Iohannis a lăsat România neprotejată

Încep cu riscul, suspendarea, urmată de o eventuală demitere prin referendum. Având în vedere comportamentul politic al lui Dragnea și al clanului care îl înconjoară din ultimul an, suspendarea președintelui în cazul unui refuz era foarte probabilă. De un an, încă de când Iohannis a refuzat-o pe Sevil Shhaideh, PSD tânjește cu toată puterea să îl suspende pe președinte și un eventual refuz ar fi fost pretextul cel mai bun. Faptul că ar fi scufundat România și mai adânc în criză politică și ar fi pierdut încă o bucată semnificativă din electorat este prea puțin important pentru PSD, care are cu totul alte obiective decât stabilitatea politică și buna guvernare după cum au demonstrat atât de elocvent în ultimul an. Cât privește electoratul, PSD pare să lucreze sub premisa că, până la alegeri, electoratul poate fi din nou cumpărat sau că oricum nu va mai conta ce se votează câtă vreme până atunci vor ajunge să controleze toate instituțiile, inclusiv Parchetul. Nu cred că PSD și-a făcut vreo iluzie că ar fi câștigat și referendumul de demitere, deci din acest punct de vedere nu exista nici un risc real pentru domnul Iohannis. Nu vă luați după propaganda de la Antena 3 și sondajele lui Pieleanu! Până și alegătorii pesediști de o viață sunt furioși pe Dragnea. Dacă după ce și-a devorat două guverne fără un motiv aparent ar fi declanșat războiul cu președintele, Iohannis ar fi obținut la referendum un scor apropiat de cel obținut de Traian Băsescu la primul referendum de demitere, în 2007.

Calculul PSD pare să fi destul de simplu. În perioada interimatului, Tăriceanu ar fi numit-o oricum pe Dăncilă și ar fi promulgat legile justiției dacă acestea se vor fi întors până atunci de la Curtea Constituțională și absolut orice lege ar fi dorit gruparea care a pus mâna pe putere să fie adoptată. Atunci, la ce bun, pare să fie justificarea prezidențială? Până la revenirea președintelui la Cotroceni, am pierde aproape două luni de lupte politice doar pentru a ajunge la același rezultat. Această judecată pare pragmatică și bine cântărită dar este greșită. Iată de ce.

Singurul efect real pe care l-ar fi avut o eventuală suspendare ar fi fost declanșarea fățișă a conflictului cu PSD/ALDE care s-ar fi dus cu toate mijloacele cel puțin până la alegerile prezidențiale și, dacă ar fi câștigat cel de-al doilea mandat, până la cele generale. Această delimitare a taberelor era mai mult decât necesară atât pentru Iohannis, care începe să pară slab, indecis și temător, cât mai ales pentru cei care de-a lungul anului s-au ridicat împotriva samavolniciilor clicii de la putere. Mișcarea civică de rezistență nu adună forță, dimpotrivă, slăbește, iar pentru Iohannis și pentru viitorul său politic era mai important să le arate oamenilor care au ieșit în stradă și nu o mai fac că este acea forță din interiorul Puterii care este dispusă să se ridice în apărarea valorilor democratice, a drepturilor universale și a statului de drept. Așa, după nominalizarea doamnei Dăncilă nu a făcut decât să lase impresia că este un laș care a abandonat strada din calcul cinic și care îi lasă pe alții să ducă luptele pe care ar fi trebuit să le ducă el în calitate de președinte.

În fond, respingând-o pe Dăncilă nu ar fi făcut decât să își îndeplinească atribuția constituțională primordială de a veghea la buna funcționare a autorităților statului. Primul și cel mai solid argument era cel al incompetenței. Spre deosebire de predecesorii săi, Dăncilă nu a condus niciodată nimic, nici în administrația locală, nici în guvern, nicăieri. Nu știe economie, nu are nicio pregătire juridică. Pe scurt, nu știe nimic care s-o ajute să îndeplinească cât de cât onorabil funcția de prim-ministru. Consecința acestei ignoranțe și incompetențe abisale este că va fi dependentă în chip absolut de ceea ce se livrează de sus în jos de către Dragnea și de jos în sus de către aparat și ministere pentru că nu are capacitatea și mijloacele necesare pentru a lua decizii. Avem deja în guvern în persoana lui Carmen Dan un astfel de ministru incapabil și dependent total de ordinul primit pe linie de partid, acum vom avea și un premier de același calibru. Nu e greu să realizăm ce orori vor ieși din „guvernul Dăncilă” sub formă de hotărâri, ordonanțe și proiecte de legi. Fiecare grup de interese care va câștiga bunăvoința unuia din greii influenți ai PSD va obține tot ce va dori de la guvern fără ca prim-ministrul să aibă ceva de spus. Or, asta nu este guvernare, este aproprierea puterii executive de către PSD și grupurile de interese afiliate. Incompetența era așadar un motiv solid de refuz.

Al doilea, nu mai puțin grav, este că Viorica Dăncilă a mințit public atât în intervențiile din Parlamentul European pe tema Justiției cât și în celebra scrisoare trimisă celorlalți membri ai Parlamentului European. A mințit apărând Ordonanța 13, a mințit privind amnistia și grațierea și a mințit prin denigrarea mișcărilor de stradă. Dovada minciunii a fost deja făcută de asistenta româncă a unui europarlamentar britanic printr-un răspuns la respectiva scrisoare, fapt care a determinat-o pe Dăncilă să ceară pedepsirea exemplară a insolentei asistente care și-a permis să contrazică un ditamai europarlamentarul. E un lucru  ceea ce ne spune ceva despre caracterul doamnei prim-ministru desemnat. Știu, se poate răspunde că și Ponta mințea abundant iar Dragnea și mai și, dar nu poți desemna cu conștiința curată un om despre care știi sigur că a mințit.

În al treilea rând, doamna nu pare să știe boabă de politică externă, altfel n-ar fi spus prostia despre Pakistan și Iran. Acest lucru nu pare să conteze absolut deloc pentru PSD, după cum ne-a demonstrat catastrofa vizitei premierului nipon Shinzo Abe la București, dar contează pentru România și ar trebui să conteze și pentru președinte, titularul politicii externe a țării. Or, aici toți europarlamentarii pesediști au o mare problemă. De vreo patru ani, de când UE a impus sancțiuni Rusiei, grupul socialist introduce tot felul de declarații, interpelări, solicitări și alte documente prin care, într-un fel sau altul, cere relaxarea sau ridicarea parțială a sancțiunilor. Deși nu toți europarlamentarii PSD au fost fericiți cu aceste declarații, nu există după știința mea nici unul care să se fi ridicat împotriva lor, ceea ce înseamnă, implicit, că au subscris la ele. Având în vedere acest „track record” ar fi fost foarte important să știm cum se poziționează prim-ministrul față de una din cele mai importante poziții de politică externă ale României: susținerea alături de partenerul american a unui regim sever de sancțiuni. Faptul că Dăncilă s-a alăturat public unor demersuri care contravin politicii și intereselor României este dreptul ei în calitate de europarlamentar, dar este totodată și un motiv bun de respingere a nominalizării.

În al patrulea rând, prin pozițiile luate față de Ordonanța 13, legile justiției, dar și prin criticile aduse președintelui pentru declarațiile sale din ședința CSM, avem proba că doamna Dăncilă face parte din grupul cel mai reacționar și mai înverșunat al dușmanilor ordinii de drept  din România. Bineînțeles că Dragnea vede în asta o virtute dar președintele ar trebui să vadă o amenințare clară și iminentă la adresa statului de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești, ceea ce, din nou, era un motiv suficient de respingere.

În sfârșit, există un motiv mai profund pentru care domnul Iohannis n-ar fi trebuit să accepte o a doua doamnă din Videle nici măcar în guvern darămite să-l conducă. Din punct de vedere politic, Dăncilă nu este o persoană, este o declarație. Mai exact, este declarația de supremație a lui Dragnea, anunțul că de acum înainte lucrurile se vor întâmpla exact cum vrea el sau nu se vor întâmpla deloc. Este modul lui Dragnea de a revendica puterea cvasi-absolută în stat. Spre deosebire de mulți dintre colegii mei, nu cred că Dragnea acționează haotic, din frustrare sau sub presiunea momentului. Cred că acționează calculat jucând taberele rivale în interesul său și dând lovitura de grație la momentul potrivit. Ca membru în organismele de conducere ale PSD a asistat, ba chiar a contribuit la execuția politică a trei lideri – Năstase, Geoană și Ponta – toți mai bine pregătiți decât el și mai educați. Dar educația nu contează. Și Ceaușescu era analfabet și a fost destul de viclean încât să-și îndepărteze toți rivalii și să se înconjoare de nulități precum Bobu, Postelnicu (predecesorul doamnei Dan) sau Suzana Gâdea. Dar Dragnea vine, cred, din alt filon, al altui secretar-general și anume Stalin. Stalin nu era niciodată mulțumit să își înfrângă dușmanii, trebuia să îi umilească, o practică pe care a împrumutat-o și Putin. Modul în care a decurs ședința în care l-a distrus pe Tudose și modul în care a impus-o pe Dăncilă mi-a adus aminte de Marea Epurare nu prin violență, ci prin manieră. În timpul Marii Epurări, o lume întreagă a fost șocată de procesele înscenate prin care foști lideri bolșevici precum Zinoviev, Kamenev sau Buharin erau umiliți public fiind obligați să recunoască cele mai absurde crime și să cerșească pedeapsa cu moartea. În zilele noastre e suficient ca Dragnea să-i amenințe cu excluderea și cu tăierea accesului la conducta de partid să facă din zmei ca Tudose sau Bădălău, căței de curte. Mai ales modul în care l-a umilit pe Bădălău s-o propună pe Dăncilă fiind perfect conștient că e vorba despre o marionetă și un răspuns brutal la scrisoarea prin care baronul de Giurgiu cerea revenirea la democrația internă. E ca și cum i-ar fi îndesat acestuia scrisoarea pe gât filă cu filă, dacă n-o fi făcut-o de-a dreptul. Modul extrem de brutal prin care l-a executat pe Tudose asmuțindu-și dulăii i-a determinat și pe cei care cochetau cu ideea de a vota pentru acesta să revină spăsiți în rând. Alegerea lui Dăncilă a fost modul lui Dragnea de a-și proclama sfidător supremația după ce a înăbușit o tentativă de rebeliune și un avertisment pentru cei care au de gând să se revolte în viitor. Și cum cine controlează partidul, controlează țara, Dragnea a trecut de la umilirea activului PSD la umilirea întregii țări. Cine își face iluzia că în PSD există o mișcare de opoziție latentă nu cred că înțelege natura și setea de putere patologică a lui Dragnea. Negoiță sau Oprișan au scăpat pentru moment dar știu că răzbunarea lui Dragnea va veni. La momentul potrivit. Or, dacă admitem că a o desemna pe Dăncilă este echivalent cu a-i înmâna lui Dragnea de bună voie însemnele puterii, atunci Iohannis avea cel mai important motiv s-o refuze. Acceptând-o, a lăsat țara la voia unui personaj de esență totalitară, corupt și vindicativ.

Peggy Noonan, scriitoare, editorialistă la Wall Street Journal premiată cu Pulitzer în 2017 și fostă consilieră a lui Ronald Reagan, a scris la începutul lui 2016 un articol în care oferea o explicație a ascensiunii și popularității lui Donald Trump. În lume, scria Noonan, există în esență două clase: clasa celor protejați și cea a celor neprotejați. Cei protejați sunt cei care au slujbe bune și stabile, oameni care au acces la cele mai bune școli și cele mai bune servicii. Liderii naționali fac politici publice la Washington sau la Bruxelles care servesc sau nu îi afectează în nici un fel pe cei protejați, bine izolați de lumea de afară, în schimb are efecte serioase, uneori devastatoare, asupra celor neprotejați, oameni care se zbat în fiecare zi pentru o slujbă nesigură, împovărați de taxe și impozite, care trebuie să-și facă griji pentru educația copiilor și pentru o asistență medicală decentă care să nu îi ruineze, oameni pentru care dreptatea a început să devină un lux. Această clasă neprotejată a fost abandonată de liderii politici și a început să realizeze că Sistemul este măsluit.

În România, era important ca oamenii neprotejați să își pună speranța că președintele veghează să nu dea țara pe mâna unei grupări criminale ascunsă sub masca unui partid politic, care folosește din plin resursele țării și un aparat de propagandă copleșitor pentru a institui domnia arbitrariului și a fărădelegii. Oferindu-i guvernarea pe tavă fără nici cel mai mic gest de rezistență lui Dragnea și acoliților săi, Iohannis i-a lăsat pe români și țara neprotejați.