Despre ce progrese vorbim după 30 de ani?

Cea mai dramatică schimbare din traiectoria politică a României înregistrată în ultimii 30 de ani s-a produs la nivelul societății.

Tom Gallagher 24.12.2019

De același autor

O masă critică de oameni a dezvoltat încrederea și determinarea de a contesta în mod activ deciziile puterii percepute ca fiind dăunătoare intereselor societății și care întorc România în timp. Este un progres imens față de anii ’90, atunci când predomina alienarea și un sentiment de neputință răspândită. Atunci, un număr prea mare de oameni, condiționați de comunism să fie supuși puterii de stat, au fost cu ușurință manipulați. Acest lucru s-a văzut în 1995 prin popularitatea răspândită a schemei Ponzi, cunoscută sub numele de Caritas. Deceniul a fost, de asemenea, marcat de mai multe descinderi ale minerilor în Capitală, un grup industrial amenințat de tranziția postcomunistă și folosit ca pion și ca masă de manevră de către postcomuniști pentru a zdrobi schimbările nedorite.

Primele semne de solidaritate eficientă în fața unui stat prădător au venit din zona mediului. Alianțe eficiente au împiedicat crearea unui mare kitsch (Dracula Park) la marginea Sighișoarei. Și mai crucială, a fost mobilizarea pentru a bloca o ofertă sprijinită de interese puternice, pentru a merge mai departe cu proiectul Roșia Montană, în Munții Apuseni.

Românii au renunțat treptat la teama de a contesta autoritatea, o stare de spirit care fusese instalată de lunga epocă totalitară. Și toate acestea, în ciuda faptului că mass-media devenise un instrument al intereselor oligarhice sau a exodului imens de populație care a părăsit țara după 2004, incluzând unii dintre cei mai întreprinzători și mai bine intenționați membri ai tinerei generații. Paradoxal, migrația pare mai degrabă că a consolidat, decât a disipat participarea în politică, cel puțin în momentele cruciale. Tehnologia recentă și ușurința de a călători au permis unei proporții mari din diaspora să rămână profund implicată în afacerile naționale, în special prin voturile date la alegeri.

Reformele inițiate de Macovei

Poate, cel mai important progres din perspectiva creșterii așteptărilor oamenilor s-a produs în domeniul justiției. Postcomuniștii au încercat să dezvolte un sistem legal prin care să se asigure că rareori vor exista sancțiuni grave împotriva indivizilor influenți și bine plasați, implicați în fraude grave și activități corupte, cu pierderi uriașe pentru stat.

UE a înțeles pericolul în al 11-lea ceas, când a negociat condițiile de aderare pentru România. În consecință, monitorizarea sistemului de justiție continuă până în zilele noastre. Însă impactul său ar fi fost slab, dacă ar fi fost lăsat la cheremul voinței judecătorilor și a procurorilor de a sfida presiunea politicului pentru a da verdicte sau de a efectua investigații în mod discreționar. Meritul este al Monicăi Macovei, ministrul justiției din 2005 până în 2007, pentru elaborarea unei strategii de reformă cuprinzătoare, menită să consolideze independența, eficiența și responsabilizarea sistemului de justiție. Parlamentarii, indignați, care aveau cel mai mult de pierdut în cazul în care un stat de drept era construit, au reacționat și astfel în curând ea a fost înlăturată.

Totuși, ea a creat o fundație vitală și a ajutat la numiri inspirate, care au garantat continuarea reformei. Atunci când nume mari din politică și lumea de afaceri, până atunci de neatins, au sfârșit în închisoare, impactul asupra conștiinței populare s-a dovedit a fi considerabil.

Bătălia a trebuit din nou purtată în ultimii patru ani, când umbra puternică a lui Liviu Dragnea s-a lăsat peste țară. Laura Codruța Kovesi, șefa DNA, s-a dovedit un dușman redutabil al acelora care doreau repolitizarea sistemului de justiție. Asemenea lui Macovei, s-a confruntat cu o intimidare directă și cu acuzații false, pentru a fi împiedicată să devină primul șef al Parchetului European. Dar deja devenise clar că se dezvoltase un etos al profesionalismului cu rădăcini adânci în anumite părți importante ale sistemului de justiție. Rezistența instituțională la sinistra lege a amnistiei și grațierii demnitarilor sau la neutralizarea legilor anticorupție a fost întărită prin proteste în masă pașnice, dar neclintite.

Au participat multe categorii sociale, dar profesioniștii s-au aflat în prim-plan. Disponibilitatea celor din domeniile high-tech, justiție și educație de a lua poziție împotriva abuzurilor de putere la nivel înalt a evidențiat România ca țară serioasă în ochii formatorilor de opinie din străinătate. O parte dintre vechile stereotipuri asociate înapoierii au început să fie schimbate sau chiar complet abandonate.

Desigur, au existat și oi negre, precum șefi de universități, precum Andrei Marga și Tudorel Toader, care vor ocupa un loc trist în cărțile de istorie. În schimb, rolul categoriilor profesionale în modernizarea politică a României s-a dovedit a fi cu adevărat o poveste de succes în trecutul recent.

Dar statul?

PSD-ul a folosit birocrația din perioada comunistă pentru a-și consolida controlul asupra puterii. Încercările de recrutare și promovare a oamenilor pe bază meritocratică au fost rare chiar și când adversarii PSD au preluat pentru o scurtă perioadă guvernarea la sfârșitul anilor ‚90. Adrian Năstase a respins cererile UE de profesionalizare a administrației. UE a avut o influență redusă asupra administrației locale, aflată tot mai mult sub controlul baronilor PSD, care deveneau astfel beneficiarii unor sume mari din fondurile transferate de către UE.

Dar cât de mult s-a întărit birocrația s-a văzut în timpul înfricoșătoarei lupte pentru putere de la jumătatea anului 2012 între premierul recent instalat Victor Ponta și președintele Băsescu. Contrar multor temeri, instituții-cheie ale statului au rămas neutre de-a lungul unei veri tensionate, marcată de „războiul dintre cele două palate”. Poliția și armata au rămas pe margine, un contrast cu anii ’90 și un semn de normalizare a afacerilor interne.

Mașinațiunile serviciilor secrete au fost un subiect frecvent de discuție în anii ‘90, iar rolul Serviciului Român de Informații (SRI) în lupta anticorupție nu a fost lipsit de controverse. Dar, contrar celor mai multe temeri, serviciile de informații au încetat să mai fie o forță disruptivă în politica națională. Teama că NATO importa un cal troian atunci când a permis României postcomuniste să se alăture în 2004 nu s-a împlinit. Lecția generală pare a fi că brațele controversate ale statului se stabilizează și pot chiar să funcționeze bine, dacă au un cadru optim de lucru și provocări pentru a-și absorbi energiile.

Partidele – veriga slabă

În mod ironic, partidele politice concurente sunt cele care au adus cel mai mare deserviciu tinerei democrații, drenând-o la maximum de un conținut real. PSD domină cu detașare în această privință. Este cel care a scris regulile democrației embrionare, care a diminuat politica din punct de vedere moral, transformând-o într-o arenă pentru o clasă politică dispusă să jefuiască statul, uneori într-un mod flagrant. Legea electorală a fost scrisă pentru a împiedica reînnoirea politică și circulația elitelor. Normele parlamentare au fost concepute pentru a încuraja tranzacționalismul și aranjamentele, rolul de reprezentare rămânând într-un stadiu incipient. În timpul celui de-al doilea deceniu de democrație, o clasă politică imorală a căutat să supună și să distrugă o mare parte din media independentă, un regres imens care i-a forțat pe mulți oameni talentați să renunțe la profesie.

PSD nu a fost capabil să conceapă o alternativă eficientă de guvernare după 1989. În misiunea sa de a bloca schimbările din fostul bloc comunist, a atras oameni limitați și mediocrități. Apelul la xenofobie a fost cea mai îndrăzneață mișcare a sa, dar nu a reușit să funcționeze atunci când Liviu Dragnea a jucat-o pentru a doua oară după 2016. În octombrie 2018, majoritatea alegătorilor a boicotat un referendum, chipurile, organizat pentru a întări familia tradițională, dar în realitate menit să construiască sprijin pentru un lider autoritar care încerca să ocolească legea. Atacurile brutale împotriva UE, împotriva investitorilor occidentali și a lui George Soros au precedat prăbușirea procentelor PSD de la 46% la 23% la europarlamentarele din mai 2019. Controlul partidului asupra electoratului rural și din orașele mici a slăbit, iar după alegerile prezidențiale din noiembrie s-a restrâns exclusiv la zonele din sudul țării.

Manipularea crudă a fost suplimentată cu violență în ziua de 10 august 2018, când asaltul violent al jandarmeriei asupra mitingului diasporei în București a dus la rănirea multor persoane. Dar spre deosebire de predecesorii lor din anii ’90, se pare că ministrul de interne de atunci (Carmen Dan), precum și prefectul de București (Speranța Cliseru), care au autorizat folosirea forței, vor răspunde pentru acțiunile lor, în justiție. Cel puțin PSD nu a încercat să-și elimine adversarii, așa cum se pare că s-a întâmplat în Malta, unde criza Partidului Laburist exemplifică boala stângii politice din toată Europa. Renașterea pentru PSD pare posibilă doar dacă oponenții săi repetă greșelile pe care le-au făcut în trecut, din cauza cărora mandatul lor a fost unul prea scurt.

Sub semnul liberalismului

Liberalii nu sunt singurul partid care pretinde mantia reformei, dar ei sunt principalii beneficiari ai retragerii PSD. În dezavantajul lor este trecutul nu foarte diferit, când în unele situații lideri de frunte au acceptat redistribuirea bunurilor publice în mâinile câtorva oameni influenți. Unul dintre cei mai influenți liberali, Dinu Patriciu, a devenit cel mai bogat om din România, după ce a cumpărat compania petrolieră de stat la un preț mult sub valoarea reală, doar pentru a o vinde mai târziu la un preț mult mai mare.

Dacă reînnoirea liberalismului românesc depinde de susținerea din restul Europei, semnele nu sunt tocmai optimiste. Liberalismul din zilele noastre nu mai este asociat cu idei despre libertate individuală și de disidență nepedepsită. El devine tot mai mult apanajul elitelor bine educate și tehnocrate care preferă o lume lipsită de granițe atașamentului față de identitatea națională și comunitară. O identitate burgheză a eliberării personale s-a instaurat, iar avocații acesteia încearcă reducerea la tăcere a criticilor eforturilor tot mai îndrăznețe de emancipare personală.

Liberalismul iliberal a fost deja văzut în România, unde șefii PNL au arătat că pot să folosească statul pentru a închide gura criticilor privind standardele scăzute ale politicii. Dacă liberalismul românesc va juca un rol în curățarea și renașterea politicii și a guvernării, va trebui să fie balansat de contestatari viguroși gata să-l sancționeze în momentul în care standardele sale etice ar dezamăgi din nou. Un președinte pregătit să reprezinte interesul național în loc de cel de grup sau personal va fi, de asemenea, indispensabil.

Având în vedere amploarea problemelor care așteaptă să fie rezolvate, va mai trece multă vreme până când politica din România se va normaliza, devenind o rutină. Ceea ce oferă cea mai mare speranță pentru viitor este spiritul civic în creștere al unor ample segmente ale populației. România se va bucura de decenii mai productive doar dacă vor fi schimbate legile electorale, precum și altele asemenea, care au facilitat răspândirea unor practici rele, corupte pentru o perioadă mult prea îndelungată. //

Cartea lui Tom Gallagher, Dictatorul care a refuzat să moară: Salazar din Portugalia, va fi publicată în 2020 de Editura Christopher Hurst.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22