Pe aceeași temă
Cercetările din ultimele decenii au devenit tot mai interesate în a considera monumentele de cult medievale ca ansambluri coerente şi semnificative integrând arhitectură, „decor“, ritual şi public, iar nu numai ca obiecte cu un design specific, destinate a fi aşezate undeva într-o simplă evoluţie a formelor care merge de la Romanic spre Renaştere. Arhitectura edificiilor de cult medievale este astfel mai degrabă vizualizată ca o matrice de spaţiu sacral şi de acţiune liturgică şi devoţională, fiindcă biserica dezbrăcată de ritual este asemeni unui înveliş de piatră ascunzând un misterios spaţiu vid, o operă supusă unor abstracte exerciţii stilistice. În încercarea de a „reumple“ acest spaţiu golit de conţinut prin analiza exclusiv formală, cercetările recente au adus contribuţii substanţiale la cunoaşterea bisericii medievale în toate dimensiunile ei originare. Pe de o parte, s-a arătat o atenţie sporită reconstituirii designului interior, a partiului, componentelor, pragurilor şi barierelor, a „mobilierului“ fix sau mobil care grevau aranjamentul edificiilor şi care în timp au fost de multe ori rearanjate sau înlăturate. Aceste elemente (portaluri, altare, capele, lettner, amvon, cancelli etc.) ofereau cadrul în care se petrecea ritualul specific unei biserici sau alteia. Pe de altă parte, s-a încercat reintegrarea imaginilor şi a reprezentărilor în acest cadru. Pe lângă imaginile „fixe“ (pictura murală) care nu au părăsit niciodată biserica (deşi adesea au fost disimulate sau transformate), s-a căutat reamplasarea la locul iniţial a imaginilor de altar, a epitafurilor şi vitraliilor, a blazoanelor şi pietrelor de mormânt, adesea devenite simple obiecte de muzeu.
Multe dintre aceste obiecte şi imagini jucau în cadrul eclesiei un rol pregnant comemorativ, menţinând vie amintirea celui care l-a dăruit. În fine, alte studii au progresat în reconstituirea ritualului, a liturghiei medievale, a modului de interacţiune dintre credincioşi şi spectacolul cotidian al misei, precum şi în redarea acţiunilor devoţionale, publice sau private, care dădeau substanţa bisericii vii. S-a arătat că ritualul avea o pregnantă „dimensiune senzorială“, în care imaginile jucau un rol esenţial. În numeroase cazuri s-a demonstrat că analiza complementară a acestor „componente“, suprapusă unei cunoaşteri aprofundate a contextului istoric şi social al monumentelor, a condus la o reconstituire mult mai veridică a realităţii care a fost „biserica medievală“. Pe de altă parte, unele cercetări au încercat să demonstreze că, dincolo de aparenta dezordine dată de acumularea de ars sacra în edificiile de cult, aceasta se constituia totuşi în „programe integrative“, avea o anumită coerenţă internă care se poate releva prin analiză atentă. Crossley a arătat pentru aceeaşi Biserică Sf. Laurenţiu din Nürnberg că imaginile şi obiectele, mai ales cele din jurul şi de pe altare, au fost concepute ca să acţioneze împreună, concertat, conducându-l pe vizitator într-o călătorie simbolică. Fiecare altar, fiecare imagine constituia o staţie a unei secvenţe mnemonice şi meditative care releva o parte din înţelesul traseului, care nu era atât fizic, cât avea mai ales un sens anagogic. Aceste noi perspective de analiză, pe lângă faptul că relevă dimensiuni ce scăpau atenţiei demersului „clasic“ de istoria artei, fac ca monumentele medievale să devină interesante pentru un spectru mai larg de specialişti cu preocupări diferite, creându-se astfel un cadru pentru dialog multidisciplinar.
Multitudinea elementelor care alcătuiau substanţa bisericii medievale începe să fie recunoscută şi în istoriografia românească şi, de asemenea, câştigă teren abordarea „artei“ în contextul liturgic originar. Pornind de la aceste cadre metodologice, prezentul proiect de cercetare propune analiza unui grup de circa 15 edificii ecleziastice (biserici şi capele) medievale din Transilvania, în încercarea de a restabili relaţiile dintre imaginile pe care acestea le găzduiesc (sau le găzduiau cândva) şi funcţiunile lor originare, între care se va privilegia funcţia liturgică şi de conservare a memoriei comanditarilor lor. Între aceste monumente se află biserici parohiale urbane (Sebeş, Sibiu, Mediaş, Sighişoara), de oppida (Biertan, Prejmer etc.), dar şi de sate (Dârlos, Şaeş, Richiş etc.), precum şi câteva capele (Capela Sf. Iacob din Sebeş, aşa-numita capelă Corpus Christi din Sânpetru etc.). Intervalul temporal este cuprins între datarea celor mai vechi ansambluri semnificative de imagini din zonă şi momentul adoptării Reformei, ocazie cu care funcţiile medievale ale reprezentărilor se shimbă radical. Scopul cercetării este acela de a reconstitui, pe cât posibil, părţi coerente de intenţie şi conţinut din ansamblurile constituite odinioară de bisericile medievale, astfel încât acestea să poată fi înţelese şi astăzi. Cercetarea mizează pe considerentul că, explicitat mai bine, patrimoniul istoric şi artistic devine mai bine asumat de către publicul contemporan, sporindu-i-se astfel valoarea şi reducându-se distanţa dintre cei de azi şi „alteritatea“ îndepărtată a Evului Mediu. În centrul cercetării vor sta imaginile medievale pe diferite suporturi (pictură murală, dar şi retabluri, sculpturi independente sau reliefuri, eventual chiar manuscrise liturgice cu miniaturi) destinate bisericilor respective, în măsura în care acestea pot comunica ceva din conţinutul de cult sau memorial originar. În mod necesar, se vor privilegia anumite tipuri de reprezentări. În ceea ce priveşte cultul, sunt mult mai sugestive imaginile de poliptic sau retablurile murale (ca cel din „Turnul catolicilor“ din Biertan sau din „Turnul Mariei“ de la Mediaş etc.), întrucât ele fac referire la dedicaţia altarelor cu care se aflau în legătură, faţă de acele „fresce“ aşezate în poziţii fără relevanţă cultică. De asemenea, pentru funcţia comemorativă sunt evident mai utile reprezentările conţinând „indicatori“ de patronaj (blazoane, inscripţii sau portretele de donatori). Tipurile de imagini enumerate vor constitui unul dintre suporturile principale ale analizei propuse.
Lăcaşurile de cult avute în vedere se situează în zona de colonizare germană din sudul Transilvaniei, pornind de la Şebeş (la vest) şi până în Ţara Bârsei (la est). Mai multe argumente stau în favoarea acestei alegeri. În primul rând, aici, mai mult decât în oricare altă parte a Transilvaniei, s-a păstrat un număr însemnat de monumente medievale care conservă o cantitate destul de importantă de imagini de tipul celor amintite. Adoptarea confesiunii luterane nu a afectat în aceeaşi măsură patrimoniul iniţial de reprezentări, ca în alte zone ale provinciei (devenite calvine sau unitariene sau care au trecut prin episoade de violent iconoclasm). Pe de altă parte, anumite premise istorice, între care aş enumera privilegiile juridice ale comunităţilor aşezate în cea mai mare parte pe pământ regal, precum şi organizarea religioasă autonomă conferă grupului ţintă o relativă unitate. Aceasta se reflectă şi în tipul de patronaj liturgic şi artistic dominant, în care iniţiativa locală este precumpănitoare celei venite dinspre exterior (dinspre ierarhia regatului). Este importantă, de asemenea, posibilitatea de corelare a realităţilor artistice avute în vedere cu documentele istorice. Mai mult ca în alte părţi ale Transilvaniei, beneficiem de surse scrise care le oglindesc. O parte dintre aceste izvoare sunt edite şi, de curând, au devenit accesibile în format digital numeroase izvoare inedite pe site-ul Arhivelor Naţionale Maghiare. Nu în ultimul rând, campaniile de restaurare a picturilor murale din ultimul deceniu au adus la lumină o cantitate însemnată de imagini înainte vreme necunoscute (interiorul sanctuarului bisericii din Dârlos, Alţâna, Şaeş etc.).
Monumentele avute în vedere de proiectul de faţă nu sunt necunoscute, ele beneficiind de numeroase studii, de la monografii la sinteze. Totuşi, ele nu au fost analizate din perspectiva metodologică invocată. Acest tip de abordare deschide perspective noi şi poate contribui la elucidarea a numeroase probleme sau la corectarea unor viziuni tradiţionale eronate. Într-un articol din 2008 am arătat că ceea ce studiile anterioare considerau, din perspectivă pur formală, ca „prelungirea braţului nordic al transeptului“ bisericii parohiale din Sibiu era de fapt o capelă privată, dedicată Transfigurării Domnului, în care odihneau unele dintre cele mai importante personalităţi de la începutul secolul XVI. Analiza atentă a imaginilor de pe amvonul bisercii din Biertan relevă că una dintre scene nu reprezintă „Viziunea lui Simion“, ci tocmai portretul unui donator-preot îngenunchiat în faţa Mariei Îndurerate. Preotul poate fi identificat cu plebanul Lucas, urmaşul în funcţie al mult mai celebrului Johannes din Biertan. O altă analiză (a imaginilor şi liturghiei) poate corecta ideea comună că acea capelă din preajma bisericii din Sânpetru este capela Corporis Christi etc. Proiectul propus încearcă, pe de o parte, să aducă la zi metodologia de cercetare a monumentelor medievale din România, ca parte a patrimoniului european, iar, pe de alta, să se constituie într-un loc de dialog interdisciplinar.
*Academia Germană pentru Protecţia Monumentelor, Frankfurt-am-Main-Romrod-Görlitz
