De același autor
Vizita șefei Camerei Reprezentanților din SUA, Nancy Pelosi, la Taipei, la 2 august, a generat un veritabil tsunami în jurul Taiwanului. Motivul? Era cel mai înalt oficial american care vizitase insula considerată la Beijing drept separatistă. Forțele navale chineze au înconjurat-o, desfășurând exerciții în diverse puncte strategice.
Multe dintre schemele simulate păreau să facă parte dintr-o potențială blocadă. Zeci de avioane chineze au făcut multiple incursiuni în Zona de Identificare și Apărare Aeriană taiwaneză. Cele două portavioane chineze și-au făcut și ele apariția. Cel puțin cinci rachete balistice au fost lansate în apropierea coastei taiwaneze, prăbușindu-se ulterior în Zona Economică Exclusivă a Japoniei. Exercițiul de PR a arătat o armată chineză transformată, matură, nu mai este umbra de la jumătatea anilor ’90. Atunci când o vizită similară a șefului Camerei Reprezentanților (Newt Gingrich) provoca protestele Chinei, a fost suficient ca un portavion american să traverseze strâmtoarea Taiwan pentru intimidarea Beijingului. Contrastul cu „cea de a treia criză a Taiwanului” (1995-1996) este evident.
De fapt, ceea ce am văzut peste vară este doar vârful aisbergului. Teama de o invazie a Taiwanului, de reunificarea Chinei prin forță, domină imaginarul regional și marile dezbateri din Washington. Se scriu cărți și comentarii construite în jurul unui astfel de scenariu. Sunt avansate diverse date de maximă vulnerabilitate – precum 2027 sau începutul anilor 2030.
De remarcat că, în ultimele săptămâni, la Washington se face tot mai auzit un curent de gândire (promovat în special de Hal Brands și Michael Beckley), care vede China într-o altă lumină. Aceasta rămâne o putere revizionistă decisă să schimbe statu-quoul regional – în fond mișcările agresive din Marea Chinei de Sud din deceniul trecut o dovedesc din plin. Narațiunea convențională era aceea a unei puteri în plină ascensiune, fiind doar o chestiune de timp până când depășește America și înclină decisiv raportul de forțe în direcția sa. Întreaga perspectivă este acum contestată. Dimpotrivă, China este portretizată ca aflându-se deja aproape de capătul cursei, cu o creștere economică tot mai firavă și încetinită, măcinată deja de o serie de vulnerabilități structurale interne – inclusiv demografice. Pe scurt, imaginea este aceea a unui Beijing dominat de „sindromul puterii care a ajuns la apogeu”. În viziunea analiștilor este combinația care face China încă și mai letală, mai periculoasă și mai volatilă tocmai pentru că timpul nu mai este în favoarea sa și a devenit conștientă de fereastra tot mai îngustă în care poate să-și îndeplinească obiectivele. De asta ceasul Beijingului s-ar putea să fie diferit, predispunându-l să acționeze decisiv în următorii doi-trei ani. Mai ales în privința chestiunilor teritoriale sensibile precum Taiwanul, care ține de legitimitatea regimului comunist și de moștenirea personală a liderului comunist Xi Jinping.
Pentru observatorii care văd în China principala amenințare, cel mai alarmant aspect ține de faptul că potențiala realitate descrisă mai sus se suprapune peste o prezență americană în regiune tot mai inadecvată, concentrată în mega-baze vulnerabile, expresie a unor epoci în care supremația SUA era incontestabilă. Oricum, departe de a fi una suficient de robustă și capabilă să descurajeze proiectele teritoriale ale Beijingului. Ucraina complică și mai mult lucrurile. Totul este văzut prin prisma costului de oportunitate. Atenția, resursele administrației, stocurile de muniție sunt consumate de războiul din Europa. În comparație cu toate aceste eforturi, în care se duc spre 50 de miliarde de dolari, Inițiativa de Descurajare dedicată Pacificului rămâne subfinanțată. „America și-a neglijat multă vreme strategia de apărare în Asia, considerând provocarea Chinei ca fiind importantă, dar nu urgentă. Scenele care se desfășoară acum în Europa sunt un reminder a ceea ce se poate întâmpla atunci când descurajarea eșuează”, avertiza recent Ashley Townshend, un reputat expert australian.
Pe acest fond al nevoii de descurajare avem și resetarea percepției aliaților SUA din regiune față de Taiwan. Mai ales după Ucraina. Iar acest lucru rămâne parte din moștenirea strategică lăsată de fostul premier nipon Shinzo Abe, asasinat pe 8 iulie. După retragerea din prima linie, el a continuat să exercite o influență informală de
schimbare a mentalității strategice nipone prin pledoarii în spațiul public național și internațional de reinterpretare a consensului de politică externă. În acest context el a afirmat că Taiwanul este parte din perimetrul defensiv al Japoniei și că „o urgență taiwaneză este și o urgență niponă”.
Ultimul său editorial publicat în aprilie 2022 rămâne sugestiv. Un fel de testament politic pentru Washington. Mesajul nu lasă loc de interpretări. După invazia Ucrainei, Statele Unite trebuie să pună capăt politicii de ambiguitate strategică față de Taiwan: „politica ambiguității a funcționat extrem de bine atât timp cât America a fost suficient de puternică pentru a o menține și atât timp cât China a fost cu mult inferioară SUA din punct devedere militar. Dar acea epocă s-a încheiat. Politica SUA de
ambiguitate față de Taiwan stimulează instabilitatea în Indo-Pacific, încurajând China să subestimeze hotărârea SUA. A sosit momentul ca SUA să spună clar că vor apăra Taiwanul împotriva oricărei încercări de invazie chineză”. Un prim pas în acest sens ar fi recredibilizarea arhitecturii de descurajare pe care SUA o au în Pacificul de Vest. //
