Epilogul unui atac terorist: Jihad 2.0

Atacul terorist de la Londra de săptămâna trecută ar putea marca o schimbare radicală în strategia terorismului islamic din zilele noastre, una în faţa căreia societatea britanică, în genere lumea occidentală, are prea puţine mecanisme de autoapărare.

Soldatul Lee Rigby a fost vânat cu maşina şi măcelărit miercurea trecută în plină stradă, ziua în amiaza mare, în sud-estul Londrei, la doar câţiva metri de cazarma sa din Woolwich. Avea 25 de ani. Din ce ştim până acum, presupuşii făptaşi - Mi­chael Adebolajo şi Mi­chael Adebowale – l-au vă­zut pe stradă în uniformă, l-au vânat cu maşina până l-au lovit, iar apoi s-au nă­pustit asupra lui cu un ar­senal de cuţite şi securi, stri­gând „Allah e mare“ şi ciopârţindu-l „de parcă lo­veau o bucată de carne“, în cuvintele unu­­ia dintre martori. Apoi au târât cada­vrul în mijlocul străzii, au pozat pentru gură-cască şi – plini de sânge şi cu cuţitul în mână – au dat trecătorilor care îi fil­mau cu telefoanele mobile declaraţii în ca­re puneau crima cumplită pe care tocmai o comiseseră pe seama intervenţiei mi­li­tare britanice din Irak şi Afganistan. După o „reprezentaţie“ de circa 20 de minute, Adebolajo şi Adebowale au fost împuşcaţi de poliţişti şi sunt în prezent în spital, sub pază armată.

Acesta este filmul atacului. El conţine, în prim-plan şi în fundal, câteva elemente esenţiale pentru înţelegerea momentului de răscruce în care ne aflăm. Să derulăm puţin în urmă. După comiterea faptei, cei doi nu au fugit, ci au rămas pentru un ade­vărat tur de relaţii publice teroriste. Mi­chael Adebolajo şi Michael Adebowale nu au părăsit locul faptei pentru că ştiau foarte bine regulile jocului. În cel mai rău caz, puteau fi împuşcaţi de poliţie, cum s-a şi întâmplat, şi petrece restul zilelor într-un penitenciar, în condiţii de invidiat pentru mulţi oameni de rând din afara închisorii, şi apăraţi până în pânzele albe de avocaţi şi or­ga­ni­zaţii internaţionale, atente ca nu cumva în meniul ha­lal al teroristului islamic să se strecoare carne de porc. În schimbul riscării pro­pri­ei libertăţi, cei doi au pus în aplicare un atac terorist ca la carte: efort orga­ni­za­toric minim – câteva cuţite şi un auto­mobil –, risc inexistent de a fi depistaţi (serviciile secrete britanice îi aveau în vizor, pe ei şi alte câteva mii de asemenea indivizi, dar cum să-i urmărească pas cu pas pe fiecare în parte?) şi mediatizare ma­ximă aproape instantanee în întreaga lu­me. Faptul că ei au omorât un om, şi nu 3.000, ca la 11 septembrie 2001, este ire­levant, câtă vreme şi-au atins scopul de a provoca panică şi teroare în rândul unui segment cât mai mare al populaţiei.

Acest modus operandi pare copiat după „ma­nualul teroristului islamic modern“ al predicatorului american-yemenit An­war al-Awlaki, până nu demult capul orga­nizaţiei Al Qaeda în Peninsula Arabică. Înainte de a fi fost asasinat de americani în 2011, al-Awlaki s-a declarat adeptul ata­curilor singuratice împotriva unor ţinte uşoare din Vest. Cum nu fac parte dintr-o reţea, atacatorii singuratici sunt mult mai greu de depistat la timp, iar dacă sunt totuşi deconspiraţi, arestarea sau eli­mi­na­rea lor nu duce la neutralizarea reţelei, ci doar pe a lor. Printre cei care au aplicat în trecut aceste metode s-a numărat ofiţerul american Nidal Hassan – aflat în legătură cu al-Awlaki – care a masacrat 13 militari în Fort Hood, Texas, în 2009. Ceva mai re­cent, Roshonora Choudhry a atacat cu cu­ţit de bucătărie un deputat britanic în bi­roul lui de circumscripţie, urlând că astfel vrea să răzbune poporul irakian. Ulterior s-a dovedit că Choudhry a urmărit asiduu pe Internet predicile lui al-Awlaki. N-ar fi deloc exclus nici ca înjunghierea, zilele tre­cute, a unui militar francez într-o su­burbie a Parisului să fie o copie la indigo după reţeta lui al-Awlaki. La fel, tentativa de săptămâna trecută – eşuată din fericire – a doi pakistanezi britanici de a pătrunde cu forţa în cabina unui avion de pasageri, puţin după intrarea în spaţiul aerian bri­tanic.

Ce individualizează însă atacul din sud-es­tul Londrei, de miercurea trecută, este că a avut numeroşi martori. Departe de a fu­gi îngroziţi – un bărbat tocmai fusese mă­celărit, iar făptaşii erau încă acolo –, oa­me­nii s-au adunat ca la urs. Un detaliu care poate le-a scăpat multora: în timp ce Ade­bolajo gesticulează cu cuţitul în mână, plin de sânge, şi îşi justifică oroarea pe ca­re tocmai o comisese, prin spatele lui tre­ce o femeie în vârstă, târând după ea un cărucior. Aruncă o privire spre mijlocul stră­zii, văzând probabil cadavrul, şi, fără să clipească, îşi continuă drumul. Poate cre­dea că se toarnă un film. Şi, într-un fel, chiar se turna: unii trecători şi-au scos telefonul mobil, filmându-i pe terorişti şi cadavrul din mijlocul drumului.

Acest imobilism şi voyeurism ale tre­că­to­rilor sunt semnificative pentru că ele sunt manifestările directe ale oboselii şi amor­ţirii de care suferă societatea occidentală. Reflexul ancestral de luptă sau fugă a fost înlocuit de Twitter şi filmat pe mobil. Mass-media evită să spună lucrurilor pe nu­me de teama anatemei rasismului, iar politicienii de stânga şi extrema stângă dau vina pe sistemul capitalist, pe ban­cheri, pe oricine, dar nu pe extremiştii is­la­mici. Din această cacofonie se distinge o singură voce clară şi consecventă: cea a clericilor musulmani fundamentalişti, care predică neîncetat, în moschei, pe stradă, pe Internet, pe reţele de socializare şi în grupurile de chat, moartea Occidentului. Este limpede că în faţa acestui Jihad 2.0 este nevoie de idei noi. Dacă nu cumva e deja prea târziu. //