Pe aceeași temă
La un sfert de secol după comunism, România nu a scăpat de obsesii și forme mentale vetuste: încă mai apar politicieni care continuă strategiile lui Ceaușescu. Nimic nou, veți spune, aceste lucruri se discută din primele zile ale revoluției, când a ieșit la rampă primul înlocuitor, Ion Iliescu. Dar fiind că despre putere politică și dictatură mass-media nu încetează să discute mereu, ne vom referi în cele ce urmează doar la modul în care politicul a fost/este influențat de adevăr și realitatea înconjurătoare.
Fiindcă atitudinea față de adevăr și realitate diferențiază regimurile politice între ele. Firește că punctul de plecare este la George Orwell, 1984, și va începe cu Ministerul Adevărului, cea mai importantă instituție a oricărui regim totalitar. Așadar, orice dictatură are o problemă cu adevărul și percepția realității: pe de o parte, dictatorul cunoaște realitatea, arareori nemijlocit, cel mai adesea așa cum i-o descriu tovarășii apropiați, pe de altă parte, cheltuiește sume imense ca realitatea să nu fie cunoscută, înțeleasă corect de cetățeni, mai ales de aceia din afara granițelor. De aici și creșterea fără seamă a rolului Propagandei și al Securității.
Se pare că această atitudine a generat... sfârșitul „Epocii de Aur“: cea mai umană dintre societăți nu era în stare să dea educație, sănătate, pâine, carne, butelii și alte obiecte trebuitoare fiecăruia și atunci le-a lăudat, le-a cartelat sau a atribuit partidului sarcina să le repartizeze doar muncitorilor „fruntași“. Deși realitatea aceasta era cunoscută tuturor cetățenilor, partidul raporta de fiecare dată cu cât au crescut economia și nivelul de trai. Tot mai ridicat de la an la an...
Atitudinea conducătorilor nu s-a schimbat radical după revoluție: „românii“ își primiseră înapoi contribuțiile sociale, deveniseră proprietari pe apartamentele în care locuiau cu chirie, scăpaseră la televizoare color, dar din nou li se vorbea de creșterea nivelului de trai și de recuperarea decalajelor față de democrațiile occidentale, din nou conducătorii făceau „totul“, iar campaniile electorale au devenit cu timpul adevărate tehnici de păcălit electoratul.
Demne de reținut sunt câteva atitudini postdecembriste devenite notorii: nu ne vindem țara, nu mai vrem exploatarea omului de către om, afară cu capitaliștii, burghezii și regele, țara noastră este republica numai și numai a celor ce muncesc, iar clasa conducătoare aparține poporului care a ales-o. Nimic mai fals.
Astfel, la umbra discursului populist-naționalist, care a funcționat ca un sedativ, a avut loc cel mai răsunător jaf al avuției comune, săracii au devenit și mai săraci, iar bogăția comună s-a concentrat în mâinile unui grup mafiotic restrâns. Clasa muncitoare s-a dezorganizat și, pierzând bătălia cu capitalul, hoția și statul uzurpator, a ajuns, iată, în Paradis, ca în filmul lui Elio Petri. Tocate mediatic în oficinele feseniste, monarhia, elitele intelectual-politice antebelice și anticomuniste au fost conduse spre „groapa de gunoi“ a istoriei.
Te-ai fi așteptat ca, după astfel de „mărețe realizări“, guvernanții și politicienii să fi învățat că, fără cunoașterea realității și recunoașterea adevărului, nu poate exista progres social. Ei, bine, e ultimul lucru la care să se gândească. Ministerul Adevărului își continuă nestingherit lupta cu viitorul României: deși PSD și guvernele sale s-au ocupat zeci de ani de soarta pădurilor, dispărând peste 60% din suprafețe, vinovat e președintele Klaus Iohannis, în funcție numai de cinci luni, nu Guvernul Năstase, care a concesionat exploatarea lemnului unor firme precum Holzindustrie Schweighofer. Doar spațiul ne oprește să continuăm cu alte zeci de exemple.
Nici opoziția nu moare cu adevărul în brațe. Priviți-l pe Traian Băsescu, fost președinte în ultimii zece ani, care, abia la cinci luni după încheierea celor două mandate, descoperă sărăcia poporenilor, încălcarea drepturilor omului, abuzurile justițiarilor, excesul de arestări preventive și cătușe în prime-time, manipulările ordinare din spațiul public...
Petru Tomegea
27 mai 2015
