Pe aceeași temă
Spre deosebire de revoluţionari, de radicali, de reformatorii incurabili, de terapişti prin şoc, conservatorul crede că schimbările sunt dezirabile dacă şi numai dacă vin natural, firesc, din logica lucrurilor, se întemeiază pe necesar, şi nu pe utopii sau programe. Asta nu înseamnă că voinţa (eventual politică) nu are un rol în schimbare. Să nu uităm că una dintre marile figuri ale conservatorismului secolului al XX-lea, Margaret Thatcher, a început mandatele succesive de prim-ministru printr-o reformă radicală a serviciilor publice. Thatcherismul, însă, a fost posibil pentru că a schimbat instituţii şi proceduri, legi şi reguli, dar temeiul etic al serviciului public britanic a rămas neatins. A fost conservat. Era acolo de secole.
Conservatorul crede că societatea preexistă individului, în sensul că societatea este posibilă fără un anumit individ, dar niciun individ nu este posibil în afara societăţii. Spre deosebire de contractualişti, conservatorul nu crede că aranjamentele sociale se fac şi se desfac asemenea pactelor, ci au rădăcini adânci care trebuie respectate şi, spre deosebire de socialişti, nu crede că relaţia individului cu societatea este mediată de clase sociale, ci de probitatea morală şi competenţa profesională individuală.
Instituţiile au puterea în societate, şi nu oamenii care le dau concreteţe, iar statul exercită, înainte de orice, autoritate morală, căci instituţiile, deşi subiect al aranjamentului constituţional, sunt autonome. Conservatorismul nu s-a născut ex nihilo. Burke, fondatorul intelectual al conservatorismului modern, deşi era un Whig, a scris încercând să împace principiul libertăţii din doctrina Whig cu principiul ordinii din doctrina Tory. Ideile sale despre piaţă şi proprietate sunt foarte asemănătoare cu cele ale contemporanului său Adam Smith, cu o tuşă mai groasă pe importanţa moştenirii - element crucial pentru o Weltanschauung conservatoare.
Deşi, spuneam, e greu să fii conservator în România, există mulţi oameni care, dacă nu se definesc ca atare, măcar se simt mai degrabă conservatori. Opţiunile lor interioare, modul lor de viaţă, felul lor de a înţelege lumea este coerent în orizontul neamenajat al conservatorismului românesc. Astfel, chipul conservatorului român se compune încet-încet. Încerc, acum, o rapidă schiţă de portret. Fiind o natură antiutopică, conservatorul român este deopotrivă anticomunist şi antifascist. El crede în Dumnezeu, dar nu în sens „spiritualist“ sau „nondenominaţional“, ci în sens evanghelic, şi se socoteşte aparţinător al bisericii Sale. Prin urmare, crede că există ceva sacru în cuvântul dat sau în instituţii sociale pe care alţii le consideră anacronice, chiar dăunătoare, precum căsătoria, familia, prietenia - şi nu acceptă denaturarea lor. E preocupat să trăiască bine, e responsabil faţă de familia sa şi faţă de lume în general (ştie că lumea nu începe şi nu se sfârşeşte cu el) şi îşi pune mereu problema utilităţii sale sociale. Judecă lumea după criterii utilitariste şi după criterii etice în acelaşi timp. Nu ar spune în ruptul capului că cineva care minte, înşală, fură, abuzează şi face avere e „băiat deştept, bravo lui“.
Crede că socialul este intrinsec naturii umane şi, de aceea, crede că obligaţiile individului sunt absolut egale ca importanţă cu drepturile şi libertăţile sale. Vrea un stat puternic, dar discret, care să nu aibă altă menire decât asigurarea securităţii cetăţenilor săi. Iar când securitatea cetăţenilor este în pericol, vrea ca statul său să fie în stare să răspundă rapid, exact pe măsura pericolului şi cu ceva în plus. Altfel, o piaţă liberă şi decentă este singurul criteriu al valorii sociale, iar statul de drept e singura organizare juridică acceptabilă. Înţelege rostul adânc al gestului gratuit, al donaţiei şi al carităţii. El crede în diferenţă şi o respectă, are preferinţe pe care le exprimă dezinhibat şi poate fi, cum se spune azi cu reproş, „opinionated“. Rasismul şi discriminarea după alte criterii decât cele ale valorii profesionale, intelectuale şi morale îi sunt străine. Dar pe aceste criterii şi numai pe acestea, o anumită discriminare se impune. Conservatorul este gata să recunoască oricui ceea ce recunoaşte pentru sine - acesta este singurul sens în care se poate vorbi despre egalitarism într-o viziune conservatoare.
Eşecul organizării politice a curentului conservator în România este consecinţa directă a dificultăţilor pe care conservatorul le întâmpină în a se manifesta ca atare în spaţiul nostru public. Deşi ştie bine să opteze în viaţa sa privată, conservatorul este dezorientat în viaţa publică. Dacă voi spune că eşecul politic al PNŢCD a fost, de fapt, un eşec profund al conservatorismului, aş putea fi imediat contrazis. Mi se va putea spune că greşesc, pentru că cei de la PNŢCD nu erau, nu păreau şi, cei mai mulţi dintre ei, nici nu se declarau drept conservatori. Ei se numeau creştin-democraţi. Totuşi, în Europa, graniţele dintre creştin-democraţie şi conservatorism sunt fragile şi adesea scolastice, iar liderii emblematici ai PNŢCD, mai ales liderul legendar Corneliu Coposu, aduceau cu ei sentimentul duratei neîntrerupte, al rezistenţei în timp. Prezenţa lor în spaţiul public spunea că sunt lucruri pe care nici măcar comunismul nu le poate distruge. Ele există, indiferent de violenţa celui mai represiv dintre regimurile represive. Aceasta este o declaraţie conservatoare. Electoratul care susţinea acest mesaj şi care simţea că de acest tip uman avea nevoie România anilor 90 era, de fapt, un electorat conservator.
Ani mai târziu, rebotezarea partidului d-lui Voiculescu nu a păcălit niciun conservator, dar a compromis emblema, a infestat cuvântul cu acea lipsă de sens care slăbeşte ca o febră dezlănţuită mai toate cuvintele din politica noastră. Un alt prilej de derută pentru conservatorii noştri vine de la tropăiala juvenilă a unora dintre proamericanii dâmboviţeni. Există printre cei care, în general, susţin America oameni care au impresia că Washingtonul este un fel de Schwarzenegger. Are muşchi şi bani, dă de pământ cu dictatorii cei răi şi dă lecţii de masculinitate Europei ezitante. Acţiunea Americii în lume devine o secvenţă de film hollywoodian pentru aceşti entuziaşti care se bucură ca un copil la cinema. Au auzit şi ei cuvântul „neoconservator“, înţeleg că neoconservator este ăla care ţine cu Bush şi gata, sunt şi ei neoconservatori. Zgomotul acestor optimişti robuşti sporeşte neliniştea conservatorului cu privire la conţinutul propriei identităţi politice. În fine, mai există şi abuzul de termeni pe care adesea analiştii îl fac când vine vorba despre conservatori. Un recent studiu sociologic arăta un portret deprimant al românului: sărac, cu mentalitate de asistat, religios în sens rudimentar (adică un amestec de teamă inexprimabilă, de superstiţii cam păgâne şi de fascinaţie pentru „paranormalul“ tabloid), misogin. Mulţi au spus că aşa arată un popor conservator. Un conservator nu poate fi un simpatizant al asistenţei sociale şi, cu atât mai puţin, un nostalgic al comunismului. Tocmai pentru că ia credinţa în serios, el nu poate fi superstiţios, bigot sau „paranormal“. În fine, un conservator nu poate fi misogin; doar o logică fascistă echivalează rezervele faţă de gândirea şi acţiunea feministă cu misoginismul.
Totuşi, confuzia doctrinară şi eşecul instituţionalizării politice nu au dus la o disoluţie a conservatorismului în electorat. Dimpotrivă, cred că electoratul conservator este un imens zăcământ electoral neexploatat şi că votul său va fi tot mai important în România. Intelectual şi politic, oamenii din grupul electoral conservator au, totuşi, repere. Au autorii lor favoriţi şi un proiect politic spre care privesc cu oarecare speranţă: un partid cu arhitectură similară Partidului Popular European, despre care se tot vorbeşte. După ce a experimentat eşecul şi s-a poticnit în obstacolele despre care am pomenit, curentul conservator românesc se va putea exprima numai într-o formaţiune în care coexistă toate marile curente de dreapta. Un fel de partid federativ, în care creştin-democraţii, liberalii, social-liberalii, conservatorii şi chiar un curent naţionalist democratic de tip gaullist (despre care cred cu toată tăria că stă, şi el încă neexplorat, în adâncul electoratul nostru) se unesc pentru îndeplinirea unui program politic comun. Aceasta este marea şansă a Partidului Democrat Liberal.
Nu în ultimul rând, în dialogul public se fac limpede auzite ideile conservatoare. Ele provin din două surse politico-intelectuale de cea mai clară extracţie conservatoare.
Pe de o parte, sunt ideile conservatorismului românesc susţinute de figuri legendare precum P.P. Carp, Titu Maiorescu sau Take Ionescu. Pe de altă parte, sunt ideile conservatorismului anglo-american, promovate în contemporaneitate de figuri ilustre precum Margaret Thatcher sau Ronald Reagan. Acesta este temeiul solid pe care se articulează, astăzi, gândirea conservatoare. Urmează acţiunea.
