Pe aceeași temă
Referendumul britanic de părăsire a UE mi-a readus (inexplicabil?) în minte unul dintre cele mai triste cântece compuse vreodată, Rondel de l’Adieu, pe versurile poetului francez Edmond Haraucourt, din care am citat în titlu doar primul vers, intrat repede în Panteonul mondial al zicerilor celebre. Devenit șlagăr pe la începutul secolului al XX-lea, cunoscut și în engleză - To Part Is to Die a Little -, a fost și este o probă de foc pentru mai toți cântăreții celebri.
Nu cred să fie altă zicere mai potrivită pentru „plecarea“ britanicilor din UE, nu doar pentru Regatul Unit, ci și pentru UE, rămasă în 27 de membri. Și asta deoarece locul lor este alături de europeni, iar eu, ca român, mă simt foarte aproape de cultura și civilizația engleză, de educația și felul lor de a fi, chiar dacă e la celălalt capăt al Europei. Am fost cucerit definitiv plimbându-mă pe străzile unor mici localități insulare și fiind salutat de localnici ca oricare alt concetățean de-al lor, ceea ce trebuia să fac și eu. M-am simțit ca în satele noastre tradiționale.
Sunt și alte asemănări izbitoare: și ei își încălzesc cu mici înflorituri cozile sapelor, furcilor și mai ales ale topoarelor, sculele și instrumentele noastre străvechi au copii fidele în shed-urile și muzeele lor etnografice, în cetățile vechi țărănești reconstituite în amănunt, își cresc copiii în același mod auster ca și strămoșii noștri, iar o mulțime de expresii, proverbe din vorbirea lor se repetă și la noi. Ori poate invers. Sunt joviali și prietenoși, săritori la necaz și harnici.
Literatura și tradiția noastră îmi creaseră o cu totul altă imagine: un englez nu va vorbi niciodată unui necunoscut, relațiile interumane sunt stabilite după reguli precise, sângele albastru se află mereu deasupra, iar orice străin intrat în țara lor nu le poate fi decât servitor. Or, lucrurile stau exact invers: sunt omenoși, largi la inimă, iubesc animalele, plantele și își ajută aproapele. În nicio altă țară n-am văzut ministru plângând din pricina unei epizootii.
Este principalul motiv pentru care românii pășesc cu încredere în Regatul Unit. Dar, pe lângă asta, trebuie să adăugăm un nivel înalt de viață și civilizație, un climat propice afirmării personale, respectul pentru carte și lege, pentru valoare, profesionalism și educație, pentru familie și grija față de copii. Lira sterlină este o monedă grea, și la propriu, și la figurat, atât de grea că n-am văzut niciodată măcar un penny pe jos, cum se întâmplă la noi cu micii bănuți pe care nu-i ridică nimeni.
Deși nu prea se dau duși din UE, lipsa lor deja provoacă frisoane. Capitalul englez și băncile lor sunt dintre cele mai puternice din lume, iar afacerile din City-ul londonez, unde joacă de la egal la egal cu băncile elvețiene și americane, nu cred că au mari șanse să se mute la Berlin, Frankfurt, Bruxelles, Paris..., chiar dacă vor fi așteptate cu ardoare și momite.
Este adevărat că s-a produs o breșă prin coborârea de pe locul al IV-lea în ceea ce privește dezvoltarea economică, dar asta e din pricina șocului resimțit de lira sterlină după Brexit. De aceea bucuria Franței că i-a luat locul este reținută, iar criza de încredere în moneda proprie pare să se fi atenuat în ultimele zile.
În două domenii, în afară de cel economic, Uniunea Europeană va avea de suferit prin plecarea britanicilor: acela al apărării și al educației. Dacă țările membre NATO îi vor avea mai departe camarazi pe soldații britanici, o eventuală forță de apărare comună a UE, așa cum se preconizează, are neapărată nevoie de tehnologia, forța și expertiza militară insulară.
Cât privește educația, tinerii vor fi atrași mai departe de spiritul universitar englez, chiar dacă vor crește costurile. E greu de crezut că se va putea înlocui atmosfera de studiu și înălțimea spirituală, colegialitatea și fellowship-ul din cele 33 de colegii (universități) din Oxford sau cele 32 din Cambridge, cele londoneze sau scoțiene. Emoțiile trăite la jubileul celor 800 de ani de învățământ universitar la Cambridge m-au făcut să înțeleg de ce noi, românii, vom ajunge cu mari eforturi la performanța atât de mult dorită. De care vorbim adesea în necunoștință de cauză.
Petru Tomegea
Iulie 2016
