Descătuşarea

Cei care au trăit încătuşarea din 1945-1947 au privilegiul – e drept că foarte târziu – de a fi trăit şi clipa care vesteşte descătuşarea. Rămâne ca naţiunea să consolideze acest act de mare însemnătate şi demnitate, cu larg ecou european, şi să-l transpună efectiv în planul acţiunii şi reconstrucţiei interne, în spiritul „lucrului bine făcut”, adică al efortului constructiv conştient asumat şi al respectului valorilor morale şi legale, pentru ca descătuşarea începută în noiembrie 2016 să situeze definitiv România în lumea ţărilor civilizate de care a fost tragic despărţită ani îndelungaţi.

Cei care, desigur nu mulţi la număr, sunt în situaţia de a-şi aminti evenimentele pe­trecute în România anilor 1945-1947 – vre­mea progresivei instaurări a regimului to­ta­litar, de la ultimatumul adus din Moscova de An­drei I. Vîşinski la în­lă­tu­rarea din domnie şi izgo­ni­rea regelui Mihai I – re­tră­iesc încă puternic senzaţia de înlănţuire a fiinţei co­lective româneşti impusă de ocupantul sovietic şi du­să la îndeplinire de grupul de reprezentanţi interni ai acestuia, comuniştii. Ceea ce a urmat – suprimarea libertăţii, te­roa­rea de masă, închisorile şi lagărele de con­centrare şi exterminare, intoxicarea ideo­logică şi zdrobirea identităţii individuale şi colective – nu a fost decât încătuşarea planificată şi perseverent urmărită timp de o jumătate de secol a naţiunii române, prin lichidarea tuturor formelor de rezis­tenţă care tindeau să-i salveze identitatea. Rămăsese speranţa, înrădăcinată în adân­curile subconştientului colectiv format în vi­­jeliile luptei multiseculare pentru su­pra­vieţuire şi întărită de încrederea în inevi­ta­bila prăbuşire a monstruosului colos pe care se rezema grupul totalitar, re­preze­n­tant fidel al intereselor şi ordinelor pu­terii hegemone.

Renăscută pentru scurt timp, spe­ranţa legată de încercările co­muniştilor „din România” de a-şi făuri un statut naţional s-a destrămat când s-a înţeles de către cei mulţi că retorica naţională nu era decât un alt înveliş al realităţii to­ta­li­tare şi că, în ultimă instanţă, regimul co­munist era condamnat să se identifice pâ­nă la capăt cu interesele forţei tutelare so­vietice, de permanenţa căreia depindea pro­pria sa existenţă.

Colosul s-a destrămat, într-adevăr, în 1989, înainte de a se prăbuşi cu desăvârşire doi ani mai târziu; dar puternica speranţă tre­zită în lumea românească de această răs­turnare la scară mondială avea să fie re­pe­de curmată de blocul totalitar intern, în­chegat în deceniile dominaţiei sovietice asu­pra ţării. Inspirate şi sprijinite de forţa tutelară de la Moscova, hotărâtă să-şi men­ţină influenţa în fosta sa arie de do­minaţie, structurile puternic organizate sub regimul comunist şi din timp pre­gătite pentru simularea înnoirii au reuşit, în esenţă, să asigure continuitatea sub apa­renţa schimbării. Lovitura de stat în­făp­tuită în conjunctura favorabilă a mişcării de masă antitotalitare, declanşată în de­cembrie 1989, a înăbuşit din nou speranţa de libertate a lumii româneşti. Sub con­ducerea unui comunist onest, rămas de­votat Moscovei, Ion Iliescu, forţele moş­te­nitoare ale puterii totalitare s-au adaptat la regimul pieţei libere, au acaparat po­zi­ţiile cheie în economia ţării, şi-au creat ins­trumentul politic corespunzător, nu­mit, în cele din urmă, după diverse me­ta­mor­foze, Partidul Social Democrat, mis­ti­fi­care cu vechi antecedente, menită să as­cun­dă originea şi esenţa reală a noii puteri antidemocratice: la un „capitalism de cu­metrie” era necesar şi un „partid de în­şe­lătorie”. Moscova, „oraşul lui Lenin şi Sta­lin”, unde cu zeci de ani în urmă unii din­tre tinerii comunişti din Ro­mânia erau trimişi pen­tru a-şi întări crezul şi a-şi perfecţiona metodele co­mu­niste, unde le-a rămas şi su­fletul, putea fi liniştită: cu preţul unor sângeroase re­presiuni, nejudecate încă şi necondamnate, ţara a fost menţinută în con­ti­nua­re în aria sa de influenţă. Credincios până la capăt puterii tutelare, conducătorul de atunci al ţării a avut grijă să asigure conducerea din Kremlin că guvernul său nu avea intenţia să-i sporească dificultăţile prin readucerea în discuţie a problemei Moldovei. „Forma cea mai înaltă a patriotismului este dra­gostea faţă de URSS” – era lozinca cheie a vremii în care s-a format şi tânărul co­mu­­nist român trimis pentru îndoctrinare po­litică la Moscova, căreia avea să-i ră­mâ­nă credincios până astăzi.

Cu solicitudinea care aminteşte preo­cu­pa­rea partidului comunist, când se afla la pu­tere, de a forma cadrele generaţiei ur­mă­toare – „schimbul de mâine” –, pentru a asi­gura continuitatea în noile condiţii de si­mu­lată democraţie, cel care a preluat con­­ducerea partidului criptocomunist şi a ţă­rii şi-a găsit continuatorul în rândurile ele­mentelor de nădejde, selecţionate de şi pregătite în laboratoarele structurilor ce­lor mai eficace ale puterii totalitare. Adri­an Năs­tase, căruia pe lângă şcolirea din ţară i s-a oferit prilejul de a-şi desăvârşi pre­gătirea în Occident, a fost aşadar omul desemnat pen­tru a împlini, în a doua ge­neraţie post­comunistă, misiunea de a îm­bina esenţa neocomunistă cu aparenţa de­mocratică a unui totalitarism iscusit de­ghizat în mul­ti­ple chipuri, regim în care poziţiile cheie în economie fuseseră aca­parate cu pre­me­di­tare de exponenţii ser­vi­ciilor secrete.

Derapajele capitaliste pe cont pro­priu ale conducătorului ce­lei de a doua generaţii au fost tolerate cu multă înţelegere de „tovarăşii săi de drum” care îl precedaseră în această privinţă. Desigur, nu din vina acestora avea să pătimească ex­ponentul fidel al noii ipostaze a re­gi­mului postcomunist; necazul avea să fie ur­marea faptului că, într-un târziu, o com­ponentă esenţială a statului – justiţia – a scăpat de sub controlul puterii „de largă concentrare democratică” a regimului care asumase succesiunea totalitarismului comunist. Această crăpătură, a cărei ur­mare, fatală pentru ansamblul sistemului, avea să fie înţeleasă în cele din urmă în în­treaga ei semnificaţie de factorii de con­ducere ai regimului, care nu au mai fost însă în stare să-i evite consecinţele, în ciu­da însemnatelor poziţii de putere deţinute încă. Eliberarea de primejdia reprezentată de o justiţe independentă, nesubordonată in­joncţiunii factorilor politici, a fost mi­siu­nea încredinţată celei de a treia generaţii neocomuniste, reprezentată de tânărul Victor Ponta, pregătit la rândul său cu gri­jă în ţară şi peste hotare pentru misiunea de asigurare a continuităţii care avea să-i fie încredinţată.

Preocuparea principală a Guvernului Vic­tor Ponta, manifestată de la începuturile pre­luării conducerii ţării, a fost aceea de a anula, în variate formule, actele de justiţie înfăptuite de o magistratură care tindea să devină independentă, de a-i elibera de tea­ma justiţiei pe titularii puterii eco­nomice şi politice şi, în ultimă instanţă, de a „reîntregi” în mâinile exponenţilor regimului neocomunist „puterea totală”, din care un segment important tindea să-i scape. Misiune asumată cu entuziasm şi cu convingerea că va fi lesne de împlinit, prin legi şi ordonanţe speciale, dar care nu avea numai să se lovească de obstacole im­posibil de trecut – în primul rând, ca­drul internaţional în care se afla şi se află ţa­ra –, dar care avea şi să pregătească, prin angrenajul consecinţelor declanşate, dezastrul electoral din 16 noiembrie 2016. Zadarnic a fost şi sprijinul moral al fon­da­torului regimului neocomunist şi al con­tinuatorului său. În lumina proceselor şi a condamnărilor care s-au succedat şi care au adus la cunoştinţa întregii ţări am­ploa­rea corupţiei care submina societatea ro­mânească, a devenit evident pentru în­trea­ga naţiune pericolul cel mare care îi sub­mina independenţa şi viitorul. Conş­ti­en­tizarea electoratului din ţară, puternic im­pulsionată de atitudinea fragmentului în­semnat al naţiunii române aflat în afara hotarelor ţării, a declanşat revolta salutară manifestată în plan electoral la 16 no­iem­brie 2016. Evenimentul nu a anunţat doar încheierea celei mai recente guvernări postcomuniste, dar a dat şi semnalul sfâr­şitului întregului ciclu comunist din is­toria ţării, desfăşurat în toată evoluţia sa sub semnul hegemoniei ruso-sovietice şi a atotputerniciei exponenţilor ei în ţară.

Cei care au trăit încătuşarea din 1945-1947 au privilegiul – e drept că foarte târziu – de a fi trăit şi clipa care vesteşte des­că­tuşarea. Rămâne ca naţiunea să consolideze acest act de mare însemnătate şi demnitate, cu larg ecou european, şi să-l transpună efectiv în planul acţiunii şi reconstrucţiei interne, în spiritul „lu­cru­lui bine făcut”, adică al efortului cons­tructiv conştient asumat şi al respectului valorilor morale şi legale, pentru ca des­cătuşarea începută în noiembrie 2016 să situeze definitiv România în lumea ţărilor civilizate de care a fost tragic despărţită ani îndelungaţi.