Europa si iranazismul

Ca in fata viperei care sta s-o muste, Europa Apuseana, parca paralizata de frica, se arata aproape complet neputincioasa in fata celei mai ample amenintari care o confrunta din 1939 incoace. In fata dificilei, dar stringentei misiuni de restabilire a pacii in Liban, si mai cu seama de dezarmare a Hezbollah, Vestul Europei a dat saptamani in sir din colt in colt. Dincolo de acest obiectiv imediat, pericolul il reprezinta insa teocratia iraniana combinata cu revolutia globala islamo-fascista. Regimul fundamentalist-islamic de la Teheran a declansat aceasta revolutie in 1979. A exportat-o mai intai in Algeria si in Sudan si a varat-o apoi in oala minune a antiamericanismului si antisemitismului, pe care a incalzit-o la foc marunt timp de cateva decenii. Mai nou, Iranul a demarat in tromba tentativa de a-i fructifica presiunile multiple acumulate intre timp, investind profitul lor net in proiectul edificarii unei hegemonii iraniene depasind mult sfera regionala a Orientului Apropiat si Mijlociu. Atat in "Hezbollahstanul" libanez, cat si in sforile trase in Consiliul de Securitate prin intermediul Rusiei si al Chinei, lumea libera s-a vazut pusa la zid de virulenta cu care clericala conducere iraniana a accelerat pana la fund bolidul potentialului ei agresiv.

Ca Iranul siit a preluat prin Hezbollah initiativa si fraiele revolutiei islamo-fasciste de la arabii suniti ai lui Bin Laden nu e defel intamplator si nu constituie decat in parte efectul rivalitatii dintre cele doua mari comunitati islamice. In timp ce Al Qaida si-a epuizat in mare parte rezervele asasine la 11 septembrie 2001, Iranul e dotat cu structuri statale net mai puternice decat cele de care au dispus odinioara talibanii afgani. In riposta la megaatentatele de la New York, americanii i-au maturat rapid de la putere pe aliatii Al Qaidei. Dar pretul campaniilor din Afganistan si Irak s-a dovedit mai piparat decat s-a banuit la Washington. Afectate de efortul militar din cele doua tari, la care mare parte din Europa a asistat pasiv, resursele politice interne americane s-au redus tot pe atat de ingrijorator ca vointa populara apuseana de a duce la bun sfarsit misiunea inceputa. La fel de rapid, in orice caz, pe cat s-au intarit, in paralel, cele iraniene.

Vertiginoasa consolidare nu e de fapt nici uimitoare, nici fara precedent. Ea aminteste fatal de ametitoarea ascensiune nazista din anii ‘30, petrecuta sub ochii placizi ai Frantei si Angliei, care au preferat atunci sa salveze chipurile "pacea in timpul nostru". Ambele s-au prefacut, din lasitate, ca ignora toate provocarile, tot mai sfruntate ale lui Hitler, incepand de la incalcarea Tratatului de la Versailles, prin remilitarizarea regiunii Ruhr, si pana la febrila reinarmare germana. In loc sa incerce s-o omoare la timp, democratiile occidentale au sfarsit prin a hrani ele insele voracea bestie, introducandu-i intre falci mica Cehoslovacie. Ca foamea nu i s-a potolit defel se stie.

Inutil de subliniat ca analogia dintre cele doua sisteme totalitare (ba chiar dintre toate cele trei, adaugandu-le si comunismul de factura stalinista) nu se opreste aici. Toate au vituperat identic in contra democratiei, a evreilor si a plutocratiei anglo-saxone. La temelia constructiei amandurora se regaseste incercarea (nu lipsita de succes) de a mobiliza aliati in Europa si lumea arabo-islamica prin intermediul antisemitismului. Dar si defectiunile tehnice ale acestor sisteme structural atat de asemanatoare par sa fie aceleasi. Nazistii cel putin au supraestimat antisemitismul unor terti, Hitler autoiluzionandu-se de pilda ca va putea atrage Anglia de partea sa. Concomitent, cel de-al Treilea Reich si aliatii sai au subestimat grav capacitatea Rusiei si a Occidentului de a rezista socului initial si de a lupta ani la rand, odata ce razboiul a devenit inevitabil. Iranul mulahilor s-ar putea acum sa se insele in privinta potentialului israelian si anglo-american, precum si a hotararii lor de a nu accepta riscul tot mai acut al unui Iran si nuclearizat, si clericalizat, si potential genocidal.

Fapt e ca Iranul cantareste de trei ani incheiati batranul continent. Si l-a gasit prea slab. Fiindca de tot atatia ani, Marea Britanie, Germania si Franta si-au unit in zadar fortele, spre a-si conferi o cat mai consistenta pondere diplomatica, doar doar ii vor convinge pe mulahii persani ca o atitudine constructiva le-ar fi mai profitabila decat confruntarea cu Apusul. Initial, europenii sperasera ca-i vor determina pe iranieni sa stea in banca lor in timp ce americanii curatau de teroristii Al Qaidei Afganistanul, si de saddamisti Irakul. Ulterior, europenii si-au perpetuat zadarnicul dialog "critic", pentru a obtine incetarea imbogatirii uraniului iranian. Simultan, Iranul a asistat la impotenta manifestata de europeni in crizele autohtone iscate la Madrid si Londra de terorismul musulman infiltrat in Apus, precum si, mai ales, la cea iscata de niste caricaturi daneze zguduitor de inofensive in sine, dar care, fata cu poltroneria occidentala, au dobandit cutremuratoare proportii globale. Polita n-a intarziat sa fie prezentata deopotriva Europei, Americii si moderatelor regimuri arabe sunite din Golf, sub forma destabilizarii indirecte, provocate prin teleghidarea agresiunilor teroristilor Hezbollah si Hamas asupra Israelului. Incoltit de ofensiva pentru democratie in Orientul Mijlociu, Iranul a contraatacat astfel pe mai multe fronturi, din care fac parte si unele medii de informare in masa. Incat ayatollahii si aliatii lor suniti lovesc riguros in toate punctele slabe pe care le-au depistat la adversar. Islamistii profita din plin de conditionarile istorice europene postnaziste, de caracterul inerent pasnic al democratiilor de tip occidental, de mecanismele societatilor deschise, de oroarea lor fata de orice fel de varsari de sange si joaca abil pe claviatura dependentei lor economice de petrol. Incat, cu tot avansul ei civilizator si tehnologic, Europa seamana tot mai mult cu Roma in fata invaziei vizigote. Carmind penibil intre diverse calcule sofistice si sperante iluzorii privind capacitatea ei de a mai aplana criza diplomatic, nava europeana a ajuns la mare stramtoare si se loveste tot mai rau de Scila si Caribda. Daca se va scufunda sau nu ramane de vazut. Pe moment, soarta ei se joaca in sudul Libanului, unde Franta si UE au ratat cateva sanse in plus de-a face o figura buna, precum si la sediul ONU din New York, unde Rusia si China se dedau jocului cu focul, sperand sa taie cat mai mult din aripile americane. Cele doua regimuri certate cu democratia se insala insa grav. Ascensiunea iranazismului risca sa le coste mai scump decat isi inchipuie acum.

Pe de alta parte, nu e inca totul pierdut. La urma urmei Israelul, chiar socat de tirul de rachete si de confruntarea indirecta cu Iranul incheiata provizoriu c-o remiza, nu e Cehia interbelica. Ele sunt comparabile doar in raport cu aderenta lor la pluralism si drepturi ale omului, si cu vointa cetatenilor lor de a rezista in ciuda dimensiunilor geografice pitice ale celor doua insule inconjurate, in epoci diferite, si totusi similare, de regimuri antidemocratice. Dar arsenalele sunt altele. Si nici America, fie si obosita de experienta irakiana, nu mai e cea de dinainte de Pearl Harbour. In fine, Alianta Nord-Atlantica, impreuna cu o Germanie care a invatat si ea, in mod evident, din propriul ei trecut, vanzand, mai nou, Israelului cateva submarine ultrasofisticate, ce sporesc substantial superioritatea strategica a statului evreu s-ar putea vadi pana la urma a fi asii din maneca europeana. Incat si Europa s-ar putea sa ajunga pana la urma in port. Nu insa fara a pierde pe drum mult din incarcatura ei.