Opinii

Aidoma Creatorului care la începutul lumii a cerut să fie lumină, şi a fost lumină, Ion Iliescu a cerut să se facă dreptate şi dreptate s-a făcut. Arogantul Adrian Năstase, pentru care Ion Iliescu inventase expresia capitalismul de cumetrie, şi alţi doi presupuşi complici ai acestuia - deputatul Ristea Priboi şi Ioan Melinescu, fostul şef al Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor – au fost achitaţi în dosarul de corupţie Mătuşa Tamara. „Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii”, a constatat tribunalul.

Scriitorul Gabriel Liiceanu a declarat, luni, despre Vaclav Havel, la numai o zi de la moartea sa, ca "a fost emanatia poporului ceh" in timp ce Ion Iliescu "a fost emanatia unui popor idiotizat de propaganda".

Ridicând energia dionisiacă a „metecului“ la puterea limbii şi culturii franceze - care o va îndigui şi sublima -, Cioran îşi leagă, în faţa Istoriei, destinul de cel al Franţei adoptive; nu ca de un cămin originar, ci ca de un ideal adăpost al bătrâneţii şi sfârşitului.

Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un tulburător Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale.

Multe clădiri de patrimoniu din Bucureşti sunt într-o stare avansată de degradare.

Larry Watts propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada lui Ceauşescu.

15 decembrie 1989 a constituit momentul de pornire a unei revolte la Timişoara, care în câteva zile s-a transformat în revoluţia ce a dus la căderea regimului comunist din România.

Fragmentul de proză de mai jos este strict luat din realitatea postrevoluţionară din Timişoara, la un bar anume unde mă aflam şi eu ascuns sub numele de Ilie Şfeic.

„Politica implică întotdeauna şi puţin teatru“, credea preşedintele disident. Acum, la lăsarea cortinei, în aplauzele lumii, să rememorăm câteva dintre credinţele sale, dar să nu uităm „personajul“ Vaclav Havel... din spectacolul vieţii sale.

Procesul nu poate fi interpretat ca unul „politic“, deoarece această „condamnare este un mesaj clar privind independenţa justiţiei“. Nu, nu este declaraţia lui Adrian Năstase, a lui Victor Ponta sau Crin Antonescu. Este declaraţia dată de avocatul lui Jacques Chirac, condamnat la 2 ani de închisoare cu suspendare pentru un delict comis înainte de a deveni preşedintele Franţei şi de pe urma căruia nu a avut foloase materiale. Alături de starea precară de sănătate a fostului preşedinte, acestea au fost circumstanţele de care au ţinut cont judecătorii francezi.

Punând totul la grămadă, nimic din ce ar mai fi putut conta nu mai are aceeaşi greutate, actul alegerii e făcut sub impactul presiunii şi, în final, al derizoriului.

Nicolae Ceauşescu are 148 de conturi pe Facebook, zeci de mii de prieteni virtuali, care-i duc dorul, şi pare să fie personajul autohton care face cel mai mare rating. Românii îl redescoperă cu admiraţie pe defunctul dictator: aproape 50% din populaţie crede, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, că Nicolae Ceauşescu a fost un lider politic bun şi mulţi dintre ei chiar l-ar vota dacă acesta ar mai fi în viaţă. Potrivit unei cercetări făcute de IRES pornind de la această ipoteză bizară, rezultă că 41% dintre români şi-ar pune ştampila de vot pe Ceauşescu, iar acesta ar intra în turul doi, indiferent de contracandidaţi.

L-am cunoscut pe Havel în vara lui 1978. Era la munte, pe graniţa polono-cehoslovacă, unde opozanţii KOR (Comitetul de Apărare a Muncitorilor, strămoş al Solidarităţii) se întâlneau regulat. Era ceva magic în acele momente, construiam atunci premisele comunităţii anticomuniste internaţionale.

Despărţirea de Havel este despărţirea de o idee despre Europa şi demnitatea umană.  În secolul tututor rătăcirilor şi al tuturor tentaţiilor tiranofile, Havel a rămas, până la capăt, fidel unui sens al moderaţiei. Confruntarea cu totalitarismul a  însemnat mai mult decât o simplă ocazie  de a înfrunta o autoritate ilegitimă. Ea a fost punctul de plecare al unei  descoperiri de sine, descoperiri ce permis unei întregi naţiuni să parcurgă drumul către libertate.

Dedic acest articol memoriei celui care a fost Vaclav Havel (1936-2011), intelectual critic, disident anticomunist, fondator al Cartei 77, dramaturg, presedinte al Cehoslovaciei postcomuniste, apoi presedintele Republicii Cehe, autorul nepieritorului eseu “Puterea celor fara de putere”. Vaclav Havel a simbolizat ceea ce numesc reinventarea politicului, curajul de a sfida machievelismele cinice si de a reafirma drepturile subiectivitatii intr-o lume dominata de birocratii obtuze si de ideologii constrangatore. Pentru Havel, co-autor al “Declaratiei de la Praga”, a rosti adevarul despre comunism, ca si despre fascism, a fost un imperativ categoric. Incetarea din viata a lui Vaclav Havel indoliaza intreaga comunitate a celor pentru care drepturile omului sunt universale si non-negociabile, iar crimele impotriva umanitatii sunt imprescriptibile.

Din toate declarațiile Președintelui a reieșit că principala preocupare a elitei politice de la București este să rămână conectată la ritmul statelor avansate. A nu participa la acordul convenit între statele membre euro ar însemna ca România să rămână deoparte, într-o Europă cu viteză redusă, ceea ce pare să sune aici la București ca o dramatică descalificare.

Maratonul prezidențial (întâlniri cu partidele) consacrat acordului fiscal al UE s-a încheiat cu identificarea celui mai mic numitor comun: „nu există niciun partid parlamentar care să respingă ratificarea acordului în timp util, cu modificarea Constituției, dacă e necesar”. E un pas mic care nu schimbă nimic: ce partid ar  cuteza să se declare împotriva unui acord al UE? De la declarații la aplicare drumul e ceva mai lung iar eventualul referendum cu modificarea Constituției exclusiv pe acord (deficit structural de 0,5% și grad de îndatorare sub 60%) are toate șansele să fie invalidat – mai ales că și partidele (cu excepția PDL și UNPR) și președintele au renunțat la celelalte modificări: „toate semnele colaterale trebuie eliminate”. Și cine mai vine la referendum văzând că la precedentul (pentru parlament unicameral și 300 de parlamentari) a votat degeaba?

Multă vreme, văzându-l, ascultându-l și citindu-l, am considerat că generalul Nicolae Pleșiță este esența scârboșeniei Securității. Brută primitivă, gândire vulgară, instincte joase, limbaj rudimentar, era insul perfect pentru încastrarea în mecanismul unui regim totalitar.

Statul sunt eu, le-a spus Traian Băsescu jurnaliştilor, după ce i-a întâlnit pe şefii opoziţiei. Discutaseră pe ton ridicat despre necesitatea adoptării măsurilor stabilite la Bruxelles, iar liderii opoziţiei l-au întrebat, pare-se, cine i-a dat mandatul de a accepta modificări constituţionale fără să se consulte.

Exasperați de ceea ce credem a fi progresele lente ale României, confruntați cu rezistența feroce a Sistemului (dar era de aşteptat altceva?), speriați că vom fi “centrifugaţi” dacă nu ne agățăm de Titanicul celor 17, ne abandonăm amorţindu-ne simţul critic, şi ajungem să binecuvântăm biciul extern și nuiaua. Sau, parcă într-un reușit proces de reeducare, chiar să ne bucurăm de aşa ceva.

Printre meritele reale ale edililor decorati pot fi enumerate trasesimul politic si problemele in Justitie. Printre decorati se afla un condamnat la inchisoare, un altul acuzat de trafic cu masini si un turnator al Securitatii comuniste.