De același autor
Atacul terorist de la Londra de săptămâna trecută ar putea marca o schimbare radicală în strategia terorismului islamic din zilele noastre, una în faţa căreia societatea britanică, în genere lumea occidentală, are prea puţine mecanisme de autoapărare.
Soldatul Lee Rigby a fost vânat cu maşina şi măcelărit miercurea trecută în plină stradă, ziua în amiaza mare, în sud-estul Londrei, la doar câţiva metri de cazarma sa din Woolwich. Avea 25 de ani. Din ce ştim până acum, presupuşii făptaşi - Michael Adebolajo şi Michael Adebowale – l-au văzut pe stradă în uniformă, l-au vânat cu maşina până l-au lovit, iar apoi s-au năpustit asupra lui cu un arsenal de cuţite şi securi, strigând „Allah e mare“ şi ciopârţindu-l „de parcă loveau o bucată de carne“, în cuvintele unuia dintre martori. Apoi au târât cadavrul în mijlocul străzii, au pozat pentru gură-cască şi – plini de sânge şi cu cuţitul în mână – au dat trecătorilor care îi filmau cu telefoanele mobile declaraţii în care puneau crima cumplită pe care tocmai o comiseseră pe seama intervenţiei militare britanice din Irak şi Afganistan. După o „reprezentaţie“ de circa 20 de minute, Adebolajo şi Adebowale au fost împuşcaţi de poliţişti şi sunt în prezent în spital, sub pază armată.
Acesta este filmul atacului. El conţine, în prim-plan şi în fundal, câteva elemente esenţiale pentru înţelegerea momentului de răscruce în care ne aflăm. Să derulăm puţin în urmă. După comiterea faptei, cei doi nu au fugit, ci au rămas pentru un adevărat tur de relaţii publice teroriste. Michael Adebolajo şi Michael Adebowale nu au părăsit locul faptei pentru că ştiau foarte bine regulile jocului. În cel mai rău caz, puteau fi împuşcaţi de poliţie, cum s-a şi întâmplat, şi petrece restul zilelor într-un penitenciar, în condiţii de invidiat pentru mulţi oameni de rând din afara închisorii, şi apăraţi până în pânzele albe de avocaţi şi organizaţii internaţionale, atente ca nu cumva în meniul halal al teroristului islamic să se strecoare carne de porc. În schimbul riscării propriei libertăţi, cei doi au pus în aplicare un atac terorist ca la carte: efort organizatoric minim – câteva cuţite şi un automobil –, risc inexistent de a fi depistaţi (serviciile secrete britanice îi aveau în vizor, pe ei şi alte câteva mii de asemenea indivizi, dar cum să-i urmărească pas cu pas pe fiecare în parte?) şi mediatizare maximă aproape instantanee în întreaga lume. Faptul că ei au omorât un om, şi nu 3.000, ca la 11 septembrie 2001, este irelevant, câtă vreme şi-au atins scopul de a provoca panică şi teroare în rândul unui segment cât mai mare al populaţiei.
Acest modus operandi pare copiat după „manualul teroristului islamic modern“ al predicatorului american-yemenit Anwar al-Awlaki, până nu demult capul organizaţiei Al Qaeda în Peninsula Arabică. Înainte de a fi fost asasinat de americani în 2011, al-Awlaki s-a declarat adeptul atacurilor singuratice împotriva unor ţinte uşoare din Vest. Cum nu fac parte dintr-o reţea, atacatorii singuratici sunt mult mai greu de depistat la timp, iar dacă sunt totuşi deconspiraţi, arestarea sau eliminarea lor nu duce la neutralizarea reţelei, ci doar pe a lor. Printre cei care au aplicat în trecut aceste metode s-a numărat ofiţerul american Nidal Hassan – aflat în legătură cu al-Awlaki – care a masacrat 13 militari în Fort Hood, Texas, în 2009. Ceva mai recent, Roshonora Choudhry a atacat cu cuţit de bucătărie un deputat britanic în biroul lui de circumscripţie, urlând că astfel vrea să răzbune poporul irakian. Ulterior s-a dovedit că Choudhry a urmărit asiduu pe Internet predicile lui al-Awlaki. N-ar fi deloc exclus nici ca înjunghierea, zilele trecute, a unui militar francez într-o suburbie a Parisului să fie o copie la indigo după reţeta lui al-Awlaki. La fel, tentativa de săptămâna trecută – eşuată din fericire – a doi pakistanezi britanici de a pătrunde cu forţa în cabina unui avion de pasageri, puţin după intrarea în spaţiul aerian britanic.
Ce individualizează însă atacul din sud-estul Londrei, de miercurea trecută, este că a avut numeroşi martori. Departe de a fugi îngroziţi – un bărbat tocmai fusese măcelărit, iar făptaşii erau încă acolo –, oamenii s-au adunat ca la urs. Un detaliu care poate le-a scăpat multora: în timp ce Adebolajo gesticulează cu cuţitul în mână, plin de sânge, şi îşi justifică oroarea pe care tocmai o comisese, prin spatele lui trece o femeie în vârstă, târând după ea un cărucior. Aruncă o privire spre mijlocul străzii, văzând probabil cadavrul, şi, fără să clipească, îşi continuă drumul. Poate credea că se toarnă un film. Şi, într-un fel, chiar se turna: unii trecători şi-au scos telefonul mobil, filmându-i pe terorişti şi cadavrul din mijlocul drumului.
Acest imobilism şi voyeurism ale trecătorilor sunt semnificative pentru că ele sunt manifestările directe ale oboselii şi amorţirii de care suferă societatea occidentală. Reflexul ancestral de luptă sau fugă a fost înlocuit de Twitter şi filmat pe mobil. Mass-media evită să spună lucrurilor pe nume de teama anatemei rasismului, iar politicienii de stânga şi extrema stângă dau vina pe sistemul capitalist, pe bancheri, pe oricine, dar nu pe extremiştii islamici. Din această cacofonie se distinge o singură voce clară şi consecventă: cea a clericilor musulmani fundamentalişti, care predică neîncetat, în moschei, pe stradă, pe Internet, pe reţele de socializare şi în grupurile de chat, moartea Occidentului. Este limpede că în faţa acestui Jihad 2.0 este nevoie de idei noi. Dacă nu cumva e deja prea târziu. //
