De același autor
Anul viitor, Uniunea Europeana va avea aproape 500 de milioane de "cetateni", o armata cu doua milioane de militari si o piata comuna cu o pondere economica uriasa. Avand asemenea resurse umane, strategice si economice, UE are toate sansele sa devina un centru important de putere. Ca sa ajunga la statutul de supraputere globala, comparabila cu Statele Unite, UE va trebui sa-si rezolve satisfacator dificultatile asociate cu confluenta culturala si identitara a natiunilor membre, sa creeze un guvern "supranational" functional si sa progreseze spre o forma de asociere politica acceptabila.
La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, tarile vest-europene aveau economiile ruinate, infrastructurile devastate si putere militara derizorie. Simtindu-se amenintate de postura agresiva a Uniunii Sovietice, neavand capabilitatea de a-si asigura securitatea proprie si lipsite de suficienta putere ca sa-si afirme independent aspiratiile nationale, tarile din Europa Occidentala au fost fortate sa accepte prezenta militara, asistenta economica si dominatia Statelor Unite. Dar liderii europeni, obligati sa functioneze in conditii de vasalitate, nu au renuntat niciodata la ideea de a gasi o cale care sa le permita sa iasa din orbita SUA.
Individual, nici o tara europeana nu avea resursele necesare ca sa conteste puterea politica, financiara si militara a Americii. Aliatii europeni ai SUA si-au dat seama ca numai impreuna ar putea sa-si reafirme aspiratiile nationale si sa creeze un centru de putere independent.
Incepand din anii 1950, tarile vest-europene au initiat un proces de asociere prin stabilirea unor comisii "europene" care, ulterior, au jucat un rol esential in crearea Pietii Comune si a Uniunii Europene. Anglia si Franta, tentate sa formeze o "federatie" in anii 1940, au fost umilite cumplit de administratia americana a presedintelui Eisenhower cu ocazia invaziei de la Suez din 1956. Washingtonul pur si simplu a "ordonat" fortelor de ocupatie anglo-franco-israeliene sa renunte prompt la campania militara impotriva Egiptului si sa accepte nationalizarea Canalului.
In urma acestui eveniment, premierul francez Guy Mollet si cancelarul german Konrad Adenauer au decis sa puna bazele unei asocieri speciale intre Franta si Germania. Cei doi lideri au preconizat corect ca alianta stransa a celor doua tari mari din centrul Europei va stimula participarea celorlalte state europene si va duce in viitor la formarea unei Europe Unite. Liderii francezi si germani din ultimii 50 de ani au sustinut cu darzenie pactul de alianta si apiratiile de confluenta politica a statelor respective.
Dominatia SUA in Europa
In perioada Razboiului Rece, America si-a mentinut rolul de hegemon in Europa pe motiv ca numai puterea militara a SUA putea preveni extinderea influentei Uniunii Sovietice in Vestul continentului. Dominatia Statelor Unite in Europa a continuat si dupa ce prezenta militara americana nu mai era necesara pentru ingradirea expansionismului sovietic. In anii 1960, Europa Occidentala se refacuse economic si avea suficienta capabilitate armata ca sa previna o invazie a Armatei Rosii. In 1963, presedintele francez Charles de Gaulle a enuntat aspiratiile Frantei de a crea o forta strategica independenta in Europa. Presedintele american John Kennedy s-a opus cu inversunare proiectului de coalitie europeana in jurul nucleului franco-german, a incercat fara succes sa impiedice achizitia armelor nucleare de catre Franta si a instigat inlocuirea cancelarului proeuropean Adenauer cu Ludwig Erhard, un succesor mai "atlantist" si deci "preferabil".
In urma dezintegrarii URSS si a disolutiei Pactului de la Varsovia, prezenta militara americana in Europa nu mai putea fi justificata in baza pericolului sovietic. In lipsa principalului adversar, Alianta Atlantica trebuia sa se autodizolve sau, ca sa ramana viabila, sa-si redefineasca misiunile. In urma unor acerbe deliberari interne, Washingtonul a decis sa revigoreze NATO, sa accepte noi membri din Europa Est-Centrala si sa extinda rolul aliantei in afara Europei, la scara globala. Partenerii europeni, si mai ales noii membri, au raspuns favorabil initiativelor americane de a restabili importanta NATO. Desi unii aliati europeni au refuzat categoric sa participe la "coalitia de voluntari" care a invadat Irakul, majoritatea membrilor a sustinut obiectivele americanilor in Afganistan si in Sudan.
In ultimii 50 de ani, guvernele americane au facut eforturi sustinute ca sa permanentizeze dominatia Statelor Unite in Europa. Washingtonul a exercitat presiuni considerabile ca sa previna dezvoltarea oricarei capabilitati militare avansate in Europa. SUA au insistat ca UE sa renunte la proiectul crearii unei Forte de Reactie Rapida pe motiv ca unitatile respective ar duplica existenta unor asemenea capabilitati din NATO. Americanii s-au opus la toate initiativele europene de a crea structuri militare care ar putea deveni nucleele unei armate europene, independenta de NATO.
Diplomatia americana a manevrat consistent impotriva integrarii politice a UE. O entitate politica paneuropeana ar deveni inevitabil un pol separat de putere care ar putea stavili influenta si ambitiile globale ale Statelor Unite. In consecinta, Washingtonul a presat puternic pentru extinderea rapida a UE si mai ales pentru admiterea Turciei, in speranta ca o Europa multivalenta, avand nationalitati mai mult sau mai putin compatibile, va deveni o structura haotica imposibil de dirijat, cu interese nationale divergente si incapabila de integrare politica.
La initiativa Statelor Unite, fostele tari comuniste din Europa Est-Centrala au fost admise rapid in NATO. SUA au prevazut corect ca aceste state, recunoscatoare pentru includerea lor sub umbrela protectoare a Aliantei Atlantice, vor sustine interesele Americii in disputele cu UE, vor acorda prioritate aliantei cu Statele Unite si vor favoriza continuarea dominatiei americane in Europa.
Autoritate economica
In ultima decada, UE a demonstrat ca are suficienta pondere economica pentru a influenta regulile care dirijeaza comertul international. Edificatoare sunt cateva exemple in care Comisia Europeana (CE), actionand contrar intereselor globale ale SUA, a impus anumite decizii care au afectat negativ aspiratiile unor mari companii americane.
In 2001, CE a votat unanim impotriva proiectului de fuziune intre doua mari corporatii americane implicate in fabricarea de aeronave, General Electric si Honeywell. Desi proiectul fusese aprobat de Departamentul Justitiei de la Washington, cele doua firme au fost obligate sa renunte le fuziune deoarece noul conglomerat nu ar fi obtinut permisiunea CE de a vinde produse pe piata europeana.
In 2004, firma americana Microsoft, producatoare de programe pentru computere, a fost obligata de CE sa plateasca o amenda de 613 milioane de euro pentru incalcarea unor regulamente europene antitrust, sa puna la dispozitia concurentilor documentarea pentru softul produs si sa ofere separat programele compilate in sistemul Windows. Nesatisfacuta de modul in care compania a indeplinit ordinul primit, CE a amendat Microsoft cu alte 280 milioane de euro in 2006.
In 2005, CE a avertizat SUA ca intentioneaza sa impuna taxe de import aditionale la unele produse importate din Statele Unite in cazul in care firmele americane nu renunta la exportul de produse la preturi reduse artificial. In consecinta, Senatul SUA s-a simtit obligat sa anuleze legea care permitea dumping-ul.
Perceptii transatlantice
Dupa 1945, tarile Europei Occidentale au incercat sa tempereze si sa influenteze comportamentul Statelor Unite apeland subtil sau direct la "constiinta" hegemonului. In urma imploziei sovietice, intr-o lume unipolara in care SUA au ramas unica supraputere, guvernantii de la Washington au devenit mult mai agresivi, au ignorat cu condescendenta apelurile aliatilor la "constiinta" si au utilizat puterea militara in mod unilateral ca sa-si impuna vointa asupra altor natiuni.
Majoritatea vest-europenilor are o perceptie negativa despre administratia actuala de la Casa Alba. Pentru a influenta comportamentul altor natiuni, europenii prefera subtilitatile diplomatice, ofertele de asistenta si garantiile de securitate. Convinsi de necesitatea respectarii intereselor nationale ale altor tari si de eficacitatea "puterii de convingere", europenii dispretuiesc tendintele guvernului actual de la Washigton de a rezolva probleme internationale complexe prin amenintari, prin intimidare si prin exercitare de forta militara. Invazia Irakului si desconsiderarea etalata de administratia Bush fata de "Vechea Europa" au creat resentimente puternice in publicul vest-european.
In acelasi timp, europenii inteleg ca cetatenii americani sunt bine intentionati, generosi si lipsiti de ambitii imperiale. Europenii nu se simt amenintati de America. Ideologic, economic si strategic, SUA si Europa sunt si vor ramane interdependente. Ceea ce nu inseamna ca vor fi intotdeauna de acord.
Cu toate ca SUA au contribuit substantial la reconstructia si ocrotirea Europei Occidentale in perioada Razboiului Rece, liderii europeni nu accepta rolul de spectatori neputinciosi sau de vasali in raport cu America. Ca sa-si poata afirma interesele proprii, ei inteleg ca Europa trebuie sa-si dezvolte o capabilitate militara independenta. In comparatie cu uriasul buget militar american, resursele financiare destinate "apararii" in UE au fost modeste. Cetatenii si politicienii UE prefera sa cheltuiasca veniturile bugetare pentru asistenta sociala. In Europa, majoritatea politicienilor, academicienilor si comentatorilor considera ca razboiul este o relicva istorica din perioada coloniala, o irosire de resurse si o activitate imorala.
In prezent, Statele Unite au o superioritate militara incontestabila fata de UE. Europenii au inceput sa-si coordoneze atributiile militare ale armatelor "nationale", sa perfectioneze functiile de comanda/control/comunicatii si sa participe la crearea unei armate "europene" moderne.
Colaborare strategica intraeuropeana
Incepand din anii 1990, liderii statelor din UE au initiat un program de cooperare intraeuropeana in domeniile care afecteaza capabilitatea militara si de securitate ale Uniunii. In 1998, ministrii Apararii ai Frantei, Germaniei, Angliei, Spaniei, Italiei si Suediei au semnat un document prin care au hotarat sa consolideze industriile de aparare "nationale" si sa le coordoneze activitatea la nivel european. In decembrie 1998, comunicatul final al summit-ului de la St. Malo a enuntat urmatorul obiectiv: "UE trebuie sa aiba un rol important pe arena internationala. UE este obligata sa-si dezvolte capabilitatea de a actiona independent, sa-si sustina deciziile cu o forta militara credibila si sa poata decide cand si cum sa-si utilizeze puterea militara".
Companiile europene de specialitate, coordonandu-si activitatea de cercetare, dezvoltare si productie, au realizat mai multe proiecte importante care extind capabilitatea militara a UE, ii diminueaza dependenta de surse externe pentru asigurarea securitatii proprii si ii permite sa dezvolte tehnologie moderna.
Cooperarea intraeuropeana a produs sistemul global de sateliti Galileo. Pana in 1990, numai SUA (Global Positional System) si Rusia (Glonas) aveau sisteme de navigatie si observatie prin sateliti. Fiind finantate si produse de militari, ambele sisteme pot fi blocate sau bruiate. In consecinta, UE a decis ca nu isi poate permite sa depinda de alte tari intr-un domeniu atat de important. Europenii au lansat peste 30 de sateliti si au construit statiile terestre necesare pentru a avea acces asigurat le sistemul propriu de sateliti.
Alte proiecte importante dezvoltate si perfectionate prin colaborare intraeuropeana au fost avioanele de lupta Eurofighter, aeronavele militare de transport A400M, elicopterele Eurocopter, rachete aer-aer ASRAAM, rachetele de croaziera Storm Shacow/Scalp, rachetele cu ghidaj de mare precizie Taurus si rachetele ghidate antitanc Trigate. In cadrul Agentiei de Aparare Europeana, UE a initiat mai multe proiecte in domeniul tehnologiei militare avansate, precum vehicule aeriene fara pilot cu raza mare de actiune, vehicule de lupta blindate, rachete sofisticate si echipament militar electronic specializat.
A devenit clar ca statele din UE au demarat ireversibil integrarea capabilitatilor militare si strategice, ca vor sa dezvolte o forta militara redutabila care sa nu depinda de surse externe si ca sunt dispuse sa asigure resursele necesare.
