Nu este CNSAS o instituție plătită din bani publici pentru „studierea arhivelor Securității” și, se înțelege, pentru desecretizarea unor documente relevante pentru informarea corectă a opiniei publice? Sau este așa doar nominal – în realitate protejând cu gelozie interesele unor grupuri și persoane, în detrimentul interesului public? Și e oare irelevant că multe nume de pe lista publicată de Mădălin Hodor în Revista 22 au avut acces la interesante funcții politice, cariere jurnalistice în presa curtenitoare cu PSD, în variile sale întruchipări, și onoruri de academicieni – toate după 1989? Nu e oare fenomenal de grăitor „succesul”, după 1990, al acestor persoane aflate cel puțin „în grațiile” fostei Securități – o instituție practic desființată pe 30 decembrie 1989? E vorba de figuri precum Dorel Abraham, Ștefan Cazimir, Darie Novăceanu, Ion Coja ș.a. Last but not least, e vorba și de proaspătul președinte al Academiei Române Ioan-Aurel Pop, fost lider al organizației UASCR (Uniunea Asociațiilor Studenților Comuniști din România) pe Universitatea Babeș-Bolyai, devenit în ultimii ani rectorul aceleiași universități.

Dacă CNSAS se opune interesului public (în acest caz, interesului de aflare a adevărului cu privire la trecutul recent), nu ar fi, din păcate, nici prima, nici ultima instituție publică de acest fel din România. Dar e totuși intrigant ce se petrece în această instituție. Practic, la CNSAS bântuie, după mai multe surse, stafia unui naționalism strâns înrudit cu cel fabricat în laboratoarele fostei Securități a Statului și cu cel care emană deseori din comunicatele și apelurile Academiei Române. Din această perspectivă, chiar și dizidenții și opozanții Partidului – fost și actual – sunt considerați „trădători” ai patriei. Este simptomatic că și acum, după 29 de ani de la desființarea PCR și a Departamentului Securității Statului, plecarea unor membri marcanți din PSD este imediat sancționată public, după ce se dă ordin pe unitate, ca o „trădare” mișelească (a se vedea recentele ieșiri publice ale lui Firea, Dan etc. care acuză „trădarea” parlamentarilor PSD care migrează spre partidul lui Victor Ponta). Ironic, această sancțiune moralistă e lansată de supușii politici ai unui traseist care a „trădat” la rândul lui un partid pentru a ateriza în PSD: un anumit Liviu Dragnea.

Dar să revenim la CNSAS, o instituție care l-a ales, acum câteva luni, președinte pe Constantin Buchet, un personaj cu trecut legat de PRM și prezent legat de PSD, propunerea Vioricăi Dăncilă pentru șefia instituției. În Colegiul CNSAS predomină, desigur, PSD pentru că numirile în conducerea CNSAS sunt politice, fiind avizate de Parlament. Face o notă discordantă Germina Nagâț, propusă în Colegiu de USR și deținând premiul pe 2013 din partea Grupului pentru Dialog Social „pentru devotamentul admirabil cu care servește cauza adevărului istoric”.

Practic, CNSAS e condus la ora actuală de un ins care, conform adevărul.ro, îi scria în 2002 lui Corneliu Vadim Tudor într-o scrisoare că a căutat întotdeauna ca pozițiile sale să fie „sincrone cu ideologia politică a PRM, în aceste chestiuni legate de istoria contemporană a României”. Dar ideologia politică a PRM în chestiunile legate de istoria recentă a României e una și aceeași cu ideologia fostei Securități. Și, chiar dacă am admite, de dragul onestității, posibilitatea ca dl Buchet să fi evoluat din 2002 și să fi adoptat între timp o perspectivă mai europeană, fostele sale loialități ideologice și actuala sa recomandare din partea unui Guvern ce urmează destul de fidel ideologia naționalistă a Securității patrioate sunt de ajuns pentru a fi neliniștitoare.

Mai departe, dacă toate aceste neliniști ar fi speculative, n-ar avea sens să ne deranjăm să formulăm aici întrebări despre CNSAS. Dar anchetarea disciplinară a lui Mădălin Hodor la scurtă vreme după dezvăluirile sale din Revista 22 dovedește că neliniștile în cauză au temeiuri reale. CNSAS este, așadar, o instituție ironic dominată de spiritul pe care ar trebui să-l denunțe prin activitatea sa: ideologia politică a fostei Securități, în chestiunile legate de istoria recentă a României. Instituția are, din fericire, și angajați precum Germina Nagâț, Mădălin Hodor, Mihai Demetriade și Oana Demetriade, care lucrează cu profesionalism, de mulți ani, în cercetarea arhivelor fostei Securități și au oferit, între altele, documente-cheie pentru rechizitoriile întocmite în cazurile Gh. Ursu, Brașov și Revoluție.

Dar structura politică aflată la conducerea instituției nu e, de cele mai multe ori, de partea adevărului istoric și a cercetării oneste a arhivelor, ci a vechii ideologii naționalist-securiste. Cei care prezintă public documente ce permit aflarea adevărului, făcând, cum spune un personaj al lui Shakespeare, „diavolul de rușine”, au de suportat, de aceea, represalii administrative. Ceea ce înseamnă că el, „diavolul”, se simte incomodat și își pune din nou agenții în mișcare.

„Diavolul” securocrat, cu reflexele lui secretomane, e cel care pune piedici democrației și libertății față de trecut – nu „statul paralel” inventat de hoții care strigă „hoții”. Acest „diavol” e adevăratul stat paralel – paralel cu interesul public pe care ar trebui să-l servească cu profesionalism instituțiile finanțate din bani publici. CNSAS nu e finanțată de la bugetul public pentru a deveni o feudă pesedistă și peremistă în care sunt persecutați cercetătorii obiectivi. Nici nu e în interesul public al unei țări care a ales un destin democratic și european să mențină la nesfârșit, în instituții publice, toxica ideologie „patriotică” a fostei Securități, ce confunda deliberat „patria” cu „partidul” și „partidul” cu „iubitul conducător”. Toate astea ne mențin în schimb într-o zonă cenușie, în care suntem mereu vulnerabili față de șmecherași autoritari care iau lumină de la Viktor Orban și alți naționaliști care calcă în picioare democrația și libertățile.

CITESTE SI 

Lista celor 200. Elitele colaboraționiste cu Securitatea

Elitele colaboraționiste. Ce face Academia Română cu Ioan Aurel Pop?