Cercetarea ca întreprindere (ne)economică

În ce măsură gândirea de tip economic este caracteristică cercetării și în ce măsură îi influențează finanțarea și scopul?

Ștefania Costache 16.02.2016

De același autor

 

După mai bine de două decenii de reformă în educație, calitatea pregătirii absol­ven­ți­lor de studii universitare din România a scă­zut, iar avalanșa recentă de doctorate cumpărate și plagiate și de cărți „științifice“ scrise în detenție aruncă cercetarea în derizoriu. Situația dra­ma­tică pare să valideze opi­nia potrivit căreia, pentru a deveni competitive, edu­ca­ția și cercetarea din Ro­mâ­nia trebuie scoase de sub autoritatea statului și su­pu­se legilor pieței libere. Este însă greu de anticipat dacă me­canismele pieței pot într-adevăr releva adevărata valoare a educației și cercetării și produce resursele necesare acestor ac­ti­vități. În acest articol mă voi ocupa în spe­cial de implicațiile acestei opinii cu privire la cercetare, o activitate desfășurată pre­do­minant în instituții anexe învățământului, dar ale cărei mecanisme și rezultate sunt mai puțin vizibile publicului larg.

 

Reinterpretarea cercetării în ter­meni economici de com­pe­ti­ti­vitate nu este specifică Ro­mâ­ni­ei: economiști, întreprinzători și autorități guvernamentale din Europa și Statele Unite au repus în dis­cu­ție finanțarea și eficiența sistemului ac­tu­al. Dezbaterea, la originea căreia se află cri­za financiară din 2008 și scepticismul pu­blicului cu privire la utilitatea cer­ce­tă­rii, ridică anumite întrebări importante: În ce măsură gândirea de tip economic es­te caracteristică cercetării și în ce mă­sură îi influențează finanțarea și scopul? Ce tipuri de politici de cercetare derivă din această reconceptualizare a cer­ce­tă­rii? Asemenea întrebări privesc România în mod direct, deoarece politicile na­țio­na­le de cercetare se aliniază celor europene. În plus, România este o țară de imigrație științifică, un fenomen care are impact la nivelul inovației internaționale.

 

Raționalitatea economică deține un rol im­portant în cercetare, o activitate în care re­sursele (spațiile de lucru și experi­men­ta­re, banii) sunt reduse. În principiu, po­liticile publice de cercetare aplică anumite criterii de redistribuire a acestor resurse, precum senioritatea și/sau productivitatea (număr de publicații, colaborări, cursuri pre­date etc.). Mai recent, în urma crizei eco­nomice, aceste politici au început să introducă și elemente de competitivitate, transformând resursele în premii pentru concursuri de cercetare. Lumea cercetării se împarte astfel între „cei care au“ (cer­cetătorii cu „vechime“, care au deja por­to­folii și conduc echipe, institute) și „cei ca­re nu au“ (cercetătorii tineri, doctoranzi sau postdoctoranzi, care activează de mul­te ori în echipele celor dintâi). Dacă inițial relația dintre cele două categorii a fost de mentorat și colaborare, pe premisa că cei din a doua categorie vor accede la nivelul ce­lor dintâi, o serie de factori au condus la rivalitate și nemulțumiri, mai ales din partea cercetătorilor tineri. Scăderea fi­nan­țării, sistemul competitiv care favorizează cer­cetătorii cu experiență, întârzierea pen­sionărilor și creșterea numărului de ab­sol­venți de doctorat au blocat mobilitatea și au adâncit faliile din lumea cercetării.

 

Potrivit interpretării economice liberale, si­tuația confirmă faptul că cercetarea este o activitate producătoare de valoare (sub formă de informație și ino­vație) care urmează legile de cerere și ofertă ale pie­ței. Într-un mediu com­pe­titiv, doar cercetarea care produce rezultate cu va­loa­re pe piață va fi recom­pen­sată cu resurse. Piața ar ofe­ri astfel o soluție creș­te­rii populației de cer­ce­tă­tori, eliminându-i pe cei ne­productivi. Această in­ter­pretare servește să justifice argumentele pentru liberalizarea cercetării. În plus, es­te adoptată și de autoritățile publice, în­tru­cât legitimează reducerea bugetelor și introducerea concursurilor pentru dis­tri­buirea resurselor. În Uniunea Europeană, discursul autorităților naționale despre avan­tajele competitivității în cercetare se potrivește cu cel al autorităților de la Bru­xelles despre mecanismele necesare pen­tru a stimula competitivitatea economiei eu­ropene la nivel global.

 

O asemenea interpretare omite însă faptul că cercetarea nu este o formă de producție ca oricare alta. Accesibilitatea la bunurile pro­duse de cercetare diferă de cea a altor bunuri pe piață. Cercetarea științifică este, teoretic, accesibilă oricui și poate fi fo­lo­si­tă și refolosită de oricine, fără costuri, ne­cesitând doar recunoașterea dreptului de au­tor. În plus, cercetarea științifică nu este menită să producă rezultate care pot fi valorificate imediat pe piață. Produsele cercetării devin inovație după mai mulți ani de maturare și de prelucrare în con­tact cu actori economici direct interesați. În cazul cercetării fundamentale, teo­re­ti­ce, transformarea în inovație durează cu atât mai mult, cu cât actorii economici nu percep utilitatea acestor descoperiri până când acestea nu sunt adoptate în do­me­niile aplicate.

 

Incongruența dintre mecanismele cer­ce­tă­rii științifice și legile pieței explică de ce nu se poate ca statul să nu fie principalul in­vestitor în cercetare. În mod tradițional, statul s-a poziționat la cercetare ca sursă a creșterii economice, fără a-i cuantifica pre­cis impactul. Din perspectiva statului, cer­cetarea produce informația și per­so­na­lul necesare educației cetățenilor și ac­ti­vităților productive, precum și inovație, la ale cărei beneficii pot avea acces toți ce­tățenii. Acest tip de înțelegere a investiției în cercetare datează din perioada urmă­toa­re revoluției industriale. Atunci publicul a început să perceapă beneficiile activității științifice și s-a pus problema modului în care oamenii de știință pot fi stimulați să in­venteze și să descopere într-un mod sis­tematic. Deși întreprinzătorii economici au fost cei dintâi care au sesizat poten­ția­lul invențiilor din acea epocă și au investit în transplantarea lor în tehnologie, statul a avut capacitatea economică de a sprijini în mod susținut cercetarea.

 

Principiile și cuantumul finanțării publice în cercetare au suferit însă o schimbare semnificativă la nivel internațional, în ultimii ani. După criză, guvernele au di­minuat bugetele naționale pentru cer­ce­ta­re, o diferență notabilă făcând-o Statele Uni­te ale Americii, care au alocat impor­tan­te resurse universităților prin Actul de Recuperare din 2009. La nivel european, statele sărace sau afectate de criză au di­mi­nuat finanțarea către educație și cercetare. În alte state, precum Olanda, organizațiile naționale de cercetare au impus un sistem de finanțare prin competiție care a atras acuzații de ineficiență și dezordine.

 

UE își declară sprijinul pentru cercetare ca motor al dezvoltării economice euro­pe­ne. Cu toate acestea, resursele oferite în spe­­cial prin platforma Orizont 2020 nu pot suplini lipsa banilor la nivel național, iar sistemul competitiv în care sunt ofe­rite recompensează în special proiecte cu aplicabilitate imediată. Încercând să di­mi­nueze distanța dintre cercetare, pe de o par­te, și nevoia de inovație a întreprin­ză­torilor, sistemul european condiționează din ce în ce mai multe granturi de apli­ca­bi­litatea lor în economie. Un alt semnal în­grijorător a venit din partea lui Jean-Clau­de Juncker, președintele Comisiei Eu­ro­pe­ne și promotorul unui plan de încurajare a economiei europene care vizează rea­lo­carea unei părți din fondurile alocate pen­tru Orizont 2020 către bugetul Fondului European pentru Investiție Strategică. În mod evident, reacțiile din partea co­mu­ni­tății cercetătorilor europene nu au în­târ­ziat să apară.

 

Astfel de transformări sugerează că prin­ci­palii finanțatori au început să expună cer­cetarea la condițiile pieței, încercând să îi crească eficiența și potențialul pentru dez­voltare economică. Prin modelul actual de competitivitate, anumite proiecte obțin fi­nanțare în mod repetat și par să aibă, în­tr-adevăr, o largă aplicabilitate. Dar tipul acesta de finanțare nu numai că produce indignarea perdanților, ci sacrifică o vi­ziu­ne de viitor pe termen lung a cercetării, pen­tru atingerea unor obiective imediate.

 

Nu putem plasa culpa pentru problemele curente și viitorul incert al cercetării doar asupra finanțatorilor. Într-o măsură sem­nificativă, administrațiile universităților au agravat situația prin măsuri care au afec­tat personalul de cercetare și prin mi­ma­rea unui limbaj de piață. Aceste măsuri cu efecte nefaste nu ar fi fost posibile dacă, în ultimele decenii, nu ar fi crescut nu­mă­rul celor interesați de o educație uni­ver­si­ta­ră care au furnizat atât consumatorii (stu­denții), cât și mâna de lucru (studenți deveniți cercetători și profesori cu con­tract temporar) în educație și cercetare. În mai multe state europene, ad­mi­nis­tra­țiile universitare au permis osificarea unor nuclee de putere care au monopolizat re­sursele alocate și au delegat sarcinile per­sonalului mai tânăr. În Statele Unite, ad­ministrațiile au transformat sistemul uni­versitar într-un sistem pentru profit care a scăzut calitatea educației pentru recru­tarea unor cohorte tot mai numeroase de studenți plătitori de taxe. Numeroase re­sur­se au fost alocate construirii de faci­li­tăți pentru cercetare în discipline „fier­binți“ sau vizibile pentru marketing. Po­zițiile permanente au fost înlocuite cu po­ziții temporare slab plătite, în care per­so­nalul tânăr a fost blocat, fără a avea tim­pul sau resursele pentru a-și urma pro­pri­i­le proiecte de cercetare.

 

Cum se poate îmbunătăți situația (evit cuvântul „reformă“, care a servit drept mantră pentru de­cenii de măsuri ineficiente sau pernicioase). Aș propune câteva sugestii generale. Creșterea economică du­rabilă pe care guvernele și-o doresc nu poa­te avea loc fără o creștere a resurselor alo­cate pentru cercetare și fără o discuție în­tre public și cercetători despre acele atri­bu­te ale cercetării și ale întreprinderilor pri­va­te capabile să producă creștere eco­no­­mică pe termen lung și despre mo­da­li­tăți de a micșora distanța dintre cercetare și ino­va­ție. Discuția ar trebui să se re­o­ri­enteze asu­pra condițiilor care generează po­ten­ția­lul de schimbare, asupra im­pac­tu­lui cu­noaș­terii curente (cercetare mul­ti­dis­ciplinară și internațională, popularizarea produselor cercetării dincolo de granițe na­ționale) și asupra potențialului anu­mi­tor ramuri eco­nomice de a schimba ra­di­cal producția, pia­ța și nevoile con­su­ma­to­rului pe termen lung. În cadrul sistemelor naționale de edu­cație și cercetare, este ne­ce­sară o dez­ba­te­re despre eșecul politicilor de creștere a nu­mă­rului de absolvenți și des­pre po­si­bi­li­tă­țile reale de plasare a ab­solvenților pe pia­ța forței de muncă și în cercetare. La nivel de proceduri interne, ar fi binevenit un dia­log despre proporția între sarcinile edu­cative și de cercetare ale personalului uni­versitar și despre mo­dul în care cola­bo­ra­rea dintre grupurile cercetătorilor „cu ve­chime“ și cei la în­ce­putul carierei poate fi productivă, ino­va­toa­re și justă. Măsura în care cunoașterea produsă în cercetare poa­te genera dez­voltare durabilă depinde de o chestionare profundă a sistemului, și nu de repetarea unor formule la modă.

 

* Ștefania Costache (PhD) este cercetător și coordonator științific la o universitate europeană.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22