E posibilă împăcarea Coreei de Nord cu lumea?

Donald Trump a anunțat prin purtătoarea lui de cuvânt că, înainte de întâlnirea cu „omul-rachetă“, cel care a amenințat SUA cu noile sale arme nucleare, Coreea de Nord trebuie să facă anu­mi­te progrese. În schimb, mi­nistrul chinez de Externe a somat Washingtonul să nu tragă de timp și să ia în serios deschiderea bruscă a președintelui nord-coreean Kim Jong-un.

Destinderea de la începutul acestui an vine după testele nucleare făcute de Coreea de Nord în 2017 și ame­nin­ță­rile dintre Trump și Kim. Relaxarea a în­ceput cu întâlnirea dintre delegațiile mi­li­tare din cele două state coreene, s-a pus la punct reluarea liniei telefonice directe dintre Seul și Phenian, apoi frumoasa soră a dictatorului din Nord a fost primită de președintele din Sud, în timpul Jocurilor Olimpice de Iarnă, unde sportivii din am­bele țări s-au afișat împreună la ceremonia de deschidere.

Toate acestea se încadrează cumva în tac­tica pașilor mărunți descrisă în mai multe rânduri de Moon Jae-in, președintele Co­re­ei de Sud. Moon s-a născut în ultimul an al războiului dintre cele două țări su­rori, după ce părinții lui au reușit să fugă din Nord în Sud. În perioada studenției, a fost arestat, condamnat și trimis la în­chi­soa­re pentru susținerea cauzelor demo­cra­ti­ce (protestul împotriva Constituției Yușin), iar după reabilitare și examenul de intrare în barou, a devenit avocat pentru drep­turile omului. Experiența l-a învățat pe Moon că e nevoie de multă răbdare pentru a-ți atinge obiectivele, de aceea vor­­bește cu precauție despre apropierea Co­reei de Sud de cea de Nord. Obiectivul lui este denuclearizarea pe­ninsulei și reunificarea paș­nică. Liderul de la Seul știe, însă, că în această zonă totul se mișcă foarte încet, că e nevoie de re­cu­noaș­terea erorilor din trecut, de scuze reciproce și de multe compromisuri. Astă-vară a declarat (într-o con­ferință la Berlin) că în Sud nimeni nu e interesat de „colapsul“ Coreei de Nord și că nu-și do­rește o „reunificare prin absorbție“. Moon a spus în fosta capitală a Germaniei co­mu­niste, devenită între timp capitala celor două țări reunificate, că cel mai bun drum pentru cele două Corei este o apropiere bazată la început pe dialoguri nepolitice și pe cooperare economică. Modelul german nu e potrivit pentru peninsula asiatică, dar precedentul e folositor ca țintă.

Cele două state au fost despărțite la fel ca Germania, după Al Doilea Război Mondial (Nordul a rămas sub tutela sovieticilor, în vreme ce Sudul era sub cea a ame­ri­ca­ni­lor), apoi, pe 25 iunie 1950, Coreea de Nord și-a invadat sora din Sud sub co­man­da lui Kim Ir-sen (1912-1994), sprijinit de Stalin și ajutat concret de armata lui Mao. Statele Unite lăsaseră între timp Coreea de Sud în afara „perimetrului său de apă­ra­re“, dar odată declanșat conflictul, pre­ședintele american Harry Truman, mai pu­țin interesat de geopolitică și mai mult de necesitatea ripostei împotriva înaintării co­muniste, a hotărât să apere Sudul. Răz­bo­iul s-a terminat de facto în 1953, dar, de jure, continuă și astăzi, fiindcă nu s-a semnat încă un tratat de pace și ostilitățile sunt ținute sub control doar de un ar­mistițiu.

Sechelele războiului au fost transformate de dictatura din Nord în propagandă îm­po­triva Sudului, dar mai ales împotriva americanilor, în vreme ce noua generație din Sud nu mai e deloc interesată de reu­ni­ficare. Între cele două state nu e doar un zid, ci un război crâncen care a lăsat în spate multă ură. În perioada pre­șe­din­telui sud-coreean Roh Moo-Hyun, un apă­rător al drepturilor omului, care și-a ter­minat mandatul în 2008 (cu un an înainte să se sinucidă), a fost înființată o Comisie de reconciliere. Această instituție, nece­sa­ră „pentru aflarea adevărului“ din pe­ri­oa­da războiului a estimat că peste 100.000 de oameni, simpatizanți comuniști din Sud sau doar bănuiți că ar avea vreo afi­nitate cu aceștia, au fost executați în masă imediat după începerea războiului, chiar de către ai lor. În cartea lui despre Războiul coreean, Bruce Cumings descrie bom­bar­damentele americane ca pe niște crime de război, aducând argumente din care re­zultă că 20% din populația nord-coreeană și-ar fi pierdut viața în aceste atacuri. Aici apare și declarația făcută în anii ’80 de generalul Curtis LeMay, comandantul avia­ției americane în războiul dintre cele două Corei: „am distrus fiecare oraș în parte. Și, din greșeală, și câteva orașe din Co­reea de Sud“. Au fost masacre făcute și de partea cealaltă de nord-coreeni și de chi­nezi, nescoase încă la iveală.

Nici Nordul, nici Sudul n-ar vrea să se întoarcă la vremurile războiului. Preșe­din­tele sud-coreean a spus direct că se împo­trivește oricăror amenințări sau încercări de intimidare a Coreei de Nord după tes­te­le periculoase făcute de Kim anul trecut, dar în același timp a pus umărul la sanc­țiu­nile dure împotriva acestei țări. Dic­ta­to­rul de la Phenian folosește armele mai de­grabă pentru a fi luat în seamă, cu toate că nimeni nu știe exact cât de bune sunt bombele lui cu hidrogen sau rachetele nu­cleare (dar vrea cineva să afle?). Înaintea întâlnirii din aprilie dintre cei doi pre­șe­dinți coreeni și înaintea summit-ului Co­re­ea de Nord-SUA, opțiunile sunt limitate, iar optimismul, moderat. America aș­teap­tă să vadă ce vrea Kim, el este con­du­că­to­rul jocului, fiindcă e considerat irațional și imprevizibil. Pe de altă parte, se află sub presiunea sancțiunilor, cu un po­por aflat în stare de sărăcie maximă.