De același autor
Punând totul la grămadă, nimic din ce ar mai fi putut conta nu mai are aceeaşi greutate, actul alegerii e făcut sub impactul presiunii şi, în final, al derizoriului.
Săptămâna care tocmai se deschide - când se împlinesc 22 de ani de la schimbare - a început sub cele mai paradoxale auspicii, atât la nivel simbolic, cât şi la nivelul politicii reale.
Astfel, pe 22 decembrie 2011 guvernul a decis - aşa cum a anunţat premierul Emil Boc la sfârşitul şedinţei din 12 decembrie - să vină în faţa parlamentului asumându-şi răspunderea pentru Legea privind comasarea alegerilor (la pachet cu Legea privind promovarea judecătorilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Argumentele aduse de PDL în favoarea iniţiativei sunt de ordin tehnic: prin asumarea răspunderii se economiseşte timp, se evită tergiversarea de către opoziţie a proiectului de lege prin utilizarea procedurilor parlamentare despre care ştim, nu-i aşa, cât de greoaie pot deveni atunci când e nevoie. La urma urmelor, afirmă reprezentanţii PDL, utilitatea unor asemenea decizii va deveni evidentă nu numai pentru partidele din coaliţie, dar şi pentru cele din opoziţie, pentru că toate îşi vor putea astfel formula, din vreme, principiile de luptă electorală, îşi vor putea contura mai eficient candidaţii, alianţele locale, strategiile de campanie.
Prevederile proiectului de lege limitează - cum era şi firesc - posibilităţile de depunere transversală a candidaturilor. O persoană, spune textul proiectului adoptat de guvern, nu poate candida în acelaşi timp pentru funcţia de primar sau de preşedinte al consiliului judeţean şi pentru un mandat de parlamentar - fapt îmbucurător în sine, dar care nu reuşeşte să atenueze impresia de disconfort provocată de imaginea secţiei de votare mobilată cochet cu trei urne: una pentru Camera Deputaţilor şi Senat, una pentru preşedintele consiliului judeţean şi pentru consiliul judeţean şi una pentru primar şi pentru consiliul local.
Aici încep de altfel problemele. Mobilierul electoral prevăzut de proiectul PDL ar trebui să dea frisoane oricărei persoane legate încă, într-un fel sau altul, de principiile fundamentale ale democraţiei. Subtextul acestei comasări - forţate în plus prin asumarea răspunderii - implică în mod destul de limpede mai multe consecinţe. Una este asumată (cu o conotaţie pozitivă greu de înţeles) de partidul de guvernământ: simplificarea procedurilor de votare. Simplificarea este însă, în acest caz, sinonimă cu schematizarea, caricaturizarea unor proceduri, trecute pe rapid înainte şi pusă la pachet de tip prerevoluţionar: cartea şi lichiorul de cafea.
O altă consecinţă decurge tocmai din pregnanţa simplificării: punând totul la grămadă, nimic din ce ar mai fi putut conta nu mai are aceeaşi greutate, actul alegerii e făcut sub impactul presiunii şi, în final, al derizoriului. Cetăţeanul este stimulat să nu mai pună preţ nici pe votul acordat deputatului sau senatorului, nici pe cel dat consiliului judeţean sau primarului. Mesajul autorităţilor, pe de altă parte, spune cam acelaşi lucru: asumăm democraţia „bifând“ şi chestiunea costisitoare a alegerilor, vă invităm să facem lucrurile mai simple pentru toată lumea: nu vă tulburăm decât o singură duminică, economisim 20 de milioane de euro din bugetul de stat - pentru că ne aşteaptă vremuri grele, toţi ne-o spun. Toată lumea iese câştigată. În plus, prin asumarea răspunderii, îi scutim şi pe colegii noştri deputaţi şi senatori de efortul de a-şi exercita mandatul şi îi invităm la o comasare a dezbaterilor.
Ideea „luminoasă“ a guvernului echivalează în fapt cu o comasare a comasării. Ea nu priveşte reglementarea dimensiunilor dovlecelului sau ale căpşunii conform ultimelor standarde votate la Bruxelles, ci actul fundamental de afirmare a exerciţiului democraţiei moderne, unicul moment de graţie al voinţei cetăţenilor exprimate în mod direct. A le refuza acestora - chiar socotind că faci un bine, în termenii „politicii reale“ - până şi posibilitatea alegerii diferenţiate în funcţie de logica reprezentării, locale sau generale, echivalează cu o respingere de facto a ideii democratice.
Iniţiativa guvernamentală este cu atât mai tristă, cu cât vine pe fundalul unui moment cu dublă semnificaţie simbolică. Sâmbătă - pe 17 decembrie - au dispărut doi oameni, simboluri, prin ceea ce au făcut şi gândit, ale unui secol plin de contradicţii şi sfâşieri: democratul fundamental, Vaclav Havel, poate cea mai luminoasă şi mai verticală personalitate a renaşterii ţărilor din fostul bloc comunist, şi dictatorul Kim Jong Il, ultimul dintre cei mai feroce şi mai negri dictatori comunişti ai zilelor noastre. Faţă de ultimul, cuvintele sunt neputincioase şi inutile.
Dar moartea lui Vaclav Havel încheie o etapă fundamentală de reformulare a democraţiei, nu numai în Europa Centrală şi de Est, ci în întregul spaţiu - limitat, de altminteri, la scară globală - care se revendică de la ea.
Există, în mod cert, indivizi ai acestei lumi care pun în mod natural expresia neîngrădită a libertăţii politice în centrul exerciţiului public al autorităţii. Dispariţia fiecăruia dintre ei te îndeamnă să reflectezi, cu îngrijorare, la tendinţa deţinătorilor vremelnici ai guvernării de a se crede atotputernici. Cu vorbele lui Benjamin Constant, „guvernele nu-şi dau seama de răul pe care şi-l fac rezervându-şi privilegiul exclusiv de a scrie şi a vorbi despre actele lor: nimeni nu-i crede pe cei care nu permit un răspuns; dar toţi cred ce se spune împotriva autorităţii care nu suportă examenul critic“. //
