Revocarea Avocatului Poporului și un dublu standard

În urmă cu 9 ani, USL vota în parlament revocarea Avocatului Poporului, episod al serialului cu peripeții al suspendării președintelui Traian Băsescu. Procedura nu a beneficiat de examinarea competentă a Curții Constituționale de atunci, altă victimă a asaltului USL din 2012. În schimb, demersul a fost aspru criticat de Comisia de la Veneția, care l-a apreciat atunci ca fiind „inadecvat”. USL a câștigat în 2012 alegerile. Opt ani mai târziu, unul dintre partidele care făcuse parte integrantă din USL, PNL, câștigă din nou alegerile, cooptând de data aceasta la guvernare nu PSD-ul, ci o coaliție legitimată din valul de mobilizare civică din perioada 2017-2019. Guvernarea demarează într-un tablou complicat, marcat de pandemie și de implicațiile ei.

Iunie 2021: parlamentul rezultat din ultimele alegeri votează revocarea Avocatului Poporului, pe o procedură șubredă și rapid contestată de PSD la Curtea Constituțională, care se va pronunța pe 29 iunie. Privită strict din perspectiva mecanismelor statului de drept, situația nu arată foarte bine. Instituția Avocatul Poporului a fost creată tocmai „pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice” (art. 58, alin. 1 din Constituția României) și nu pentru acțiuni de sprijinire a politicilor guvernamentale. Este la fel de adevărat că persoana care ocupă actualmente funcția de Avocat al Poporului, Renate Weber, numită în iunie 2019, a ratat multe ocazii de a-și exercita în mod competent și cu bună-credință atribuțiile constituționale. Este acesta un motiv de demitere?

Parlamentul a considerat că da. Până la urmă, întrebarea este ce tip de politică dorește să facă actuala coaliție? O politică de retorsiune, care folosește politizarea în același mod ca predecesorii, sau o politică a statului de drept, unde prevalează conformitatea cu legea și egalitatea în fața acesteia? Judecând după actele guvernării, ele confirmă o opțiune clară pentru prima variantă, ceea ce în mod normal ar trebui să declanșeze o reacție în „societatea civilă” atât de impresionant solidarizată în urmă cu trei-patru ani. Dar despre ce solidarizare a fost vorba atunci? Au dispărut elementele de coeziune, s-au atins obiectivele?

În realitate, există multe forme de coeziune paralele, dat fiind că voința generală e la fel de problematică acum cum era și pe vremea lui Rousseau. Popor-societate, popor-stat, popor-opinie: după care dintre aceste trei încarnări ar trebui să definim subiectul principal al discuțiilor despre democrație, mai ales când este pusă în dezbatere funcția Avocatului Poporului sau deținătoarea ei temporară?

Guvernarea actuală a fost propulsată de votul cetățenilor, atâția câți s-au hotărât să se prezinte la urne, în urma unui val de nemulțumire legată de prestația deplorabilă a PSD din legislatura 2016-2020. Optimismul democratic din acea perioadă a fost, în mod nu neapărat paradoxal, direct proporțional cu gradul de încălcare a principiilor statului de drept de care se făcea vinovată guvernarea PSD. În parlament, forța opoziției era întărită de valul de „trezire civică”, de stimularea unui nou tip de implicare politică: democrația participativă. Conceptul e la început de drum și încă volatil, atâta vreme cât pare că scurtcircuitează canalele tradiționale de delegare a puterii așezate prin instituția reprezentării. Pe de o parte, e necesară o armonizare: poporul este suveran, dar care popor? Ce grup poate avea pretenția, mai mult decât altul, că este reprezentativ?

Cu toate aceste rezerve, diferitele forme ale democrației participative au apărut tocmai ca o replică la incapacitatea guvernamentală, la deficitul de încredere al statului în ochii cetățeanului de rând, de cele mai multe ori ignorat, dat la o parte în numele noilor religii ale vremurilor noastre: economia, tehnologia etc. În masa de politici incongruente, amatoriste, orientate spre interese de grup, de lobby, poporul pare a fi marele uitat. Ne aducem aminte de acest concept vag, folosit cu emfază, numai când servește unor scopuri demagogice, electorale, propagandistice. Sau când legitimitatea care decurge din invocarea lui e necesară pentru compensarea lipsei acesteia din actele guvernării.

Valul de mobilizare civică cunoaște de doi ani o curbă evident descendentă. Și nu este numai din cauza pandemiei, care a constituit o serioasă piedică. Fenomenul compensatoriu din ce în ce mai vizibil pe rețelele sociale este asumarea unui cec în alb pentru noua putere politică, rezultată, într-un fel, și din mobilizarea participativă de dinainte de 2019. Grupurile atât de atente – și atât de critice, pe bună dreptate – la acțiunile nedemocratice ale fostei guvernări par a deveni surde, oarbe și mute în fața unor demersuri, inițiative sau decizii cel puțin contestabile ale actualei guvernări.

Abdicarea de la critica lucidă, aparent incomprehensibilă, nu este neapărat inexplicabilă. Din „popor-opinie”, masa activă a cetățenilor s-a repliat, din decembrie 2019, după formarea guvernului Orban, spre „popor-stat”, lăsând funcția de „popor-societate” în seama altor grupuri devenite active în timpul pandemiei. Acestea au ocupat terenul, lăsând în urmă discursul anticorupție și pentru statul de drept în favoarea libertăților atacate de legislația specifică stării de urgență. Succesul electoral al AUR a venit, cu siguranță, și din această mișcare de conversie și substituție. Deocamdată, câștigătorii par a fi cei care înțeleg că participarea se traduce, totuși, cel mai sigur, în vot.//