Diavolul în istorie

Vladimir Tismaneanu 27.11.2012

De același autor

Hannah Arendt a lansat faimoasa formulă despre „banalitatea răului“ asistând la procesul lui Adolf Eichmann, un birocrat în aparență obișnuit, dar care ascundea sub înfățișarea de burghez familist implicarea profundă în mecanismele decizionale care au dus la Holocaust. Bertrand Russell a fost la rându-i frapat de aspectul mărunt și insignifiant al lui Rudolf Hess, comandantul lagărului de la Auschwitz, unul dintre cei mai mari criminali din istorie. Stalin cel din descrierile lui Milovan Ðjilas apare în toată splendoarea mizeriei și micimii umane. Iar cu Nicolae Ceaușescu suntem toți în stare să schițăm o caricatură. Cum se face că oameni obișnuiți ajung să facă răul care a adus faima teribilă secolului XX? Explicațiile sunt multe, dar una dintre cele mai importante este ideologia. Fără analiza ideologiilor totalitare nu înțelegem nimic din răul secolului XX:

aceasta este ideea forță din ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century (Berkeley/London: University of California Press, 2012).

Cartea va apărea tradusă la Humanitas în 2013, dar până atunci oferim un scurt fragment, în traducerea lui Bogdan C. Iacob. (A. CIOFLÂNCĂ, chipurileraului@gmail.com)

Niciun veac nu a fost martorul și nu a adus atâta suferință, ură organizată și violență devastatoare precum secolul XX. Lagărele de concentrare au reprezentat înjosirea ab­solută a ființelor umane, dis­trugerea identității in­di­vi­zilor, dezumanizarea ine­luc­tabilă și anihilarea în masă a acestora. Comunismul și na­zismul nu pot fi înțelese fără a ține cont de cen­tra­li­tatea a ceea ce Albert Ca­mus a numit l’univers con­centrationnaire.

Ceea ce s-a întâmplat în la­gărele naziste și comuniste a devastat implacabil trăsăturile fun­da­mentale ale umanității, precum com­pa­siunea, rațiunea sau solidaritatea. Istoricul Timothy Snyder concluziona superb în car­tea sa fundamentală, Bloodlands, afir­mând că „regimurile nazist și stalinist au trans­format oamenii în numere... Este datoria noastră ca umaniști să facem ca aceste nu­mere să redevină oameni“. La baza unor asemenea orori a stat convingerea că fi­ințele umane pot deveni subiecți ai unei in­ginerii sociale radicale realizată de au­toproclamați apostoli ai fericirii uni­ver­sale. Pentru a parafraza un eminent istoric al Germaniei în perioada modernă, secolul XX a devenit distructiv atunci când „pre­tenția istorică conștientă de sine con­form căreia contingența domină și în con­secință trebuie administrată, că ha­o­sul este pe punctul de a ne stăpâni și ast­fel trebuie negociat, că societatea poate fi construită și că revoluția poate fi rea­lizată“ (Peter Fritzsche) s-a transformat în justificare pentru sacralizarea po­li­ti­cului, pentru convertirea acestuia într-un substitut pentru religiile tradiționale.

 

Dușmanii ideologici

Pentru Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței malefice a diavolului în is­torie: „diavolul... a inventat statele ideo­logice, cu alte cuvinte, statele a căror le­gitimitate este fundamentată pe pretenția că stăpânii lor sunt stăpânii adevărului. Dacă te opui unui astfel de stat sau sis­tem devii dușmanul adevărului“. Ambele mișcări au pretins că purifică umanitatea de agenții corupției, decadenței și ai diso­luției și că restabilesc unitatea prezumtiv pierdută a umanității; excluzând, desigur, acele grupuri considerate subumane, ina­mici sociali și rasiali. Pentru comuniști, de­monul consta în proprietatea privată, era încarnat de burghezie, preoți și chia­buri. Naziștii au identificat evreii drept „paraziți“; „iudeo-bolșevismul“, „pluto­crația iudaică“ și marxismul erau sursele tuturor calamităților. Fascismul (și ver­si­unea sa radicală, nazismul) a fost profund anticomunist. În anii ‘30, stalinismul a transformat antifascismul într-un stâlp al propriei propagande, seducând ast­fel intelectualii, reușind mobilizarea internațională a mișcărilor de rezistență de partea URSS. Într-ade­văr, în absența retoricii an­tifasciste este greu de ima­ginat cum ar fi devenit sta­linismul un asemenea ex­traordinar magnet pentru atât de mulți oameni inteligenți și ra­țio­nali. Aceștia din urmă erau convinși că, prin sprijinul acordat Fronturilor Po­pu­lare, în special în timpul Războiului Civil din Spania, se opun barbarismului nazist. Propaganda Cominternului pretindea că internaționala comunistă apără drepturile omului și luptă împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, ascunzând că, până în 1939, majoritatea crimelor în masă au fost comise în Europa de fapt de regimul stalinist sovietic. (Snyder a iden­tificat trei perioade ale crimelor în masă co­mise de sovietici și de naziști: „în tim­pul primei etape (1933-1938), Uniunea So­vietică a săvârșit aproape toate crimele în masă; în timpul celei de-a doua, ali­anța sovieto-germană (1939-1941), cri­me­le sunt distribuite în mod egal. Între 1941 și 1945 germanii sunt responsabili pentru aproape toate crimele politice“.)

Ambele mișcări revoluționar-partinice au disprețuit și denunțat liberalismul, de­mocrația și parlamentarismul, con­si­de­rând­u-le degenerări ale politicii „reale“, care, conform acestora, trebuia să tran­s­cendă orice fragmentare prin realizarea co­munității perfecte (definite drept fără clase sau unificată rasial). În mod fun­damental ateiste, comunismul și fascismul și-au organizat obiectivele politice por­nind de la discursuri ce se pretindeau emancipatoare, funcționând ca religii po­litice menite să elibereze individul de obli­gațiile presupuse de moralitatea și lega­li­tatea tradițională. Pentru a folosi ter­mi­no­logia gânditorului politic Emilio Gentile, ambele mișcări au fost forme de sacra­li­zare a politicii care au avut o natură dis­cri­minatorie și totalistă. Ele au respins „co­existența cu alte ideologii politice sau miș­cări“, au negat „autonomia in­di­vi­du­lui în raport cu colectivul“, au impus „obe­diența absolută față de dogmă și participarea necondiționată în propriul cult politic“ și au canonizat „violența ca instrument legitim al luptei împotriva duș­manilor și ca modalitate de rege­ne­rare“. În universul acestor mișcări po­litice răul a purtat numele celor care au re­fuzat, au respins sau nu erau demni de iluminarea adusă de preceptele infailibile ale partidului. În cazul totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin oferă o for­mu­lare excelentă: „Apoteoza istoriei co­mu­niste – umanitatea unită în marș către para­disul fără clase – nu poate fi diso­cia­tă de încercările sistematice ale lui Sta­lin de a-i elimina pe cei care, aduși fiind la fântâna marxismului, refuză să-și stin­gă setea“. Sau, pentru a ne întoarce la nazism, pentru Hitler, evreii erau per­sonificarea răului pur și simplu pentru că el considera că aceștia nu se regăseau în rândurile umanității. Pentru el, evreii erau simultan lași și omnipotenți, ca­pi­taliști și comuniști, ostentativi și perfizi și așa mai departe. După ce a vizionat așa-zisul documentar al lui Goebbels intitulat Evreul etern, un exemplu de propagandă vulgară și odioasă, dictatorul german con­cluzionează că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Deci nu este nici măcar umanitar, ci un imperativ chi­rurgical. Altfel Europa va dispărea din cauza flagelului evreiesc“.

 

Pasiunile revoluționare

Explicațiile psihologice și psihopatologice pentru astfel de regimuri singulare prin criminalitatea lor nu sunt de ajuns. Este dincolo de orice îndoială că Stalin și Hitler au fost mânați de fantasme exterministe și excizionare, dar ar fi exagerat să-l con­si­derăm pe Lenin drept o persoană instabilă mintal. Din contră, așa cum a remarcat un critic neclintit al bolșevismului precum filosoful existențialist-creștin Nikolai Ber­diaev, care sublinia că Lenin a fost o per­sonalitate paradoxală, un revoluționar an­ti­democratic, neoiacobin, dar și un per­so­naj umanist, animat de o puternică do­rință pentru egalitate și de o veritabilă do­rință de libertate. Mai mult decât atât, du­pă cum observă Ian Kershaw și Moshe Lewin, o dilemă suplimentară cu care se confruntă orice încercare de a explica ororile secolului XX constă în dificultatea de a înțelege „nivelul de dezmăț patologic acceptat, aprobat și susținut de mase de oameni – inclusiv unii extrem de in­te­ligenți – care a ajuns să fie privit drept practică normală și justificată“.

Acesta este momentul în care con­cep­tu­a­lizarea fascismului și comunismului ca pa­siuni revoluționare devine crucială. Spi­ritul transformismului și al regenerării ra­dicale a fost factorul mobilizator vital pen­tru masele care au împins înainte ase­me­nea mișcări pe tot parcursul existenței lor. Fascismul și comunismul au însemnat materializarea „experienței revolu­țio­na­re a existenței la limita istoriei și a schim­bării voluntare a cursului acesteia, eli­be­rat de constrângerile timpului «nor­mal» și moralității «convenționale»“ (R. Grif­fin). Ambele s-au născut din ru­i­nele pri­mului război mondial într-o Eu­ropă care părea să fi intrat într-o nouă eră, una în care politica trebuia re­for­mu­lată radical pentru a corespunde genezei glorioase a unor civilizații noi, de extremă stânga sau de extremă dreapta. //

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22