De același autor
Motto: “Un asemenea om se naste odata la 500 de ani.”– Elena Ceausescu
Din punctul de vedere al filosofiei politice, stalinismul, ca leninism in actiune, a fost o forma paroxistica de voluntarism, iar aceasta caracterizare este perfect valabila si pentru regimul lui Ceausescu. Este vorba de o forma de totalism (corolarul politico-filosofic al totalitarismului), o doctrina care afirmǎ superioritatea intregului asupra partilor componente, primatul ineluctabil al societatii asupra individului. Pentru regimul comunist din Romania, dar si pentru cel sovietic, individul era un simplu element de raportare abstracta, o rotita din Marele Mecanism. Sursa puterii era monolitul de partid, dictatul colectiv al birocratiei de partid reflectat in postulatele secretarului general. Pentru a-si consolida hegemonia, Ceausescu a acccelerat maniacal rotatia cadrelor, umilindu-i astfel pe baronii birocratiei partidului-stat, care erau privati de posibilitatea de a-si crea propriile fiefuri.
Liderul roman, urmand modelul lui Stalin, nu a ingaduit aparitia unor centre alternative de autoritate, iar cei care au ignorat aceasta realitate au platit scump chiar si pentru sovaitoare incercari de a introduce dezbateri minimale in areopagul de partid (Gheorghe Apostol, Constantin Parvulescu, Virgil Trofin, Cornel Burtica). Nici macar formal nu se mai vorbea despre conducere colectiva. Tandemul din fruntea partidului se substituise oligarhiei, isi permitea si cele mai extravagante capricii in numele rolului pretins providential al “Eroului intre eroi”. “Mesianismul bolsevic se transfigurase intr-un bizantinism tragicomic, cvasi-isteric, de o infinita desuetitudine. Pentru ca protestele sa nu devina explozive, Securitatea veghea in chip draconic. Teroarea politica se ingemana cu aceea ideologica.
Chiar daca mostenirea teoretica leninista nu era invocata foarte des in Romania de dupa Declaratia din 1964, spre deosebire de alte tari comuniste, Ceausescu nu a renuntat niciodata la regulile spartane instituite de partidul bolsevic dupa martie 1921 (eliminarea oricarei forme de democratie intra-partinica, interzicerea fractiunilor, centralismul birocratic, omnipotenţa unui grup restrans de potentati auto-desemnati drept stat major al revolutiei). El nu putea nici macar sa conceapa posibilitatea unui conflict „fractionist”, criminalizat aprioric, si incuraja o perspectiva ierarhic-militarista asupra rolului si structurii partidului. In conditiile in care, in mintea sa sectara, partidul si liderul se suprapuneau, cultul partidului presupunee zeificarea liderului.
Cultul Liderului Maxim si partidele-miscare
Mecanismele cultice, in fond irationale, fac parte din istoria dictaturilor secolului al XX-lea (ele se regasesc si in prezent). Partidele totalitare de tip miscare (analizate de Hannah Arendt si de Robert C. Tucker, de pilda) se definesc prin venerarea liderului suprem: legionarii il adorau pe Codreanu, nazistii pe Hitle (Fuhrer), bolsevicii pe Lenin si pe Stalin (vojd’), comunistii chinezi pe Mao etc Cultul lui Lenin a fost studiat remarcabil de Nina Tumarkin. Cel al lui Stalin a fost explorat de marii sovietologi, de la Robert Conquest si Adam Ulam la Stephen Kotkin. Exista studii incitante despre cultul lui Dej si despre acela al Anei Pauker. Nu e vorba doar de partidele ajunse la putere: a existat un cult al lui Maurice Thorez in Partidul Comunist Francez. Autobiografia acestuia, intitulata “Fils du peuple”, scrisa in realitate de un grup de jurnalisti de partid intre care Jean Fréville si André Wurmser, a jucat un rol esential in socializarea membrilor PCF in anii 50. “Sa fii ca Maurice” era un imperativ moral. La fel, pana la moartea lui Stalin si chiar dupa aceea, pana la Congresul al XX-lea, in PC din Grecia a functionat cultul lui Nikos Zahariadis. In PC din Spania, inca din anii Razboiului Civil, s-a dezvoltat un tratament evlavios, cultic, la adresa lui Dolores Ibarruri (Pasionaria).
Cultul lui Ceausescu a avut trasaturi distinctive, direct legate de natura comunismului romanesc, inclusiv ceea ce a ce Ken Jowitt a identificat drept sindromul comunismului paria. Un mistuitor complex de inferioritate era convertit in opusul sau, deci intr-unul de superioritate. Ritualuri bizantine de glorificare erau astfel contopite cu pretentii de ortodoxie marxist-leninista, in timp ce inspaimantatii lachei rivalizau in elogierea neegalatei „creativitati” si a “clarviziunii” prea iubitului Conducator. Cu exceptia lui Enver Hoxha, nici un alt lider est european, in perioada post-stalinista, nu a reusit sa construiasca un cult al personalitatii atat coercitiv, sistematic si teatral. Dramaturgia era grotesca si deliranta. In chip ironic, tocmai acest ubicuu, ubuesc si sufocant cult al personalitatii l-a consacrat pe Ceausescu pentru eternitate in istoria credintelor marxiste. Deloc intamplator, aflam din amintirile lui Anatoli Cerniaev, fost consilier al ultimului secretar general al PCUS si presedinte al URSS, in discutiile cu apropiatii sai colaboratori, Mihail Gorbaciov il numea pe Ceausescu, “Adolf al nostru”…
Cultul nu il viza doar pe Ceausescu ci si pe alti membri marcanti ai clanului prezidential (Elena si Nicu Ceausescu). In noiembrie 1985, la primul Congres al Stiintei si Invatamantului, Elena Ceausescu a fost „desemnata in unanimitate” (si nu aleasa) presedinta prospat creatului Consiliu Naţional al Ştiinţei şi Învăţământului. Membra a Comitetului Politic Executitv, sefa Comisiei de Cadre a partidului, prim-vicepremier, presedinta Consiliului National pentru Stiinta si Tehnologie, Elena se bucura de un cult al personalitatii paralel, existand volume de pseudopoezie care ii glorificau „maretele realizari stiintifice” si „duioasa-i generozitate”. Cu ocazia aceluiasi Congres, Nicolae Ceausescu a fost identificat drept strategul politicii economice globale a Romaniei, iar Elena a fost slavita drept principalul executant al strategiei si garantul implementarii sale in viitor.
Ceremoniile organizate cu ocazia zilei de nastere a Elenei au reprezentat un apogeu al adularii publice a acesteia. Elena si Nicolae Ceausescu au fost prezentati drept „cuplul istoric a carui existenta se contopeste cu destinul tarii”. Referintele la o „trinitate” si la „cele trei dimensiuni” ale „unitatii sacre” dintre Nicolae Ceausescu, Elena Ceausescu si pamantul stramosesc, sub semnatura poetului Ion Gheorghe, erau pur si simplu elucubrante. Acest elefantiazis al slugarniciei culmina in descrierea transfigurata a Elenei Ceausescu facuta de un jurnalist de curte: „Femeia care astazi, alaturi de barbatul de la carma tarii, ia pe umerii ei, fragili precum cei ai oricarei femei, dar puternici, fara tremur, coplesitoare datorii si responsabilitati, servind natiunea cu un devotament pe care nici o femeie vreodata nu l-a dovedit…”
Ana Blandiana, in poemul ei „Totul”, surprindea dimensiunea reala a disperarii generalizate din Romania lui Ceausescu:
„… Frunze, cuvinte, lacrimi
Cutii de conserve, pisici
Tramvaie câteodata, cozi la Faina
Gargarite, sticle goale, discursuri
Imagini lungite la televizor
Gîndaci de Colorado, benzina
Stegulete, Cupa Campionilor Europeni
Masini cu butelii, portrete cunoscute
….
Zvonuri
Serialul de Sîmbata, cafea cu înlocuitori
Lupta popoarelor pentru pace, coruri
Productie la hectar
Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei
Cîntarea României, adidasi
Compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic
Totul.”
Acesta a fost sumbrul climat socio-politic in care halucinantul cult al lui Ceausescu a putut sa prinda fiinta si sa prospere. Fiul sau, Nicu, parea destinat, conform acestui scenariu, sa mosteneasca tronul tatalui (scandari menite sa anticipeze acest viitor moment puteau fi auzite auzite la reuniunile Cenaclului Flacăra („al Tineretului Revoluţionar”): „Ceausescu Junior/Viitor Conducator”. Urmand exemplul mamei sale, mezinul familiei devenise „om de stiinta de reputatie internationala” si autor al unor carti de fizica nucleara.
Nu exagerez in niciun fel afirmand ca, odata cu zeificarea lui Ceausescu, bizantinismul a triumfat in cultura politica a comunismului romanesc: intrigile, eliminarea dusmanilor prin intermediul unor conspiratii de culise, incurajarea gindirii dedublate (doublethink) si discursul paralel, demagogia ca patologie nationala, dispretul pentru autenticele preocupari etice, manipularea si delatiunea, toate aceste caracteristici ale unei directii din mostenirea Imperiului de la Rasarit, recuperate si impuse de catre Stalin, au fost imbratisate de Ceausescu si si-au atins apogeul in travestiul care a fost cultul personalitatii sale. Membrii aparatului de partid erau uneori deranjati de tot acest carnaval, dar nu puteau decat sa se bucure de efectele psihologice ale cultului, in special de cauterizarea oricarei gandiri critice. Ei nu trebuiau decat sa asculte orbeste indicatiile Conducatorului si, atat timp cat nu ii aduceau vreo ofensa, li se permitea sa-si pastreze privilegiile (sau cel putin o mare parte din acestea). Din acest punct de vedere, regimul din Romania nu era decat un gen al speciei politice corect definita drept dictatura nomenclaturii.
Cult si ideologie
Interesul lui Ceausescu in materie de ideologie era destul de elastic, depindea de variile schimbari de directie in politica sa interna si externa. Mitul esential al doctrinei sale poate fi inclus in categoria „românismului socialist”, concentrandu-se asupra specificitatilor perceptute drept caracteristice pentru români: (a) trecutul istoric si traditiile, (b) interesele, si (c) valorile comune. Internationalismul era invocat doar sporadic (fiind puternic instrumentalizat). Secretarul general prefera sa se considere drept un oracol al exploziei revolutionare din Lumea a Treia, apropiat de Tito, Fidel Castro, Robert Mugabe, Juan Domingo Peron, Agostinho Neto, Amilcar Cabral, decat un simplu lider comunist, integrat in „comunitatea statelor socialiste” dominata de Uniunea Sovietica.
Eugen Barbu, romancier candva talentat, jandarm cultural si unul dintre cei mai acerbi lachei propagandistici ai dictaturii pe care Monica Lovinescu i-a numit pe drept cuvant “trepadusi de Curte Noua”, publica astfel in “Scanteia” din 26 ianuarie 1989, deci de ziua “Conducatorului”, un text encomiastic intitulat “Erou al pacii”. Iata un fragment care ar trebui citit de cei care au uitat acele timpuri precum si de cei care, spre norocul lor, nu le-au trait: “Vizitele peste hotare ale tovarasului Nicolae Ceausescu in Lumea a Treia, unde ramura de maslin a sosit la vreme, o data cu prezenta Presedintelui Romaniei, se constituie in importante contributii la cauza pacii, a destinderii internationale. Lista acestor calatorii diplomatice, desfasurate practic pe toate continentele, face din tovarasul Nicolae Ceausescu un adevarat ‘OM al pacii’, al carui prestigiu nu poate fi clintit in niciun fel”.
Cu o zi mai devreme, Manea Manescu, membru al Comitetului Politic Executiv si vicepresedinte al Consilului de Stat, fost prim ministru, semna, tot pe prima pagina a “Scanteii” articolul “Conceptia stiintifica a ilustrului conducator al partidului si poporului privind strategia dezvoltarii multilaterale a Romaniei”. Pe 7 ianuarie 1989, de ziua Elenei Ceausescu, marcata de festivitati nationale, “Scanteia” publica, evident pe prima pagina, poemul lui Nicolae Dan Fruntelata intitulat “Cuvant de cinstire”. Schiopatand din toate punctele de vedere, o submediocra incercare scolareasca, textul era emblematic pentru paupertatea de imagini a unul cult deopotriva aberant si ridicol: “Aceste cuvinte nu se pot traduce/Aceste cuvinte nu se pot trada-/Carpati si dor, acasa vietii noastre/Si dreptul nostru-n veci de a spera./…Cand ne omagiem Conducatorii/Noi fiinta patriei sarbatorim,/Lumina vietii care ne da viata,/Puterea de a fi si-a vrea sa fim”.
De retinut ca aceste panegirice apareau in 1989, in plina perioada de deschidere (glasnost) si de-stalinizare in URSS. Liberalizarea Blocului Sovietic a avut drept contraparte la Bucuresti o noua glaciatiune. Simpla decenta devenise, in Romania lui Ceausescu, o forma de rezistenta. Sa o numim rezistenta prin pudoare, prin bun simt. “Scanteia” nu era altceva decat o sinistra gazeta de perete. Televiziunea (“Antena va apartine”) si radioul erau doar vocile ingenuncherii. Planurile editoriale erau supuse unei cenzuri imbecile. Studentii erau fortati sa participe la reuniuni idiotizante. Regimul devenise unul al umilirii universalizate. Pe stadioane, zeci de mii de oameni cu cartonase construiau, cu greata, chipurile celor doi “binefacatori”. Vorba lui Dan Desliu: “Era o vreme de murit…” (Poemul lui Dan Desliu, intitulat “Balada vremii de murit “(AGORA, vol. 2, nr. 1, pp. 6-7), capteaza intreaga rusine si disperare a acelor vremuri. Revista unde a aparut, tiparita in Statele Unite si distribuita clandestin in Romania, era condusa de scriitorul disident anticomunist Dorin Tudoran, am fost redactor, alaturi de Paul Goma si Michael S. Radu. Sugerez includerea acestui poem in manualele de limba si literatura romana.) Caramizile de tiparituri publicate sub titlul “Omagiu” vor ramane pe veci ca marturii ale unei degradari umane inimaginabile, partial impusa, partial voluntara, la care au participat, din pacate, si multi intelectuali. Noroiul moral era substanta vitala a “Epocii de Aur”.
Era o vreme de murit
ceva ce nu s-a pomenit…
Dar unii se-ndaratniceau
sa dainuiasca in prostie
sau poate doar se prefaceau
ca-s inca vii – sau cine stie
Un timp sarit din calendar
cu muguri sterpi si rime droaie
isi legana peste noroaie
alaiul valetidunar
in zvon de dric si adieri
de flori de rasalaltaieri
Concluzie
Mitul politic bolsevic al fortaretei asediate, inconjurata de inamici externi si subminata de tradatorii din interior, a fost fundamentul simbolic al stalinismului national. Antisovietismul lui Ceausescu, ridicat azi in slavi de o intreaga falanga de istorici revizionisti indatorati vulgatei national-securiste, era de fapt expresia dorintei sale de a face tot ce doreste el in Romania, nu a unui respect, fie si minim, pentru suveranitatea poporului. Despartirea de Kremlin, oricum doar partiala, ii ingaduia lui Ceausescu nenumarate extravagante, inclusiv aceea a comunismului dinastic. La fel a procedat si Kim Il-sung in Coreea de Nord.
In orice caz, orice ar fi spus fostul ministru de externe si secretar al CC, raposatul Stefan Andrei, in cartea de dialoguri cu Lavinia Betea, acesta a fost principalul motiv al revoltei a lui Ceausescu, atata cata a fost, impotriva tutelei sovietice. Pentru o astfel de persoana megalomana era practic imposibila incuviintarea unei autoritati superioare, acceptarea legitimitatii unei alte instante de ratiune, autoritate si putere. El prefera sa riste totul urmand calea unei autarhii de tip albanez decat sa devina un lider comunist banal, precum Erich Honecker, Todor Jivkov, Janos Kadar sau Gustav Husak. Dezlantuita imagologie a cultului, inspirata de modelele stalinist, maoist, albanez si nord-coreean, era menita sa potenteze narcisismul conducatorului pretins providential, a carui carisma era de fapt o constructie extrem de efemera, subreda si indoielnica. Cum avea sa se dovedeasca in decembrie 1989.
Repere bibliografice
http://www.contributors.ro/global-europa/leninismul-lui-ceau%c8%99escu-un-palimpsest-din-balcani-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%c8%99i-marius-stan/
Nina Tumarkin, “Lenin Lives! The Lenin Cult in Soviet Russia”, Enlarged edition, Harvard University Press, 1997
Jan Plamper, “The Stalin Cult: A Study in the Alchemy of Power”, Yale University Press, 2012
Daniel Chirot, “Modern Tyrants: The Power and Prevalence of Evil in Our Times”, Free Press, 1994
Mary Ellen Fischer, “Nicolae Ceausescu: A Study in Political Leadership”, Lynne Rienner, 1989
Michael Shafir, “Romania: Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change”, Lynne Rienner Publishers, 1985
Pavel Câmpeanu, “Ceausescu, anii numaratorii inverse”, Polirom, 2002
Adrian Cioroianu, „Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului românesc”, Curtea Veche, 2007
Vladimir Tismaneanu, “The Ambiguity of Romanian National Communism”, Telos, No. 60, Summer 1984, pp. 65-79
Matei Calinescu and Vladimir Tismaneanu, “The 1989 Revolution and Romania’s Future”, in Daniel Nelson, editor, “Romania after Tyranny”, Westview, 1992, pp. 11-44
Vladimir Tismaneanu, “Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, Editia a 2-a revazuta si adaugita, traduceri de Mircea Mihaies, Alina Ghimpu, Ioana Ploesteanu, Diana Rotcu, Laura Sion, Bogdan Cristian Iacob, prefata de Mircea Mihaies, postfata de Cristian Vasile, Humanitas, 2008 (capitolul “Rituri bizantine, rataciri staliniste: Amurgul socialismului dinastic in Romania”, pp. 209-248, a fost tradus de Bogdan Cristian Iacob; textul a aparut initial in engleza, in revista Orbis, Vol. 30, No. 1, Spring 1986 si a fost publicat in versiune germana, in Europaische Rundschau, revista vieneza condusa de Paul Lendvai, cu titlul “Dynasticher Sozialismus: Byzantinische Riten, Stalinistiche Albernheiten”, Vol. 15, No. 3, 1987)
Yves Cuau, “Ubu Conducator”, L’Express, 24 fevrier 1989, p. 8
Anneli Maier, “Elena Ceausescu Marches On”,Radio Free Europe/Radio Liberty Research, Romanian SR/17, 17 December 1985, pp. 21-25
Anneli Maier, “Elena Ceausescu’s Birthday”, RFE/RL Research, Romania SR/1,10 January 1986, pp. 39-31
Dan Ionescu, “Poems for Elena Ceausescu”, RFE/RL Research, Romanian SR/2, 28 January 1988, pp. 11-14
