De același autor
Socul recentelor revelaţii despre Andrian Marino, pe care unii se grăbesc să le proclame drept irelevante, ţine de statura şi statutul acestui intelectual. A fost un intelectual public de mare vizibilitate după 1989, a fost privit de mulţi drept un mentor, un model de verticalitate, demn de urmat şi cultivat. Deschis şi fără menajamente, Marino şi-a judecat veacul şi semenii (ba chiar şi pe sine) în funcţie de criteriul ideologic. Cel moral era astfel identificat cu o opţiune politică precisă: anume cea antitotalitară, deci opusă domniei partidului unic şi statului controlat de poliţia secretă, instrumentul acelui partid. Linia de demarcaţie între democraţie şi totalitarism era văzută drept vitală. Cred că Adrian Marino, cel pe care l-am cunoscut, cel care a participat, alături de doamna Doina Cornea, la fondarea Forumului Democratic Antitotalitar, ar fi subscris fără rezerve la ideea că anticomunismul, asemeni antifascismului, este o obligaţie morală. Nu una legală, mă grăbesc să adaug, nu una dictată instituţional. Nu un „must“, ci un „ought to“. O idee consonantă cu un celebru eseu de Lionel Trilling despre „the moral obligation to be intelligent“.
Iată un pasaj (tranşant, neîndoios, dar şi „self-serving“ în lumina a ce ştim azi) din Viaţa unui om singur (p. 64): „Pentru mine, criteriul ideologic a fost şi a rămas esenţial, capital. Cel mai important dintre toate. Mai important decât toate aspectele închisorii, chiar şi cele «morale». Deoarece el trasează linia netă de demarcaţie dintre democraţie, comunism şi fascism şi legitimează întreaga mea acţiune şi atitudine, neschimbată până azi. Este şi rămâne sensul întregului meu «sacrificiu». Pe care nici nu-l «idealizez» şi, cu atât mai puţin, nu intenţionez să-l «valorific» într-un mod oarecare. Al meu şi al altora care au crezut în democraţia de tip occidental. Ea este radical opusă extremei stângi şi extremei drepte“.
Nu ştiu cum va fi reconciliat el această alegere existenţială, întemeiată pe imperativul clarităţii morale, cu colaboraţionismul dovedit în documentele din arhivele fostei Securităţi (aşa cum au fost prezentate în Evenimentul Zilei de către Mirela Corlăţan). Un colaboraţionism care a implicat infiltrarea exilului anticomunist în zona sa cea mai respectată şi respectabilă. E tulburător să afli că Adrian Marino încerca să submineze prietenia dintre Monica Lovinescu şi Mircea Eliade – marele savant căruia îi dedicase o monografie. E dureros să descoperi complicitatea cărturarului clujean cu forţele cele mai tenebroase ale sistemului, cu acele grupări securiste a căror ideologie era exact sinteza barocă dintre fascism şi comunism. Să fi fost, de fapt, această platoşă ideologică alibiul, raţionalizarea răsucită de care avea nevoie omul de cultură Marino atunci când asigura „baza documentară“ a notelor informative scrise de diverşii ofiţeri ca parte a unei nefaste colaborări? Cât de mult a fost zel şi cât a fost constrângere în acea complicitate? Pentru cei care am citit Jurnalul Monicăi Lovinescu ori am discutat despre Adrian Marino cu autoarea Undelor scurte şi cu Virgil Ierunca nu este în fond o mare surpriză ceea ce transpare acum. Iată un fragment revelator: „Cât despre cei care au semnat, G. i-a întrebat pe unii cum de s-au lăsat antrenaţi într-o astfel de calomnie. Olăreanu era consternat, ca şi Băcanu (c-a apărut aşa ceva în ziarul lui), în schimb, Marino spumega şi rămânea ferm pe poziţia sa injurioasă.
Prea se afirmă azi drept rezistent ca să nu retrezească bănuielile noastre de pe vremea când se comporta prin străinătăţi ca un agent. E unul dintre rarii de care m-aş mira să nu fi fost“ (Monica Lovinescu, Jurnal 1996–1997, Humanitas, 2005, p. 79).
Nu neg că Adrian Marino va fi fost recrutat prin şantaj ori prin alte insuportabile presiuni psihologice. Respect cei 14 ani de privare de libertate (temniţă şi domiciliu forţat). Dar a acceptat ulterior să servească scopurile Securităţii în domenii atât de importante pentru regim. Alţii nu au făcut-o. Să-i amintesc aici pe Corneliu Coposu, Constantin Ticu Dumitrescu, Ioan Bărbuş, fraţii Boilă, N. Steinhardt. Nu toată lumea a făcut pactul cu Diavolul. În amintirile sale, Adrian Marino nu a propus o discuţie deschisă a subiectului. Nu şi l-a asumat, asemenea lui Alexandru Paleologu, în dialoguri (publice ori private). Nu există o spovedanie a lui Marino. Dimpotrivă, a acoperit ruşinosul episod prin aluzii deliberat vagi şi neconcludente.
Nu ştim dacă Adrian Marino a scris delaţiuni mizerabile de tipul celor produse de Pavel Apostol despre Tudor Bugnariu şi familia acestuia. Vreau să sper că nu a făcut asemenea lucruri. Dar a fost agent de influenţă, deci colaborator al Securităţii. Problema este că nimeni nu l-a privit vreodată pe perfidul, infamul P. Apostol ca pe un personaj exemplar. Se ştia de la I.D. Sîrbu, între alţii, că P. Apostol era o jigodie, „une crapule“. Se ştia cum îl denunţase pe Lucian Blaga, fostul său profesor, în al cărui anturaj se strecurase după război. Se cunosc şi alte cazuri de colaboratori (delatori, agenţi de influenţă cu nume de cod, puşi în acţiune şi direcţionaţi de aparatul de Securitate). Nu cred însă că vreunul s-a bucurat după 1989 de imensul prestigiu al lui Adrian Marino. Să nu uităm: este vorba de Adrian Marino, preşedinte al juriilor ASPRO, doctrinar al liberalismului neoiluminist, teoretician al „celui de-al treilea discurs“, cel care ne apărea ca simbol al valorilor pluraliste, negate şi asediate într-o lume plină de canalii, lichele, nemernici şi poltroni. Ne surprindea uneori prin rigidităţi prea puţin generoase, dar nu-i puteam contesta angajamentul pentru sincronism democratic.
Aparenta linişte interioară, afişatul calm imperturbabil al lui Marino erau de fapt un travesti. Olimpianismul, detaşarea şi serenitatea ascundeau furtuni interioare, frământări, anxietăţi, chiar spasme. Există un deficit de empatie admirativă la acest om. Era un personaj chinuit, mereu convins că i se fac nedreptăţi teribile. Uneori, chiar i s-au făcut. A fost închis ca militant ţărănist, a făcut ani grei de închisoare şi domiciliu forţat. Prin care a trecut, înţeleg, cu verticalitate. Alteori, însă, a văzut maligne comploturi acolo unde era vorba doar de prea umane rivalităţi şi minore jocuri de culise. Îşi construise în sinea sa o statuie şi se mira că intelectualii nu se înghesuie să o contemple cu extaz. A întreţinut relaţii cordiale cu unii politruci, de la care a obţinut sprijin pentru ale sale iniţiative profesionale (dar şi pentru dreptul de a călători în Vest). Fostul deţinut politic a fost, conştient sau nu, un „diplomat cultural“ al regimului comunist. Nu a fost unicul, fireşte, dar subiectul este de neocolit în cazul unui autor care se plasează pe ceea ce se cheamă „moral high ground“. Un N. Steinhardt era ţinut sub strictă supraveghere a Securităţii,
un I.D. Sîrbu nu mai puţin.
După prăbuşirea dictaturii comuniste, Adrian Marino s-a raportat alergic la ceea ce el deplora drept revenirea la un spiritualism de sorginte iraţionalistă. Genul eseului (chiar filosofic) i se părea prin definiţie frivol. A propus, mergând dincolo de ceea ce documentele probau, demitizarea moştenirii lui Constantin Noica. Demistificarea s-a convertit într-un rechizitoriu. Îl deranja, mărturisit sau nu, existenţa unui cerc de discipoli formaţi în jurul Păltinişului ca model paideic. Atunci când a plecat dintre noi, într-un articol apărut în revista timişoreană Orizont, l-am comparat cu personajul Settembrini din Muntele vrăjit de Thomas Mann: asemenea acestuia, credea cu pasiune în idealurile Luminilor, în Raţiune şi Progres, în valorile urbane şi în instituţiile parlamentar-burgheze. Nae Ionescu, Eliade, Cioran, Noica îi apăreau ca tot atâţia Naphta. Neliniştile, chiar capcanele modernităţii, acele tensiuni tragice detectate de Cioran, raţiuni pentru admiraţia venită din partea unor Susan Sontag, Adam Michnik ori Alain Finkielkraut, erau pentru Adrian Marino agonii histrionice.
Totodată, Marino nu avea nici cea mai mică vibraţie (tout au contraire) când venea vorba de alte forme de experienţă, de alte metode de cunoaştere decât cele raţionaliste. Îl scotea din sărite tot ce mirosea a „misticism“, „iraţionalism“, „trăirism“. Nu l-aş numi însă un fervent lovinescian. Nu s-a apropiat de exponenţii Cercului de la Sibiu, nu făcea din autonomia esteticului o chestiune primordială. S-a declarat cu mândrie un neopaşoptist şi a sfidat orice altă perspectivă de reclădire a tradiţiei întrerupte de fascism şi comunism. Susţinea că îi repugnă autocompătimirea, dar cartea sa de memorii păcătuieşte prin chiar acest nesfârşit solilocviu al unui om care pare să nu se fi bucurat niciodată de viaţă. Scrie: „Nu vreau să conving şi, mai ales, să «înduioşez» pe nimeni. Îmi este total indiferent dacă sunt «crezut» sau nu“ (p. 84). Oare? Mie mi se pare că tocmai acest lucru îl interesează, să convingă, să fie crezut şi, de ce nu, chiar să „înduioşeze“. Distanţându-se de Max Scheler, Marino nu credea că resentimentul este neapărat o expresie a unei slăbiciuni, derive ori traume psihologice. Iată deconcertanta, bizara elogiere a acestei diformităţi sufleteşti: „… am o opinie personală despre valoarea resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Si, adesea, necesar. Si chiar legitim-justiţiar. Face dreptate. Stimulează energia şi argumentaţia, care restabilesc echilibrul unor nedreptăţi sau erori grave“ (p. 17).
Adrian Marino a fost un spirit antitotalitar, iar această dimensiune a biografiei sale trebuie recunoscută cum se cuvine. A fost în egală măsură un mizantrop, un om plin de idiosincrazii, exasperat nu doar de impostură, dar şi de gloria, adeseori binemeritată, a altor intelectuali. Nu-şi putea domina ispita de a fi ranchiunos. Se pretindea „au-dessus de la mêlée“, dar suferea de mistuitoare invidii (exemplele abundă). Și-ar fi dorit poate ucenici, dar nu avea nici timp, nici răbdare pentru ei. Adrian Marino a trăit la Cluj vreme de decenii, dar nu s-a integrat în viaţa intelectuală (editorială, academică) locală. Severitatea lui Adrian Marino era una selectivă. Ca şi indignările sale: justificate de multe ori, buimăcitoare la fel de frecvent. Îşi raţionaliza frustrările cu dialectică abilitate. Poate că marea problemă a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice şi de un orgoliu supradimensionat, a fost creditul excesiv dat analizei strict ideologice a oamenilor, valorilor şi mai ales a unor situaţii istorice tulburi şi tulburătoare. Biografia sa (ori, mai precis spus, o perioadă a ei) este, din păcate, asemenea sistemului pe care l-a denunţat cu justificată duritate: duplicitară, dedublată, disimulată. De aici şi marea dezamăgire. Acolo unde există asprimea judecăţilor morale te aştepţi să descoperi integritatea.
PS: Acest text reprezintă în exclusivitate opiniile mele personale. Opinii ce ţin de ceea ce numesc dreptul la dezamăgire. //
 - Copy.jpg)
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2025/06/Karol Nawrocki polonia.jpg)
![articles[0].title](https://revista22.ro/storage/storage/media/2025/05/Foto Laura Stefan.jpg)
Comentarii 21
Marius - 10-26-2010
Domnule Tismareanu, Nu tepoti abtine de a te erija in aparator al tatalului dumitale, de care esti strns legat in simtiri. Eram student cand parintele dumitale era seful catedrei de Marxim-leninism a Universitatii Parhon din Bucuresti si se lafaia in jumatatea cladirii Facultatii de Drept, amenajata in lux in perioada cea mai neagra a istoriei cu care nu avea nimic comun si pentru care facea totul sa o mostifice. Era unpropagandist feroce de tip Ilia Erenburg pe care probabil la cunoscut in Marea Tara a socialismului. Activitatea sa nu se limita la catedra pe care o conducea, ci avea calitatea de a controla si superviza toate cursurile unibersitatii, pentru a constata presupuse abateri de la linia stalinista. Profesori infierati de el erau in cel mai fericit caz concediati cu tinicheua de coada, nemaiputand sa-si gaseasca servici. Tatal dumitale nu se rezuma sa citeasca scrisori smulse prin amentari si tortura de lamsoldati, ci desfasura la comanda KGB o campanie de ura impotriva armatei si institutiilor statului roman. Ti-am citit o parte din carti si ti-am admirat inteligenta, inspecial faptul ca esti unul din putinii care gandesti propriu. M-ai deceptionat atunci cand din America l-ai atacat pe Iliescu, pentru ca imediat dupamalegerile din 2000 sa sari in barca lui, scriindu-i chiar o carte pe care acesta numai a semnato. Aceasta nu te-a oprit sa sa sari in barca lui Basescu, intocmind raportul pentru care nu erai calificat din punct de vedere moral. Ti-ai falsificat biografia asa cum intrega dumitale familie si-a falsificat numele. In America sunt zeci de mii de universitati, iar la unele din acestea sunt angajati temporari profesori cu o leafa de mizerie. Ai revenit in Romania la fel ca cei mai multi care au facut acestnlucru, din lipsa de implinire si din nevoe de bani, in nici un caz din dragoste pentru tara si cu atat mai putin pentru popor.
RăspundeDan - 07-22-2010
"Dan: Din cate stiu, erau scrisori ale unor oameni care isi anuntatu familiie din tara ca sunt in viata. Era unica forma de comunicare posibila cata vreme Romania si URSS se aflau in stare de razboi. Nu exista un "Tren al Victoriei"." Domnule Tismaneanu, lucrurile au fost si sunt foarte clare despre "Radio Maskva": a fost un post de propaganda inamic indreptat impotriva Romaniei. Din punctul meu de vedere, orice se transmitea de la acel post de radio catre Romania era pura propaganda de razboi dar si BOLSEVICA, iar cei au vorbit la acel post de radio au fost si vor ramane vesnic inamicii si tradatorii Romaniei. Ati afirmat pe blogul domniei voastre ca tatal dumneavoastra a fost nascut la Soroca, actuala "Republica" Moldova. Intrebare: de ce credeti ca in anul 1948 parintii domniei voastre nu s-au intors pentru a se stabili in RSS Moldovenesca (ca doar era meleagul nasterii lor) si au preferat Bucuresti, capitala Romaniei? Si de ce abia in anul 1948? Pe unde or fi peregrinat pana atunci? Si, in special, ce activitati au avut?
RăspundeDoctorand din SUA - 07-21-2010
[sfirsitul comentariului precendent, aparut incomplet] De asemenea, dupa ce am citit articolele din E.Z *SI* eseul extins al lui Gabriel Andreescu (la care as adauga si materialele publicate de Observator Cultural de alti autori), nu sint absolut deloc convins ca aceasta repezire in a condamna ce a mai ramas din Adrian Marino - o subtire prezenta culturala postuma - este fie frumoasa, fie dreapta, fie amindoua. Mai ginditi-va. Cu mult respect si cu genuine urari de bine.
RăspundeDoctorand in SUA - 07-21-2010
Stimate Dle Tismaneanu, va multumesc pentru politetea de a-mi raspunde la mesajul meu. Daca vreti sa ma abordati la modul privat, Revista 22 are libertatea de a va dezvalui adresa mea de email din SUA, care e reala. Scuzati-ma ca nu o dezvalui pe forum. Pe substanta insa, raspunsul Dv. ma tem ca dezamageste. Dati-mi voie sa detaliez: - Faptul ca ce ati scris e "opinie" nu scuza articolul - putem avea "opinii" despre Mozart, Shakespeare, Rimbaud, sau Degas. Sau despre taverna in care ciorba de burta este de neintrecut. In momentul in care va exprimati "opinia" despre moralitatea lui Adrian Marino, aveti datoria sa fiti cit se poate de "faptic", in limitele omenescului si ale documentatiei existente. (Mi-aduc aminte de un articol al lui Gabriel Liiceanu, despre Adrian Marino cind era inca in viata, intitulat "Muscind din silueta unui mort". Mortul era Noica si poate dl. Liiceanu avea un pic de dreptate. Acum, cind "silueta" este Marino, ar trebui sa acceptam orice atac drept valid?) - Inamicitia dintre Dv. si dl. Andreescu este pur si simplu irelevanta in contextul dat - vorbim despre subiecte diferite. Imi vine greu sa cred ca trebuie sa va explic asta. Fara false flatari, cred ca sinteti un om extrem de inteligent si cultivat. Va citesc de douazeci de ani incoace si, credeti-ma, nu va detest ba va si admir frecvent. Cred ca ati facut multe lucruri bune (ca si Adrian Marino, ca si Andrei Plesu, ca si - horribile dictu - Gabriel Andreescu). Nu ma cred superior. Puteti sa va dati seama si fara ajutorul meu (puteti sa "realizati", cum zicem cu un barbarism anglofil de mult acceptat) ca emotiile Dv. legate de ceva ce resimtiti ca nedrept, pe linie personala/familiala, nu au ABSOLUT NICI o relevanta cind vine vorba de cazul Marino. X poate sa fie nedrept in cazul Y dar si corect in cazul Z. Va rog nu apelati la un non sequitur sofomoric, daca tot ne scaldam in barbarisme simpatice. - Ergo, trebuie sa confruntati, cu onestitate intelectuala, argumentele - solide dupa opinia mea - ale lui Gabriel Andreescu legate de cazul Marino, fara referintele usor jenante, in irelevanta lor, la sentimentele dv. legate de familia dv. si de felul in care ea a fost tratata in Romania Mare si altele. A spune despre aceste argumente ca sint "departe de a fi fara falie", dupa ce ati de asemenea declarat ca ati ales sa nu le cititi, nu convinge si nu va onoreaza, in calitatea Dv. de intelectual stimat. Iertati-ma, nu va sint atit de ostil pe cit poate acest mesaj o transmite. Mi-as dori ca oameni de calitatea dv., a dlui Plesu, a dlui Andreescu (da, cred ca si dinsul se cam repede sa atace, in zilele nu tocmai inspirate ale domniei sale, dar nu e singurul) sa se poarte cu totii mai matur, mai putin razbunator, mai putin "iuti la minie". Mai tolerant, mai rabdator, mai profesionist. Spun asta cu o modestie de rigoare dar si nemimata. De asemenea, dupa ce am citit articolele din E.Z *SI* eseul extins al lui Gabriel Andreescu (la care a
RăspundeVladimir Tismaneanu - 07-20-2010
Doctorand din SUA: Va voi raspunde personal daca doriti sa ma contactati direct. Adresa mea pe e-mail este: vtisman@gvpt.umd.edu Am scris un articol de opinie, nu un text menit sa ofere concluzii finale intr-o discutie care continua. La ora actuala, pe baza a ceea ce am putut citi, aceasta este opinia mea. Pe care nu o impun nimanui, pur si simplu o propun spre dezbatere. Intre G. Andreescu, cel care a lansat acuzatii extrem de grave, absolut neintemeiate, la adresa lui A. Plesu, si Mirela Corlatan, o jurnalista pe care o respect pentru munca ei asidua legata de aflarea adevarului despre ce a fost si cum a actionat Securitatea, am dreptul la alegerea mea. Repet, argumentele lui G. Andreescu, atat cat le-am examinat pana acum, ridica la randul lor numeroase probleme, sunt departe de a fi fara falie. Cat priveste invocarea trecutului familiei mele, m-am cam obisnuit cu acest tip de atacuri. N-am uitat ce s-a scris in "Tricolorul", "Romania Mare", "Ziua", "Cronica Romana", "Jurnalul National" etc in 2006-2007 si nu numai atunci. Gratie mie, tatal meu a facut o formidabila cariera postuma in PCR. A comis crime mai grave decat Draghici si Pantiusa. A fost "Goebbels-ul Romaniei" (G. Cusnarencu). A dat tonul in propaganda si cultura. Iar eu am fost comparat cu pionierul-delator, Pavlik Morozov (C. T. Popescu, Florin Constantiniu). Recunosc ca nu ma asteptam ca acest tip de mizerii ("tancurile", "Radio Moscova", "parasutistii kominternisti" ca repere identitare pentru cine as fi eu) sa fie reluate sub semnatura unor persoane ce-si fac un titlu de onoare din trecutul lor disident.
Răspundewoland - 07-20-2010
Dle Tismaneanu, Poate nu am fost suficient de clar. Dv. trageti concluzia in acel raport ca regimul comunist a fost ilegitim si criminal. Dar argumentele, dovezile pe care va bazati sentinta se refera doar la faptele, condamnabile ale unor potentati comunisti. Nu se gaseste in acel raport nimic despre cauzele profunde ale acestor fapte, despre caracteristicile de fond ale comunismului care au condus la aceleasi rezultate peste tot unde a functionat ca regim. Acest popor de asa ceva ar fi avut nevoie: sa inteleaga de ce s-a intamplat ce s-a intamplat. Or, chiar asta nu va gasi in raportul dv.
Răspundeviorel - 07-20-2010
Domnule Tismaneanu, ma refeream strict la deontologia profesionala a istoricului care sunteti si care are obligatia de a citi si articole din publicatiile pe care le detesta, atunci cand se pronunta pe un subiect atat de grav. Daca ati fi fost in locul lui Zigu Ornea si ati fi studiat legionarismul lui Mircea Eliade, nu era de preferat sa parcurgeti mai intai presa legionara, ori v-ati fi multumit numai sa va sfatuiti cu cei care o parcursesera deja? Nu era nevoie sa aveti ceva personal direct cu Marino, e suficient ca adversarii lui sunt aliatii dvs.
RăspundeNINA - 07-20-2010
@ lala "Cu privire la articolul despre Adrian Marino sper din toata inima ca ati facut cercetarile de rigoare, asa cum sinteti obisnuit din academia americana, inainte de a publica articolul." Pai dl Tismaneanu a raspuns deja la interpelarea domniei voastre, citez: "Pe linia CNSAS am vorbit cu o persoana specializata in cercetarea dosarelor de informatori. O persoana pe care o pretuiesc pentru onestitate si competenta". Acum trageti dvs. concluzia daca dl Tismaneanu a facut "cercetarile de rigoare" in stil american. Abia acum ati aflat ca in Romania "merge si asa" cu cercetarile de rigoare? Ce naiba, nu vedeti ca dl Tismaneanu isi "reazama" argumentele din articol DOAR pe o "persoana specializata" pe care o "pretuieste pentru onestitate si competenta"? Cine-i acea persoana, dl Tismaneanu nu ne spune decat ca nu e Mircea Dinescu! Persoana "pretuita" de dl Tismaneanu e tinuta la ANONIMAT pentru ca s-ar putea ca cineva intr-adevar SPECIALIZAT sa-i cam taie din nasul lung de "specialist in cercetarea dosarelor de informatori". Cam asta-i stilul american de cercetare a-l dlui Tismaneanu in materie romaneasca!?
RăspundeDoctorand din SUA - 07-20-2010
Stimate Dle Tismaneanu, din moment ce va exprimati cu atita hotarire in ce priveste "vinovatia" lui Adrian Marino, sinteti dator - in raport chiar cu standardele de cercetare pe care un simplu "undergraduate" student trebuie sa le respecte in SUA - sa "audiatur et altera pars". Realmente, a invoca problemele dv. personale cu cercetatorul Gabriel Andreescu ca un pretext pentru a nu cunoaste argumentele contrarii pozitiei sustinute de dv. este echivalentul bagatului capului in nisip. Mai pe scurt, este un pretext infantil. Daca nu va place Cotidianul, puteti gasi articolul exceptional de lung, elaborat si documentat al lui Gabriel Andreescu in revista ieseana Timpul. Nu puteti pretinde ca nu exista. Pentru ca nu l-ati citit inca dati-mi voie sa va spun ca este cu ani-lumina mai convingator, mai bine cercetat, mai documentat decit articolasele din Evenimetul Zilei pe care le citati ca pe litera de evanghelie. Articolul de demascare "pe auzite" pe care il semnati nu este la nivelul dv., nu este la nivelul Revistei 22 si, inca o data, daca ati incerca sa propuneti un asemenea eseu unui profesor serios in SUA, ca simplu "undergraduate" student sau chiar ca elev de liceu, profesorul nu v-ar da o nota buna, nici macar una proasta, ci v-ar trimite in graba mare inapoi la biblioteca, pentru a face cercetare cum se cuvine.
Răspundelala - 07-20-2010
Dle profesor Tismaneanu, imi cer eu iertare pentru toti cei care nu au altceva sa va reproseze decit ca sinteti copilul parintilor dvs. Si in EvZ si in Rev 22 exista persoane care au ca tema sa va denigreze. Ce admir extraordinar la dvs este ca desi sinteti crescut in comunism si intr-o familie comunista ati avut inteligenta extraordinara de a face metanoia si de a va lepada de comunism ca de dracul. Exceptional! Cu privire la articolul despre Adrian Marino sper din toata inima ca ati facut cercetarile de rigoare, asa cum sinteti obisnuit din academia americana, inainte de a publica articolul. Felicitari pentru Condamnarea Comunismului!
RăspundeVladimir Tismaneanu - 07-20-2010
Viorel: Nu citesc publicatia online a lui C. Nistorescu tot asa cum nu citesc Romania Mare. Nu-mi place sa ma scald in mocirla. Pentru mine nu exista vreo diferenta intre cele doua. Am decis totusi sa citesc textul d-lui Andreescu care se refera expressis verbis la mine, aducand in discutie, de o maniera oblica, dar nu mai putin decelabil, argumentul genetic. Nu stiu ce numiti deontologic, dar in mod cert am dreptul la o minima auto-aparare in raport cu o zona fetida. Vreau sa precizez ca nu am discutat in viata mea subiectul Marino cu Mircea Dinescu. Pe linia CNSAS am vorbit cu o persoana specializata in cercetarea dosarelor de informatori. O persoana pe care o pretuiesc pentru onestitate si competenta. Luca: Existenta sau inexistenta unor note olografe nu este argumentul irefutabil, beyond any reasonable doubt, in asemenea cazuri. Va mai amintiti de chestiunea Eugen Uricariu? Din cate tin minte, nici acolo nu existau note olografe si totusi verdictul a fost unul de colaborare cu Securitatea. Nimeni nu neaga contributiile intelectuale ale lui A. Marino. O spun cat se poate de limpede in articolul meu. Dar recititi, va rog, incheierea. Adrian Marino a propus standarde foarte inalte in judecarea semenilor sai. Avem acum motive intemeiate sa ne indoim de consecventa pozitiei sale de refuz al colaborarii cu Securitatea (ma exprim eufemistic). De aici si dezamagirea careia indraznesc sa-i dau voce in textul meu. As dori sa tineti seama ca m-am bucurat numai de cuvinte calde din partea sa, inclusiv in "Viata unui om singur". Nu am asadar nici cel mai mic motiv personal de a "plati polite" postume.
RăspundeLuca - 07-19-2010
Gabriel Andreescu a platit (literalmente) pentru acuzatiile aduse lui Plesu. Si la fel poate fi sanctionat fie de lege, fie pur si simplu de realitate atunci cind face afirmatii fara acoperire despre alte persoane. Si Plesu, si Dvs. va puteti apara in justitie si in presa. Marino - nu. Ce sa inteleg din toate acestea: ca exista doua tabere, una coagulata in jurul lui Andreescu, cealalta in jurul lui Plesu, si ca memoriile lui Marino au devenit un fel de pretext pentru continuarea razboiului la un alt nivel? Daca Marino a fost imoral laudindu-se ca nu s-a dedat la compromisuri cind in realitate ar fi facut-o, noi am fi cel putin la fel de imorali daca i-am intina definitiv memoria fara a fi 100 % siguri ca el a facut rau direct si constient altor oameni ca urmare a colaborarii cu securitatea. Nu vreau sa recurg la nici un fel de cazuistica. Insa ceea ce conteaza pentru mine ar fi: a actionat Marino intr-un fel care a produs o dauna fizica, morala, materiala cuiva? A fost turnator cu scopul de a face rau concret cuiva? Era o minte diabolica pusa in slujba apararii si propagarii comunismului de pe pozitia de fals dizident? In ce au constat efectele concrete, daca vreti masurabile, ale activitatii lui de influentare? Stiti foarte bine ca lucrurile nu sint niciodata in alb si negru. Prin simplul statut de fost detinut politic era expus prezentei securitatii in viata lui. Acesta este motivul pentru care noi, acum, trebuie sa evaluam situatia in context, cu grija pentru detaliu si, in special, pentru adevar. Si daca tot ii aplicam lui Marino criterii stricte de moralitate, de ce sa nu facem lucrul acesta si cu cei care populeaza viata publica actuala si care au dincolo de orice indoiala un trecut patat? Ar trebui ca toate documentele de arhiva referitoare la acest caz sa fie scanate si postate online. Abia atunci dezbaterile care ar rezulta ar avea o certa valoare "pedagogica".
Răspundeviorel - 07-19-2010
Dle Tismaneanu, credeti ca e deontologic ca un istoric sa evite consultarea unei publicatii numai pentru ca aceasta l-a jignit si pt. ca o considera nefrecventabila? Eu cred ca trebuia sa cititi si serialul lui G. Andreescu de pe cotidianul.ro inainte de a-l incrimina pe A. Marino. Poate ca dumnealui chiar a mers direct la documente, nu a recurs doar la evaluarile unor persoane de incredere. Va multumesc.
RăspundeVladimir Tismaneanu - 07-19-2010
Dan: Din cate stiu, erau scrisori ale unor oameni care isi anuntatu familiie din tara ca sunt in viata. Era unica forma de comunicare posibila cata vreme Romania si URSS se aflau in stare de razboi. Nu exista un "Tren al Victoriei". Metafora (ori hiperbola) serveste poate unei demonstratii polemice (ad hominem), dar nu are de-a face cu istoria reala...
RăspundeVladimir Tismaneanu - 07-19-2010
Pentru Luca: Nu m-am referit la revista "Timpul" ci la site-ul online numit cotidianul. Acolo a decis dl Andreescu sa publice un text in care ma critica vehement, facand trimiteri la chestiuni ce tin de biografia mea si a familiei mele. Abordare uluitoare venind tocmai de la domnia sa, cu ale sale mereu proclamate valori liberal-individualiste. Este un derapaj regretabil. Rigoarea justitiara a d-lui Andreescu este selectiva: cu cativa ani in urma, fara absolut nicio proba documentara, lansa insinuari extrem de grave la adresa d-lui Andrei Plesu. Nu cred ca este cazul sa insist. Subiectul este arhi-cunoscut. Pentru Woland: Raportul Comisiei Prezidentiale condamna fara urma de ambiguitate regimul comunist, pe intreg parcursul existentei sale, din 1945 si pana 1989, drept ilegitim si criminal. Daca doriti, puteti citi editia Humanitas, 2007.
Răspundewoland - 07-19-2010
Dle Tismaneanu, as dori sa va amintesc doua vorbe pe care eu le-am invatat de la batranii cu care am avut sansa sa ma intalnesc de a lungul vietii: "Cine se scuza se acuza" si "Mincinosul trebuie sa aiba memorie buna". Vi se aplica perfect. Frumoasa si justificata pledoaria in favoarea parintilor dv. Orice copil ar fi dator sa o faca. Dar va intreb, daca parintii dv. au fost atat de putin implicati in represiunea comunista, care a fost motivul pentru care i-ati inclus cacealmaua intitulata "Raportul de condamnare a comunismului". Intre noi fie vorba, nu exista in acel raport nici un cuvintel care sa condamne comunismul, sunt condamnati doar niste comunisti. Nu prea am inteles de ce s-a suparat Ion Iliescu la prezentarea raportului. Acest raport ar putea sa ii serveasca foarte bine la sustinerea teoriei cu "intinarea valorilor perene ale comunismului" de catre niste comunisti nedemni. Deoarece, cel putin conform raportului dv. comunismul ca regim nu are nici o vina.
RăspundeLuca - 07-18-2010
Dle Tismaneanu, Interviul publicat in "Observator cultural" cu Mircea Carp lasa impresia ca ziarista de la evz da dovada de agresivitatea care a devenit tipica breslei. Or studierea unor dosare ca al lui Marino trebuie facuta la rece si temeinic. Am dat de articolul lui Gabriel Andreescu in revista culturala "Timpul", pe care nu o mai citisem de cel putin cinci ani. Nu sint citusi de putin la curent cu atacurile acestei reviste la adresa Dvs. (E drept ca "Timpul" a preluat materialul dintr-o alta sursa, pe care nu mi-o amintesc.) De altfel modul in care intelectualii romani se ataca unii pe altii ma umple de tristete. Abandonarea dezbaterilor de idei in favoarea insultelor pune intr-o lumina jalnica presa culturala (atit cit mai exista). Cine mai are credibilitate si tinuta in Romania? Ar putea fi inaugurat un spectacol gen "Jerry Springer al elitei intelectuale". Pentru a reveni la Marino, singurul mod de a convinge publicul este de a reproduce prin fotocopiere pasajele (autografe) care il incrimineaza. Chiar si asa, nu voi lua niciodata "de bune" documentele oferite de Securitate (de genul rapoartelor scrise de salariatii ei). Activitatea de manipulare si dezinformare a acestei institutii se rasfringe in societatea romaneasca cu mult dincolo de 1989. De ce Marino a devenit un caz mediatizat dupa publicarea memoriilor si nu, sa zicem, in septembrie 2009? Acest "perfect timing" ma face sa ma indoiesc ca la baza acestei mediatizari ar fi stat dorinta de aflare a adevarului. Imi miroase mai curind a razbunare, a reglare de conturi. Or aceasta motivatie nu mi se pare demna de misiunea unui jurnalist sau a unui intelectual, care e de a cerceta onest, intr-un spirit critic si nepartinitor. Din punctul meu de vedere (subiectiv si mi-l asum), senzationalismul si pasiunea articolelor din evz.ro le submineaza credibilitatea, se simte prezenta unei "agende" in spatele lor. Daca gresesc, imi asum greseala. Privit de la distanta, acest scandal a pus in evidenta competitia acerba intre grupuri de interese ale intelectualilor. La fel si falsele dezbateri pe marginea cartii "Idolii forului". In loc sa ofere modele de verticalitate, in loc sa caute a identifica problemele profunde ale societatii contemporane si a formula posibile solutii, unii intelectuali romani se lasa prinsi in logica distrugatoare si banala a romanescului "ba pe-a ma-ti", prinsi in lupte partinice si in certuri care le erodeaza prestigiul si autoritatea. Cel putin asa se vad lucrurile din perspectiva unui cititor neimplicat in aceste evenimente. Sper sa nu luati remarcile mele ca pe un atac personal. Sint rezultatul unei amaraciuni reale si nu al dorintei de a denigra pe cineva in particular.
RăspundeDan - 07-18-2010
Domnule Tismaneanu, spuneti ca ati vorbit cu o persoana specializata de la CNSAS; Dinescu cumva? De ce nu recunoasteti ca ati gresit profund judecandu-l pe A. Marino (post mortem?) numai dupa ceea ce au consemnat securistii? Dupa parerea mea, si cred a oricarui om de buna credinta, NUMAI notele olografe semnate de A. Marino ar putea sa-l incrimineze! In lipsa acestora orice blam la adresa lui A. Marino i-l calific drept infam si imund. Pe de alta parte incercati neconvingator sa va aparati de atacurile domnului G. Andreescu. Spuneti ca parintii dvs nu au aruncat pe nimeni in strada, dar au si ati trait intr-o casa nationalizata de la cei ca A. Marino, bagati deja in puscarii, nu? Parintii dvs cat si dvs insiva, conform afirmatiilor dnei Lucia Loghin, ati trait, fara nici-un dram de regret, in confortul mobilier si cu peretii plini de tablouri furate, pardon rechizitionate, de la adanc detinutii gen A. Marino, nu-i asa? Spuneti ca parintii dvs nu au venit in Tara calare pe tancurile sovietice ci cu trenul: cu ce fel de tren? Tren normal de calatori sau TREN SPECIAL SOVIETIC VICTORIOS? Tancuri sovietice sau trenuri speciale = acelasi drac! Mai spuneti ca mama dvs citea la Radio Moscova scrisorile prizonierilor de razboi, dar ati uitat sa precizati daca acele scrisori erau intr-adevar ale prizonierilor de razboi sau simple facaturi propagandistice de razboi. Si ce a fost, in opinia dvs, Radio Maskva? Uite, de aia zic ca dvs si parintii dvs SUNTETI intr-adevar subiect de comparatie cu cazul A. Marino. Concluzie: NU AVETI DREPTUL MORAL SA-L JUDECATI PE A. MARINO!
RăspundeVladimir Tismaneanu - 07-17-2010
Jurnalista Mirela Corlatan a publicat mai multe articole in EvZ pe subiect. Eu unul le gasesc informative si oneste. Oricum, va asigur ca inainte de a scrie si publica textul meu, am discutat cu cel putin o persoana specializata in analiza acestor dosare de la CNSAS. Am fost asigurat ca nu gresesc cand folosesc tementul de agent de influenta in legatura cu A. Marino. Dl G. Andreescu a ales sa-si publice interventiile pe un site online pe care eu unul nu-l frecventez. Fie si numai pentru ca este vorba de un loc unde, sistematic si ignobil, de o maniera repugnanta, sunt atacat alaturi de alti intelectuali pe care ii respect profund. Un loc unde sunt aparati tot felul de fosti informatori. Daca interventiile d-lui Andreescu apareau intr-o publicatie culturala, sunt sigurca, in masura timpului, le-as fi citit. Atat cat am vazut, dl Andreescu a recurs la atac ad hominem in ce ma priveste (inclusiv insinuari ce nu-l onoreaza la adresa familiei mele) si a omis sa discute un document important din dosarul Marino. In plus, afirmatii de genul ca in timp ce A. Marino suferea in inchisori, eu ma bucuram de privilegii, sunt cel putin surprinzatoare venind de la un declarat liberal precum dl Andreescu. Este vorba de un contrast absurd si total irelevant. Cand A. Marino era in inchisoare, eu eram un copil ce nu poate fi considerat responsabil pentru conditiile de existenta(sunt nascut in 1951). Parintii mei nu au aruncat pe nimeni in strada. Nu au venit in Romania pe tancurile Armatei Rosii: tatal meu era de profesire redactor, mama medic. Au revenit in tara, cu trenul, in februarie 1948. In timpul razboiului au lucrat la Radio Moscova, sectia romana. Mama citea scrisorile prizonierilor de razboi catre famillile lor din Romania. Dupa 1945, tatal meu (care studiase franceza la Institutul de Limbi Straine) a lucrat acolo in continuare, mama a fost medic pediatru intr-un spital din Moscova. As putea spune mai multe, dar ma abti pentru ca nu eu sunt subiectul. Comparatia propusa de dl Andreescu ar fi trebuit sa fie cu un N. Steinhardt ori cu un I. D. Sarbu: desi au stat in inchisoare, nu au facut pactul ulterior cu "institutia". Lista celor care nu au devenit "ambasadori culturali" desi erau si ei atrasi de biblioteci, librarii si edituri occidentale, este lunga.
RăspundeLuca - 07-17-2010
Dle Tismaneanu, aveti dreptul, intr-adevar, la o opinie personala despre memoriile lui Marino. Dar faptul ca in judecatile dvs. despre activitatea lui de pretinsa colaborare cu securitatea va bazati in exclusivitate pe articolul din evz.ro mi se pare extrem de problematic. Daca tot mentionati acel articol, de ce nu faceti absolut nici o referire la materialul lui Gabriel Andreescu? Macar pentru a-l combate. Vedeti dvs., a judeca o carte e una, a lansa acuzatii - deocamdata insuficient acoperite - despre un om care nu mai este, e cu totul alta.
Răspundewoland - 07-15-2010
Dezamagire este ceea ce simt si eu fata de prestatiile publice ale dv., de foarte multa vreme. Reluati aici niste acuzatii fara nici o noima, formulate de o persoana care a gasit prilejul sa iasa din anonimat atacand o personalitate remarcabila, si tragica a culturii romane. Adrian Marino a fost excesiv, nefiresc in relatiile sale cu societatea in care a trait. "Viata unui om singur" evoca o atitudine apropiata de "mania persecutiei". Mirela Corlatean nu a furnizat nici o dovada directa a faptului ca Marino ar fi fost colaborator al securitatii. In privinta pretinselor note informative, chiar susnumita afirma ca s-au ratacit intre SRI si SIE. De unde stie oare, acest detaliu. Ca sa exprimati public, chiar si o opinie personala, ar fi fost onest sa citati si ceea ce Gabriel Andreescu a formulat in apararea lui Adrian Marino. Este trist ca o nulitate precum Corlatean si un fost comunist, pretins convertit la democratie intineaza memoria unui om a carui viata a fost oricum suficient de chinuita.
Răspunde