De același autor
Cei care au trăit încătuşarea din 1945-1947 au privilegiul – e drept că foarte târziu – de a fi trăit şi clipa care vesteşte descătuşarea. Rămâne ca naţiunea să consolideze acest act de mare însemnătate şi demnitate, cu larg ecou european, şi să-l transpună efectiv în planul acţiunii şi reconstrucţiei interne, în spiritul „lucrului bine făcut”, adică al efortului constructiv conştient asumat şi al respectului valorilor morale şi legale, pentru ca descătuşarea începută în noiembrie 2016 să situeze definitiv România în lumea ţărilor civilizate de care a fost tragic despărţită ani îndelungaţi.
Cei care, desigur nu mulţi la număr, sunt în situaţia de a-şi aminti evenimentele petrecute în România anilor 1945-1947 – vremea progresivei instaurări a regimului totalitar, de la ultimatumul adus din Moscova de Andrei I. Vîşinski la înlăturarea din domnie şi izgonirea regelui Mihai I – retrăiesc încă puternic senzaţia de înlănţuire a fiinţei colective româneşti impusă de ocupantul sovietic şi dusă la îndeplinire de grupul de reprezentanţi interni ai acestuia, comuniştii. Ceea ce a urmat – suprimarea libertăţii, teroarea de masă, închisorile şi lagărele de concentrare şi exterminare, intoxicarea ideologică şi zdrobirea identităţii individuale şi colective – nu a fost decât încătuşarea planificată şi perseverent urmărită timp de o jumătate de secol a naţiunii române, prin lichidarea tuturor formelor de rezistenţă care tindeau să-i salveze identitatea. Rămăsese speranţa, înrădăcinată în adâncurile subconştientului colectiv format în vijeliile luptei multiseculare pentru supravieţuire şi întărită de încrederea în inevitabila prăbuşire a monstruosului colos pe care se rezema grupul totalitar, reprezentant fidel al intereselor şi ordinelor puterii hegemone.
Renăscută pentru scurt timp, speranţa legată de încercările comuniştilor „din România” de a-şi făuri un statut naţional s-a destrămat când s-a înţeles de către cei mulţi că retorica naţională nu era decât un alt înveliş al realităţii totalitare şi că, în ultimă instanţă, regimul comunist era condamnat să se identifice până la capăt cu interesele forţei tutelare sovietice, de permanenţa căreia depindea propria sa existenţă.
Colosul s-a destrămat, într-adevăr, în 1989, înainte de a se prăbuşi cu desăvârşire doi ani mai târziu; dar puternica speranţă trezită în lumea românească de această răsturnare la scară mondială avea să fie repede curmată de blocul totalitar intern, închegat în deceniile dominaţiei sovietice asupra ţării. Inspirate şi sprijinite de forţa tutelară de la Moscova, hotărâtă să-şi menţină influenţa în fosta sa arie de dominaţie, structurile puternic organizate sub regimul comunist şi din timp pregătite pentru simularea înnoirii au reuşit, în esenţă, să asigure continuitatea sub aparenţa schimbării. Lovitura de stat înfăptuită în conjunctura favorabilă a mişcării de masă antitotalitare, declanşată în decembrie 1989, a înăbuşit din nou speranţa de libertate a lumii româneşti. Sub conducerea unui comunist onest, rămas devotat Moscovei, Ion Iliescu, forţele moştenitoare ale puterii totalitare s-au adaptat la regimul pieţei libere, au acaparat poziţiile cheie în economia ţării, şi-au creat instrumentul politic corespunzător, numit, în cele din urmă, după diverse metamorfoze, Partidul Social Democrat, mistificare cu vechi antecedente, menită să ascundă originea şi esenţa reală a noii puteri antidemocratice: la un „capitalism de cumetrie” era necesar şi un „partid de înşelătorie”. Moscova, „oraşul lui Lenin şi Stalin”, unde cu zeci de ani în urmă unii dintre tinerii comunişti din România erau trimişi pentru a-şi întări crezul şi a-şi perfecţiona metodele comuniste, unde le-a rămas şi sufletul, putea fi liniştită: cu preţul unor sângeroase represiuni, nejudecate încă şi necondamnate, ţara a fost menţinută în continuare în aria sa de influenţă. Credincios până la capăt puterii tutelare, conducătorul de atunci al ţării a avut grijă să asigure conducerea din Kremlin că guvernul său nu avea intenţia să-i sporească dificultăţile prin readucerea în discuţie a problemei Moldovei. „Forma cea mai înaltă a patriotismului este dragostea faţă de URSS” – era lozinca cheie a vremii în care s-a format şi tânărul comunist român trimis pentru îndoctrinare politică la Moscova, căreia avea să-i rămână credincios până astăzi.
Cu solicitudinea care aminteşte preocuparea partidului comunist, când se afla la putere, de a forma cadrele generaţiei următoare – „schimbul de mâine” –, pentru a asigura continuitatea în noile condiţii de simulată democraţie, cel care a preluat conducerea partidului criptocomunist şi a ţării şi-a găsit continuatorul în rândurile elementelor de nădejde, selecţionate de şi pregătite în laboratoarele structurilor celor mai eficace ale puterii totalitare. Adrian Năstase, căruia pe lângă şcolirea din ţară i s-a oferit prilejul de a-şi desăvârşi pregătirea în Occident, a fost aşadar omul desemnat pentru a împlini, în a doua generaţie postcomunistă, misiunea de a îmbina esenţa neocomunistă cu aparenţa democratică a unui totalitarism iscusit deghizat în multiple chipuri, regim în care poziţiile cheie în economie fuseseră acaparate cu premeditare de exponenţii serviciilor secrete.
Derapajele capitaliste pe cont propriu ale conducătorului celei de a doua generaţii au fost tolerate cu multă înţelegere de „tovarăşii săi de drum” care îl precedaseră în această privinţă. Desigur, nu din vina acestora avea să pătimească exponentul fidel al noii ipostaze a regimului postcomunist; necazul avea să fie urmarea faptului că, într-un târziu, o componentă esenţială a statului – justiţia – a scăpat de sub controlul puterii „de largă concentrare democratică” a regimului care asumase succesiunea totalitarismului comunist. Această crăpătură, a cărei urmare, fatală pentru ansamblul sistemului, avea să fie înţeleasă în cele din urmă în întreaga ei semnificaţie de factorii de conducere ai regimului, care nu au mai fost însă în stare să-i evite consecinţele, în ciuda însemnatelor poziţii de putere deţinute încă. Eliberarea de primejdia reprezentată de o justiţe independentă, nesubordonată injoncţiunii factorilor politici, a fost misiunea încredinţată celei de a treia generaţii neocomuniste, reprezentată de tânărul Victor Ponta, pregătit la rândul său cu grijă în ţară şi peste hotare pentru misiunea de asigurare a continuităţii care avea să-i fie încredinţată.
Preocuparea principală a Guvernului Victor Ponta, manifestată de la începuturile preluării conducerii ţării, a fost aceea de a anula, în variate formule, actele de justiţie înfăptuite de o magistratură care tindea să devină independentă, de a-i elibera de teama justiţiei pe titularii puterii economice şi politice şi, în ultimă instanţă, de a „reîntregi” în mâinile exponenţilor regimului neocomunist „puterea totală”, din care un segment important tindea să-i scape. Misiune asumată cu entuziasm şi cu convingerea că va fi lesne de împlinit, prin legi şi ordonanţe speciale, dar care nu avea numai să se lovească de obstacole imposibil de trecut – în primul rând, cadrul internaţional în care se afla şi se află ţara –, dar care avea şi să pregătească, prin angrenajul consecinţelor declanşate, dezastrul electoral din 16 noiembrie 2016. Zadarnic a fost şi sprijinul moral al fondatorului regimului neocomunist şi al continuatorului său. În lumina proceselor şi a condamnărilor care s-au succedat şi care au adus la cunoştinţa întregii ţări amploarea corupţiei care submina societatea românească, a devenit evident pentru întreaga naţiune pericolul cel mare care îi submina independenţa şi viitorul. Conştientizarea electoratului din ţară, puternic impulsionată de atitudinea fragmentului însemnat al naţiunii române aflat în afara hotarelor ţării, a declanşat revolta salutară manifestată în plan electoral la 16 noiembrie 2016. Evenimentul nu a anunţat doar încheierea celei mai recente guvernări postcomuniste, dar a dat şi semnalul sfârşitului întregului ciclu comunist din istoria ţării, desfăşurat în toată evoluţia sa sub semnul hegemoniei ruso-sovietice şi a atotputerniciei exponenţilor ei în ţară.
Cei care au trăit încătuşarea din 1945-1947 au privilegiul – e drept că foarte târziu – de a fi trăit şi clipa care vesteşte descătuşarea. Rămâne ca naţiunea să consolideze acest act de mare însemnătate şi demnitate, cu larg ecou european, şi să-l transpună efectiv în planul acţiunii şi reconstrucţiei interne, în spiritul „lucrului bine făcut”, adică al efortului constructiv conştient asumat şi al respectului valorilor morale şi legale, pentru ca descătuşarea începută în noiembrie 2016 să situeze definitiv România în lumea ţărilor civilizate de care a fost tragic despărţită ani îndelungaţi.
Comentarii 12
DVasile - 12-06-2014
Nu cunosti nici istorie si nici viata lui Serban Papacostea si cu atat mai putin cariera sa. Ce nu cunosti, de asemenea, este ca faptul ca sta in fiecare sa infrunte regimurile totalitare, nu trebuie sa astepte sacrificiul elitelor; te-am "tumefiat" destul?
Răspundevlad - 12-06-2014
''adanÂcurile subconstientului colectiv format în viÂÂjeliile luptei multiseculare '' ''naÅ£iunea să consolideze acest act de mare însemnătate ÅŸi demnitate, cu larg ecou european'' Limba de lemn nu moare...
Răspundehoria mihai - 12-05-2014
Domnule Titus. Nu am inteles prea bine referirea la Monica Macovei. Puteti desvolta idea, va rog.
RăspundeDVasile - 12-05-2014
Putine fluvii curg de la sud la nord in emisfera nordica (in Europa Dunarea curge mai mult de la vest la est, dar tot are o usoara inclinare nord-sud). Exista si explicatia stiitifica pentru acest lucru. Valtoarea politica din Romania va veni pe fagasul cel bun, impartasesc acelasi optimism cu dumneavoastra. Ma bucur ca ati pus accentul pe vointa oamenilor si nu ati pictat portrete de presedinti care isi sfarsesc mandatul. Sanatate multa domnule Papacostea!
Răspundemarius - 12-05-2014
Domnule Mihai,am citit comentariul dvs si sunt de acord cu tot ce a-ti scris si ma bucur sa vad ca mai sunt oameni cu gandire logica, dar mai ales cu memorie ! sanatate !
Răspundemarius - 12-05-2014
am citit acest articol si am ramas ,,tumefiat''(cum zicea o celebritate damboviteana !) de delirul cuiva, care compara ,,incatusarea'' unei tari de catre o superputere a raului, cu rezultatul unor alegeri libere(LIBERE domnule istoric !!!) ! nu iau in calcul, decat nevoia revistei ''22''de finantare de la noua putere, pentru a explica asemenea monstruozitate ! este rusinos ca oamen,i care in cel mai bun caz, au coabitat cu regimul comunist(daca nu au fost chiar profitori!) oameni care nu au miscat un deget impotriva regimului de trista amintire, au devenit mari luptatori anticomunisti dupa caderea comunismului, cea ce ne arata adevarata statura morala a acestor viteji ! vreti sa stiti de ce, la noi a, venit iliescu la putere dupa 89''si in Cehoslovacia a devenit presedinte Havel?! pentru ca noi am avut o elita fara coloana vertebrala si care precum biserica nu au infruntat vreodata puterea, ci au proslavit-o ! p.s. au fost si exceptii notabile si cred ca doar acele exceptii au voie sa vorbeasca in acesti termeni !
RăspundeLucian D. CiÈ™migiu - 12-04-2014
O importantă compunere. Cu introducere, cuprins si încheiere.
Răspundegeorgescu e. - 12-03-2014
Aveam 10 ani in 1945 cand a inceput totul sa se intunece si am 80 cand vad prima raza de lumina ce strabate 70 de ani rautate, de ura, de suferinta si lipsuri. Civilizatia nu poate fi oprita," ea se misca asa cum se misca apa in vasele capilare". Traim in Europa si in toata lumea. Comunismul "romanesc" in agonie, poate fi privit de acum ca un rau ingropat peste care romanii au semanat semintele sperantei, asteptand sa infloresca.
Răspundetitus - 12-03-2014
Corect,dle Papacostea. Si eu am träit incatusarea de dupä 1944,am platit cu viata parintilor mei si cu cariera mea. Simulacrul din 1989 ,cind alt comunist scolit la Moscova,dar mai rau (Ceausescu nu avea alternativa,Iliescu multe!) nea mai nenorocit incä 25 de an. Dar infine infine in 16 nembrie(cind am votat si eu in diaspora dela München) am retrait inceperea descatusarii, in esenta prin urmasii de drept a intelectualilor lichidati dupä 1944. Adevarata implementare va intirzia incä pentruca Mesia vrea in anticamera un Mihalache (CV acestuia tradeazä totul) iar „scopul scuza mijloacele†nu se aplica. . Dar Internetul –strain incä balcanicilor dela nord de Dunare- nu este de oprit. Drumul spre descatusare era mai scurt printro Monica Macovei dar este de neoprit.Sä ne ajute Dumnezeu!
RăspundeSimona Coles - 12-03-2014
Sunt de acord schimbarea nu piate fi decat lenta. S-a perdut scara de valori corecta.
RăspundeTheodor Marcean - 12-02-2014
Este posibil ca domnul Papacostea sa vada ceea ce noi nu vedem:moartea ciclului comunist din istoria tarii.Dar atata timp cat ministerele,rectoratele universitatilor,directiile societatilor cu capital de stat,primariile si consiliile locale,redactiile multor ziare,asociatiile profesionale sunt captusite cu reprezentantii nemuritori ai capitalismului de cumetrie,reconstructia tarii pe alte temeiuri este pusa sub semnul intrebarii.Tara are nevoie de tineri dedicati binelui public.Ei trebuie promovati de partide,de profesionistii corecti din toate domeniile,de antreprenorii care fac afaceri pe riscul lor,nu pe cel al statului,si de institutiile statului democratic pe cale de constructie. Este nevoie de o noua generatie pasoptista,care sa arunce peste bord mediocritatile care ne-au condus prin sfori trase de niste papusari decrepiti si limitati in gandire.Fiecare dintre noi trebuie sa fie constient ca fara schmbarea generatiilor,reforma democratica nu este posibila.
RăspundeMIHAI 2 - 12-02-2014
La alegerile din 2006 PSD a pierdut DEMOCRATIC si Guvernul si Presedintia. Le-a recastigat in 2000 tot prin vot DEMOCRATIC. Si le-a pierdut din nou DEMOCRATIC in 2004. Din articol ar rezulta ca toate acestea s-au petrecut in conditiile in care Romania s-ar fi aflat sub o HEGEMONIE RUSA. Sub hegemonie rusa eram si in 2003 cand am intrat in NATO in 2003 - cu Nastase Premier si Iliescu Presedinte? Dar in 2007 cand am intrat in UE in 2007 cu Tariceanu Premier si Basescu Presedinte ? Ultimul paragraf - cald omagiu adus noului lider mentionat doar indirect sintagma cu lucrul bine facut - imi aduce aminte de alte omagii vechi de peste 25 de ani , precum si de mai recenta campanie prin care Revolutiunea era mutata din 1989 catre 2004 cand un alt EL pogorase peste noi. Hotarat lucru suntem buni la descatusari periodicice , dar la dezbarat de naravuri stiute - nici o sansa.
Răspunde