De același autor
Toate revizuiirile constituţionale nu vor putea repara deficitul de reprezentare, defect de fabricaţie al regimului politic românesc postdecembrist, fără o corecţie severă aplicată actorilor politici principali, partidele.
Uniunea Social Liberală a dat sâmbătă, 7 aprilie, startul unui război sfânt. Reuniţi în congrese extraordinare paralele, apoi într-o reuniune a USL, cele trei formaţiuni semnatare ale Convenţiei, PSD, PNL şi PC, au aprobat tandemul Crin Antonescu-Victor Ponta, candidat la preşedinţie, respectiv viitor prim-ministru. Cei 2 au inaugurat neoficial şi campania electorală, cu principalele linii retorice de atac.
Victor Ponta a anunţat, cu Istoria şi Sorin Oprescu pe umărul drept şi cu basca roşie a lui Radu Mazăre pe cel stâng, câştigarea alegerilor. Adrian Năstase, cel condamnat la 3 ani cu suspendare în dosarul Zambaccian, a declarat oficial deschisă „cruciada împotriva regimului Traian Băsescu“. Crin Antonescu a vorbit de „misiunea sfântă“ a USL în „războiul de eliberare“. Iar exemplele pot continua. Retorica mesianico-paşoptistă, prezentă în literă, dar nu şi în spirit, a fost numitorul comun al intervenţiilor din convenţie, fără consecinţe notabile asupra conţinutului acestora. Mai mult, o dată în plus, preşedintele Traian Băsescu a reuşit să fie vedeta incontestabilă a evenimentului.
Pentru că (încă) actualul preşedinte al României le-a trimis liderilor USL o scrisoare, cu o zi înainte de congres. În epistolă, Traian Băsescu le propunea un schimb: demisia contra revizuirii Constituţiei în liniile rezultatelor referendumului din toamna anului 2009.
Răspunsul - previzibil - al celor 3 lideri a fost refuzul de plano, iar forma pe care a căpătat-o a variat în funcţie de imaginaţia şi personalitatea fiecăruia. De departe cel mai teatral, de data aceasta, nu a fost Crin Antonescu, aşa cum toată lumea s-ar fi aşteptat, ci Victor Ponta. El a rupt scrisoarea în faţa Congresului PSD, într-un gest de execuţie simbolică a unei autorităţi politice în criză de legitimitate.
Opoziţia nu a putut să furnizeze altfel de propuneri electorale în afara celor simbolico-retorice deja uzuale. Doctrinar vorbind, USL are în continuare mari dificultăţi în a-şi contura identitatea. Cu toate acestea, convenţia de sâmbătă nu numai că nu a dat senzaţia unui efort de limitare a deficitului identitar (deşi are în spate un think-tank destul de mobilat intelectual încât să permită formularea măcar a unor principii politice fundamentale), dar, mai mult decât atât, a lăsat să se înţeleagă că tematica de bază a campaniei va fi în continuare logica mesianico-simbolistă.
Întrebarea principală este cum nu reuşesc să vadă şi să exploateze inteligent liderii USL punctele slabe ale principalului adversar. PDL are acum grave probleme de supravieţuire şi nu dă semne că ar putea să le rezolve în timp util, ca să evite un dezastru pe toată linia în alegerile locale. Traian Băsescu, în cădere vertiginoasă în sondaje, se află bine intrat în a doua jumătate a ultimului mandat şi e perceput cu un picior afară de la Cotroceni, inclusiv de o parte a PDL.
Ultima piesă aruncată în joc, revizuirea Constituţiei pe baza referendumului din 2009, îşi pierde din ce în ce mai mult vigoarea şi, într-un anume sens, valabilitatea, prin depărtarea strict cronologică de momentul producerii efective a consultării. Cum anume? Democraţiile funcţionează pe baza logicii legitimării autorităţii politice prin vot. Votul este expresia voinţei cetăţenilor, chemaţi la intervale regulate să-şi reconfirme sau, dimpotrivă, să-şi invalideze reprezentanţii aleşi anterior. Fără confruntarea periodică a autorităţii politice delegate cu voinţa electoratului, puterea îşi pierde legitimitatea şi poate fi înlăturată.
E un argument care, prin extrapolare, poate fi valid şi în cazul referendumului. Opoziţia nu şi-a pus însă problema recursului la argumente. Ea s-a mulţumit să spumege retorici găunoase, învechite şi neconvingătoare privind inamicul public numărul unu. Or, nu diabolizându-l pe Traian Băsescu poate fi ameliorată guvernarea în România. Nu scoţând din manualele de istorie discursuri copiate din Proclamaţia de la Islaz se va îndrepta direcţia - aparent greşită, potrivit aceloraşi personaje - a statului de drept de la noi. O formaţiune care primeşte cu braţele deschise traseiştii politici, rebotezându-i eroi ai războiului sfânt împotriva dictaturii, şi care se face că uită de existenţa unei legi care pedepseşte traseismul politic la primari nu are dreptul să mai vorbească de corectitudine morală şi de etică în politică, aşa cum din abundenţă au făcut-o liderii USL în discursurile de sâmbătă. Singura poziţie onorabilă, plină de bun-simţ în dulcele stil comunist, a exprimat-o - se putea altfel?! - tot preşedintele de onoare al PSD, Ion Iliescu. El i-a îndemnat pe fugarii din PDL să înceapă o nouă carieră politică în partidele de adopţie, pornind de la munca de jos, fără să emită pretenţii pentru o funcţie de conducere.
O atitudine similară în spirit - deşi apropierea poate părea stranie - a avut-o Ludovic Orban, votând împotriva cooptării lui Sorin Frunzăverde în conducerea PNL.
Implicit, Ion Iliescu a adus în discuţie boala cronică a partidelor politice de la noi: problema legitimităţii. Un partid politic nu dobândeşte coerenţă prin întărirea „disciplinei de partid“ şi a clientelismului politic. Fidelizarea trebuie făcută prin consolidarea legăturii cu acea parte a societăţii politice în virtutea căreia partidele există: voinţa cetăţenilor, exprimată prin vot. Ea ar trebui să creeze identitatea şi raţiunea de a exista a partidelor parlamentare, şi nu tribunalele şi „baleiajele“ politice. Toate revizuirile constituţionale nu vor putea repara deficitul de reprezentare, defect de fabricaţie al regimului politic românesc postdecembrist, fără o corecţie severă aplicată actorilor politici principali, partidele. //
