De același autor
Atacul balistic iranian contra Israelului în noaptea de 13 spre 14 aprilie a fost interpretat de aproape toți observatorii din România ca un eșec. (99,9% din dronele, rachetele de croazieră și rachetele balistice au fost, într-adevăr, interceptate de sistemele de apărare antiaeriană israeliene, cu asistența notabilă din partea Statelor Unite, Franței, Marii Britanii și chiar a Iordaniei. Aflat pe un platou de televiziune în cadrul unei ediții speciale, un domn general de la noi a simțit chiar nevoia să îl felicite în limba engleză pe un purtător de cuvânt al armatei israeliene „pentru perfecțiunea” interceptărilor. Da, au fost și câteva realizări notabile pe teren strict militar – care nu au fost neapărat sesizate de comentatorul în cauză –, prima fiind capacitatea de război electronic acționată de Franța deasupra spațiilor aeriene ale Irakului, Siriei, Iordaniei. Apoi, sistemele de alertă avansate ale marilor puteri occidentale și coordonarea operațiunilor aliate de interceptare care au asigurat în amonte, și nu numai, succesul sistemelor israeliene Iron Dome. În sfârșit, o altă realizare este interceptarea în spațiul extra-atmosferic – total ignorată la noi, deși reprezintă o adevărată bornă în modul de a duce războiul modern –, la circa 150 km înălțime, de către o rachetă israeliană Arrow 3, a unei rachete balistice iraniene. Aceste succese nu au reprezentat însă decât un detaliu, cel vizibil al evenimentului la care am asistat. Cum spunea însă Machiavelli, cei mai mulți se opresc în a observa mâinile, iar numai puțini își dau osteneala să observe și sufletul... Rezultatele operațiunii iraniene nu trebuie căutate pe teren militar.
Operațiunea hibridă a Iranului
Detaliile atacului Iranului au fost comunicate de către autori. Statele Unite și Israelul au știut la ce oră își vor părăsi rampele cele 300 de drone, urmate de cele câteva zeci de rachete de croazieră și balistice, și la ce oră vor atinge spațiul aerian vizat. Dronele nu prea sofisticate au putut fi astfel interceptate fără dificultate, ca de altfel majoritatea rachetelor, excepție făcând câteva care – aspect notabil – au căzut tocmai în zone secundare ale bazelor de la care se presupune că ar fi plecat aeronavele israeliene implicate în operațiunea de bombardare a consulatului iranian din Damasc, pe 1 aprilie, operațiune soldată cu moartea a doi înalți gradați din forțele Al Qods ale Gardienilor Revoluției, forțe care au drept misiune operațiunile externe. Generalii Mohamed Reza Zahedi și Mohamed Hadi Haj, adjunctul celui dintâi, erau cele mai mari personalități ale acestor forțe de după moartea generalului Soleimani, eliminat de Statele Unite. Acești oficiali se aflau în atenția serviciilor israeliene, mai ales după atacul din 7 octombrie, executat de Hamas și Jihadul Islamic Palestinian, atac care se presupune că ar fi avut în amonte cooperarea în materie de antrenament, de dotare, poate și de informații cu privire la dispozitivul defensiv israelian din partea acestei entități militare iraniene. Acest atac a determinat Iranul să calce un tabu – nu numai atacarea directă a Israelului, dar și atacarea unei puteri nucleare care, în mod teoretic, are teritoriul sanctuarizat în fața războaielor convenționale clasice. Deși oficial nu o recunoaște, este un secret al lui Polichinelle faptul că programul nuclear militar israelian are undeva între 80 și 300 de ogive. Mai mult decât atât, pe teren convențional, Israelul are capacitatea de a lovi obiective aflate în profunzimea teritoriului iranian, că vorbim de aeronautica sa militară sau de racheta de rază medie de acțiune Ierihon 3, cu o capacitate de a lovi ținte până la 6.500 km. Să fim de asemenea convinși că forțele armate israeliene posedă o hartă detaliată cu obiectivele complexului militaro-industrial iraniene care trebuie lovite, inclusiv a celor implicate în dezvoltarea programului nuclear. Disproporția de forțe în defavoarea Iranului este covârșitoare. În plus, așa cum am văzut, Israelul – ca parte a lumii occidentale (am putea spune, fără a greși, ca avanpost al lumii noastre), dispune de parteneriate solide și dovedite. Concursul dat de Statele Unite ale Americii, de Marea Britanie și Franța în interceptarea obiectivelor iraniene dovedește din plin soliditatea acestor parteneriate, care nu depind de simpatiile, de exemplu, dintre liderii de la Casa Albă și cei din guvernul de la Tel Aviv. De asemenea, ridicarea aviației iordaniene ne arată soliditatea pozițiilor regionale ale Israelului, în ciuda relațiilor reci care pot surveni cu statele arabe sunite. Însă principiul „inamicul inamicului meu este prietenul meu” se verifică din plin: pentru statele arabe sunite din regiune, umbra pe care Iranul o aruncă peste Orientul Mijlociu reprezintă principala amenințare. Puternica diluare a sentimentului identitar pan-arab, detașarea tineretului arab de trecutul din vremea lui Yasser Arafat, fascinația cu care tineretul educat arab privește spre modelul de start-up nation israelian, ostilitatea establishmentelor din statele arabe față de mișcările teroriste – toate acestea sunt elemente care sunt în favoarea Israelului și în defavoarea Iranului. Pe scurt, un război la scară largă declanșat de Iran împotriva Israelului nu ar avea nicio șansă de izbândă, nici pe teren strict militar, nici politic și nici în ceea ce privește pe cel al opiniilor publice. Iranul este conștient de acest lucru și tocmai de aceea a ales o strategie hibridă, de sponsorizare a mișcărilor din nebuloasa șiită, iar de câțiva ani încoace a izbutit să își apropie chiar organizații teroriste sunite, precum branșa militară a Hamas și Jihadul Islamic Palestinian. Strategia sa este de a obosi Israelul, de a-i satura dispozitivul militaro-securitar, de a-i distruge percepția de invincibilitate din punct de vedere militar. De asemenea, Iranul promovează o revoluție în sens invers, antioccidentală, poziționându-se drept aliatul principal din regiune al celor doi mari competitori ai Statelor Unite și Occidentului, care sunt Rusia și China.
Revenind la atacul din noaptea de 13 spre 14 aprilie, acesta trebuie văzut în cadrul strategiei regionale a Iranului și este o operațiune hibridă. Scopul a fost nu atât militar, cât de demonstrație de forță, de capacitate de a acționa singur și direct împotriva Israelului atunci când consideră că îi sunt afectate în mod direct interesele. Această demonstrație a vizat atât Israelul și SUA, cât și mișcările proxi, dar și propria opinie publică.
Câteva observații despre posibilul răspuns israelian
La data la care scriu aceste rânduri, am avut numai o sesizare a Consiliului de Securitate al ONU și o reuniune a Cabinetului de război israelian, și încă nu un răspuns militar. Știm, de asemenea, că Statele Unite încearcă să descurajeze Israelul în a da un răspuns militar care să ducă la un conflict de amploare cu Iranul și forțele pro-iraniene din regiune. Există câteva elemente care trebuie avute în vedere și, în primul rând, doctrina strategică a Israelului, potrivit căreia inamicul nu trebuie să aibă niciodată ultimul cuvânt. Cum se va traduce aceasta în cazul de față? Există două școli de gândire în mediile strategice din Israel: una care dorește un răspuns militar puternic și care să folosească această ocazie de a pune la pământ durabil programul nuclear militar iranian, iar cea de-a doua care dorește limitarea pe terenul demonstrației de forță și a coordonării apropiate cu aliații occidentali.
Alt element de reflecție: există un consens al aliaților occidentali ai Israelului, dar și al partenerilor regionali în a descuraja o operațiune în forță, de amploare. Pe de altă parte, Israelul are tradiția disidenței, inclusiv în raport cu Statele Unite ale Americii, dacă consideră că în joc este credibilitatea sa. Mai trebuie adăugat în ecuația deciziei care stă să își găsească rezolvarea pe masa premierului Netanyahu și chestiunea operațiunilor din Fâșia Gaza, unde Hamasul a fost profund slăbit, dar nu și eradicat, și unde rămâne deschisă problema ostaticilor. În opinia mea, este greu de crezut că statul-major al armatei israeliene își dorește deschiderea unui al doilea front. O incursiune în teritoriul iranian este probabilă – atât cu forțe aeriene (deși este mult mai complicat, ca urmare a distanței de cel puțin 2000 km), dar și cu ajutorul rachetelor balistice. Acestea pot viza un obiectiv determinat, fie o bază militară, fie o instalație aeroportuară, portuară, industrială. De asemenea, vizarea unor obiective aflate în zona de acțiune a forțelor proxi ale Iranului, cât și atacuri cibernetice care să vizeze programul nuclear iranian. Restaurarea descurajării se joacă mult pe terenul percepțiilor, iar Israelul nu își permite să considere „afacerea închisă”, așa cum se afirmă în comunicatul reprezentanței permanente a Iranului la Națiunile Unite. //
