22 PLUS, 298: Extazul alegerii (libertarienii) şi povara libertăţii (conservatorii)

Mihail Neamtu | 01.06.2010

Pe aceeași temă

Definiţia libertăţii este locul unde libertarienii şi conservatorii se întâlnesc, pregătind mai întâi o alianţă iar apoi o politicoasă despărţire. Campioni ai celor două partide doctrinare – de la Friedrich von Hayek până la William F. Buckley Jr. sau de la Ludwig von Mises până la Russell Kirk – şi-au unit forţele de-a lungul secolului XX pentru a contesta, cu mijloace diferite, dar scopuri convergente, insuportabila tiranie a totalitarismelor. Rugina ideologică a Cortinei de Fier, povara dictaturilor impuse de regimurile antidemocratice, traumele provocate de Holocaust şi Gulag, militarismul excesiv al Războiului Rece — toate acestea au fost deplânse, cu egală empatie, de gânditorii libertarieni şi conservatori ai Americii de Nord. În faţa unei ameninţări extremiste asemănătoare — cum este radicalismul islamic — cele două grupări au ştiut să reacţioneze la unison. Chiar dacă dispută cu înfocare argumentul privind uzul legitim al violenţei, atât libertarienii, cât şi conservatorii clasici abhoră regimurile poliţieneşti, intolerante şi dispreţuitoare la adresa drepturilor cetăţeneşti. Când spectrele colectivismelor sunt însă mai puţin ameninţătoare, libertarienii şi conservatorii iubesc conversaţiile în contradictoriu.

Punctul asupra căruia nu reuşesc niciodată să cadă de acord e locul libertăţii individuale într-o societate pluralistă, lipsită de consens moral sau valori omogene. Dacă National Review şi Cato Institute deploră pe aceeaşi voce taxarea excesivă a activităţilor economice de către stat ori suprareglementările birocratice ale Executivului, dezacordurile încep să apară atunci când se discută problema legiferării unor practici cu valoare morală. O diviziune clasică îi aşează pe libertarienii de stânga de partea celor care insistă asupra caracterului absolut al alegerilor morale individuale. Libertarienii de dreapta subordonează chestiunile morale unei viziuni care are în centru respectul sacrosanct pentru proprietate şi libertatea tranzacţiilor comerciale.

Un gânditor de persuasiune libertariană va îmbrăţişa aprioric ideea legalizării drogurilor, bunăoară, indiferent de contextul istoric ori social al comunităţii căreia i se adresează. Un conservator, însă, va manifesta o mai mare prudenţă, fără a susţine soluţiile-panaceu ale etatismului. Dereglementarea e utilă, dar are limite demonstrate prin experienţă: abandonul şcolar şi delincvenţa cresc acolo unde bordelurile sau cazinourile umbresc clădirea unui liceu de cartier; afluenţa turistică scade într-un oraş care îşi dispreţuieşte clădirile de patrimoniu, acceptând o dezvoltare anarho-capitalistă pe verticală şi orizontală. Dincolo de exemplele care pot uneori părea comice, iar altădată sunt triviale, la baza dezacordului între libertarieni şi conservatori se află conflictul dintre două epistemologii.

Libertarienii susţin o filosofie a libertăţii care măsoară demnitatea umanului aproape exclusiv în funcţie de numărul de alegeri X1, X2... Xn la care un individ Y are acces în chip nemijlocit şi concret. Atât deliberarea subiectivă, cât şi obiectul ales sunt instanţe recesive actului în sine al alegerii. Aprecierea libertăţii se face, în primul rând, cantitativ. Despre calitatea opţiunilor subiectului Y, orice instanţă exterioară de tip Z nu poate spune mai nimic. Comentariile de tip etic nu se fac, în universul libertarian, decât prin invitaţie. Libertarienilor le repugnă, aşadar, chipul unui despot doar atunci când acesta din urmă restrânge paleta de opţiuni economice sau etice pentru supuşii săi. Infamiile scabroase ale unui Nero sau demenţa respingătoare a lui Heliogabalus ar fi rămas, pentru un biograf ca Tacitus (dar cu un gust mai pronunţat libertarian), doar nişte detalii neglijabile. Înainte de a fi relativişti sub aspectul judecăţilor morale, libertarienii de stânga, bunăoară, trăiesc paradoxul univocităţii: predicaţia fiinţei se face în mod egalitar & nonierarhic atunci când vorbim despre orientarea sexuală, sportul, votul uninominal, consumul de stupefiante, religie, simţ artistic. Capacitatea noastră de-a discrimina binele şi răul se exercită cu egală impotenţă în faţa tuturor acestor posibilităţi garantate prin drepturi politice.

Împingând individualismul până la ultimele sale consecinţe, libertarienii sunt optimişti cu privire la puterea contemporanilor de-a evita autodistrugerea şi sceptici atunci când percepţiile omului de rând sunt filtrate de inteligenţa tradiţiei. Libertarienii tind să conteste ori să refuze tutela oricărei instanţe morale care se bucură de sprijinul direct sau indirect al statului. În ipostazele lor radicale, libertarienii vor refuza orice formă de heteronomie impusă prin forţa cutumei ori sugestia unei comunităţi înzestrate cu o memorie multiseculară. Se ajunge astfel la teza incomensurabilităţii paradigmelor, care spune că între opera lui Platon şi textele lui Michel Onfray nu poate fi stabilită o altă diferenţă de valoare decât cea decisă prin regulile pieţei (cărţi vândute, recenzate, studiate etc.). Câtă vreme substanţa ultimă a opţiunilor noastre este indecidabilă, ceea ce contează e garantarea politică a actului individual de alegere.

În locul experienţei înmagazinate în datele tradiţiei, libertarienii mizează mai curând pe experimentalismul individului autonom. Conservatorii, dimpotrivă, caută aprecierile calitative. Ei recunosc orizontul de transcendenţă al comunităţii, fără de care individul ajunge să fie atomizat, alienat şi, în ultimă instanţă, privat de orice discernământ. Să ne imaginăm, de pildă, paradoxul multiplicării numărului de opţiuni într-o familie în care proprietarii decid să instaleze în fiecare cameră a apartamentului sau a casei un televizor. Treptat, fiecare locuitor al imobilului decide să-şi urmărească nestingherit programul favorit, filmele sau buletinele de ştiri preferate. Aparent, avem de-a face cu un triumf al libertăţii de alegere – în realitate, însă, o atare stare de fapt inaugurează autismul civic şi încurajează noncomunicarea. Când totul e disponibil pe monitor, nimic nu mai e de negociat cu aproapele sau vecinul tăi. Virtuţile prin excelenţă politice ale dialogului îşi pierd astfel seva.

Atenţi la nevroza hiperindividualistă, conservatorii apreciază funcţia mediatoare îndeplinită de instituţiile aşezate între persoana umană liberă şi statul coercitiv: familia, asociaţiile profesionale, bisericile etc. Chiar dacă nu sunt infailibile, toate aceste forme de agregare socială livrează criterii importante pentru maturizarea psihologică a individului. Liberul arbitru nu poate fi exercitat decât la vârsta adultă. Or, virtuţi fundamentale cum sunt prudenţa sau încrederea se nasc numai prin interacţiunea dintre om şi comunitate. Bunicii, unchii sau părinţii pot fi depozitari ai unei înţelepciuni pe care impulsul rebel al libertarianului antisistem o subestimează. Or, nu există individ fără comunitate şi nici comunitate fără continuitate istorică. Cultura memoriei, devine, în aceste împrejurări, la fel de importantă ca limitarea intruziunilor etatiste asupra vieţilor noastre private. Conservatorul va refuza monopolul unei bresle asupra alteia sau dominarea oficială a unei practici cognitive de către alta. Absenţa coerciţiei şi existenţa pluralismului sunt două precondiţii ale libertăţii politice apreciate atât de conservatori, cât şi de libertarieni. Ceea ce contează însă pentru conservatori, în ultimă instanţă, este nu doar procedeul electiv an-sich, cât mai ales substanţa alegerii. Mai puţin optimist în privinţa capacităţii omului de a se autoguverna în absenţa mecanismelor formative ale comunităţii, conservatorul pledează pentru o libertate politică ancorată într-o apercepţie transcendentală, puternic colorată metafizic (este ceea ce am numit cândva prin „Civilizaţia Decalogului“). În fond, subiectul uman nu-şi poate găsi justificări raţionale pentru toate acţiunile întreprinse de-a lungul unei singure zi – doar faptul de-a conştientiza fiecare mişcare a corpului nostru face iminentă nevroza. „Cunoaşterea tacită“ (Michael Polanyi), atunci, se dovedeşte salutară: de la improvizaţiile unui bucătar profesionist dintr-o bucătărie elveţiană până la soluţiile pedagogice impromptu ale unui mare universitar canadian, inovaţia apare ca rezultat al unei conversaţii nerostite cu înaintaşii.

Eşti liber, aşadar, nu doar atunci când alegi, ci doar când alegi bine. Libertatea politică, oricât de preţioasă, trebuie dublată de simţul pentru libertatea interioară. Fără intuiţia binelui, alegerile noastre pot conduce la dezastre, chiar dacă sunt ieşite formal de sub sancţiunea constrângerii: de la numirea lui Adolf Hitler drept cancelar al Germaniei în 30 ianuarie 1933 până la legitimarea de către britanici a lui Idi Amin Dada ca şef al statului Uganda sau confirmarea democratică în 1997 a preşedintelui Slobodan Milošević ca preşedinte al fostei Republici Federale Yugoslavia, lista erorilor politice din modernitate este lungă şi deconcertantă. Pe lângă incriminarea abuzurilor totalitare, caracterizate prin anularea libertăţilor individuale, conservatorii obiectează şi împotriva altor maladii, cum ar fi nihilismul. Regizat fie sub forma unui dans jovial cu neantul, fie ca patos prometeic al contestării oricărei ordini metafizice, nihilismul aboleşte diferenţele tradiţionale dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, clamând monismul iluziei universale şi celebrând viaţa ca accident, carnaval, resentiment, lipsă de temei sau isterie iresponsabilă... În registru cotidian, nihilismul poate fi reiterat la fiecare pas ca indiferenţă ontologică (un alt nume dat nesimţirii sau nepăsării la confruntarea cu întrebarea to be or not to be).

Deşi are drept de reprezentare în cetate, nihilismul este contestat de conservatori tocmai în virtutea unui contract etern realizat între cei din trecut, cei din prezent şi cei nenăscuţi ai viitorului. Pentru că subminează legătura organică dintre individ şi comunitate, dintre ieri şi astăzi, dintre clipă şi memorie, dintre fragment şi întreg (sau continuitate), nihilismul se dovedeşte un inamic al libertăţii la fel de redutabil ca orice formă de colectivism utopic sau progresist.

Pe scurt, conservatorii ne reamintesc faptul că poate exista un abuz al libertăţii, atunci când alegerii îi lipseşte simţul orientării. În lumea muritorilor de rând, unele alegeri (cum ar fi profesia, stilul de viaţă, religia) sunt mai importante decât altele (culoarea maşinii, capriciile culinare, gratificările materialiste etc.). Fără acceptarea acestei ierarhii, libertatea politică poate conduce la marasm metafizic, aşa cum fără aprecierea demnităţii individualului, centralismul etatist şi birocratic sufocă respiraţia blândă a comunităţii.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22