15 noiembrie 1987. Brasov

Stejerel Olaru | 18.11.2002

Pe aceeași temă

Vestea revoltei muncitorilor brasoveni de la 15 noiembrie 1987 a ajuns in presa occidentala dupa doua, trei si chiar patru zile. A fost o fisura in blocajul informational realizat de Securitate.

Vestea care a produs senzatie in Occident a fost o palma pentru comunistii de la Bucuresti. Deteriorarea imaginii Romaniei socialiste in exterior l-a enervat pe Nicolae Ceausescu in asa masura, incat nu a ezitat sa trimita la fata locului generali de Securitate si ministri insarcinati cu restabilirea imediata a ordinii. Mai mult, un an mai tarziu, Ceausescu insusi a dorit sa faca o vizita-fulger in Brasov, curios sa vada sectia 440 a uzinei "Steagul Rosu", locul de unde au pornit protestele. Un gest de sfidare care voia sa demonstreze ca dictatorului nu-i este frica, din moment ce nu oamenii muncii au fost cei care s-au revoltat, ci "elementele turbulente certate cu legea". Dar, o fi stiut Ceausescu sau nu, muncitorii nominalizati de biroul de Securitate al uzinei ca reprezentand potentiali factori de risc au fost inchisi in sectiile care nu intrau in circuitul vizitei, in curtea uzinei fiind adusi "figuranti", muncitori de la alte intreprinderi brasovene si membri de partid care au primit salopete cu insemnele intreprinderii de autocamioane. Lor li s-a adresat Ceausescu de la tribuna improvizata: "Stimati tovarasi, constructori de autocamioane..."

Revolta

Practic, pe 14 noiembrie 1987, dupa ce muncitorii si-au primit salariile, in sectia 440 "Matrite" au inceput primele proteste. "Fluturasii" pe care acestia isi puteau citi avansul cuprindeau sumele injumatatite, la retineri fiind trecut un singur cuvant neinteles de nimeni: "social".

"Eram strungar la sectia 440 si in seara de 14 noiembrie lucram in schimbul trei. Inainte sa incepem lucrul, unul dintre colegii nostri care tinea locul maistrului, acesta fiind plecat in concediu, a venit la noi cu fluturasii de salariu. Eram vreo 16-18 oameni adunati in atelier si cand am vazut ca mi se oprisera aproape 1.000 de lei, cam jumatate din cat castigam pe atunci, am spus ca nu mai lucrez. Pur si simplu. Si n-am fost singurul. Din cei 16 sau 18 cati eram acolo, toti am fost de acord sa intrerupem lucrul. Fara sa fi discutat dinainte" (Gheorghe Nitescu).

Pe timpul noptii, dupa ce muncitorii sectiei 440 au decis sa nu dea drumul masinilor, oamenii au incercat sa obtina cateva raspunsuri. Primul din conducerea intreprinderii la care muncitorii s-au dus a fost Valeriu Ghelase, inginer si ofiter de serviciu in acea noapte. Acesta i-a tratat cu autoritate si dispret, aruncandu-le un "o sa vedeti voi dimineata". Acelasi Ghelase a anuntat conducerea administrativa abia dupa ora 5 dimineata, prea tarziu, pentru ca starea de agitatie a oamenilor nu mai putea fi controlata.

De altfel, dupa ora 7 au sosit muncitorii din schimbul I, ceea ce a amplificat protestul. Geamurile de la "Palat", sediul administrativ al uzinei, au fost sparte, iar grupurile compacte de oameni se deplasau in sectii astfel incat, in jurul orei 8 dimineata, cateva mii de muncitori erau deja adunati la portile uzinei. Cu siguranta, acest moment a fost crucial in desfasurarea evenimentului.

Muncitorii revoltati se intrebau ce se poate face, unde ar putea merge pentru a fi ascultati. Evident, sediul Comitetului judetean de partid era locul cel mai potrivit, astfel incat coloana protestatarilor, mult mai mica de aceasta data, a decis sa paraseasca uzina. In jurul orei 10, linistea orasului era spulberata. In fata spitalului judetean s-a cantat "Desteapta-te romane!", ceea ce a eliberat oamenii de teroare. A urmat "Jos Ceausescu!", in sfarsit un slogan care spunea totul, iar in momentul in care coloana a ajuns in centrul orasului, muncitorii nu mai erau singuri. Mii de oameni, printre care elevi si studenti, aveau in sfarsit curajul sa protesteze. De altfel, unul dintre meritele protagonistilor este si faptul ca recunosc importanta pe care a avut-o sprijinul brasovenilor. Acest sprijin a facut posibila transformarea protestului dintr-unul social intr-unul politic, pentru ca trecerea de la "Vrem banii nostri" sau "Vrem mancare si caldura" la "Jos Ceausescu!" a reprezentat, in fond, o idee politica cu care nu pornisera initial la drum.

Sediul Comitetului judetean de partid si primaria orasului au fost ocupate de protestatari si devastate.

"In fata Comitetului Judetean l-am vazut pe primarul Calancea. Se inchisese usa in spatele lui si nu mai avea unde sa se refugieze. Toata lumea voia sa-l loveasca, pentru ca se dovedise impertinent in fata oamenilor. Era plin de singe, pentru ca primise un steag in cap care-i sparsese arcada" (Florin Postolachi).

"Am intrat intr-o camera unde era o paine imensa. Am rupt o bucata si am aruncat-o. Cineva a luat painea si a iesit cu ea afara spunand: «Fratilor, paine!», pentru ca aveam si painea pe cartela.

Intr-o alta sala era un individ mic de statura care, impreuna cu alti patru, se chinuia sa vorbeasca la un telefon rosu.

Toate telefoanele erau sparte, dar el incerca sa vorbeasca la acest telefon rosu cu fir direct, fara discul rotativ, care avea ton si atat. «Alo, Europa Libera, intrebau, alo, Europa Libera?». Evident, nu raspundea nimeni. Tipul acela mic tot striga: «Europa Libera, am cucerit partidul»" (Danut Iacob).

In timpul anchetelor ce au urmat, cei arestati au fost considerati "elemente turbulente" sau "elemente huliganice" tocmai datorita devastarilor din cele doua sedii ale puterii locale. Incercare nereusita de a da un alt sens protestului pentru ca, pana la urma, Romania anului 1987 era un stat totalitar in care grevele nu existau, iar o delegatie oficiala a muncitorilor care sa puna pe masa primului secretar judetean o lista cu revendicari era un scenariu utopic. Furia oamenilor era justificata tocmai datorita faptului ca devenisera inraiti de un regim in care nu mai credea nimeni.

Arestarea, ancheta si procesul

Securitatea a fost surprinsa de revolta muncitorilor, la fel Militia si partidul, prima lor reactie fiind una defensiva. Masini cu geamuri fumurii se strecurau pe langa multime, fotografiind si filmand probele pentru Dosarul nr. 101, cum avea sa se numeasca mai tarziu dosarul problema de la Securitate privind evenimentele din noiembrie 1987. Au urmat arestarile operate incepand cu ziua de 15 noiembrie. Au fost aduse echipe de anchetatori din intreaga tara, care au facut o selectie a celor mai "periculosi" dintre protestatari, lideri de opinie care trebuiau separati atat intre ei, cat si de restul muncitorilor.

"Pe vremea aceea, la Militie, in orice birou din Militia romana, la inaltimea de un metru se afla in zid un piron, prins in beton, cu un belciug la capat, de care erau legati infractorii cu ajutorul catuselor. Nu te legau de calorifer, ci aveau scula pe perete, ca in Evul Mediu.

Ofiterul acesta a luat un scaun, l-a pus cu spatarul la perete si mi-a zis: «Ia urca-te, tu, in genunchi pe scaun, si stai cu fata la perete!». M-am urcat si nu i-a convenit. A mai pus doua tomuri din cuvantarile lui Ceausescu pe scaun si m-a pus sa ma urc din nou. De ce? La inaltimea la care eram, nu-i convenea pentru ca nu avea acces liber la rinichiul meu, nu ma putea lovi" (Marius Niculaescu).

Unul dintre cei care au coordonat anchetele, capitan de Militie la acea vreme, este Alexandru Ionas. Fost sef al Serviciului Cercetari Penale din Inspectoratul Judetean Brasov, Ionas a fost mai mult decat zelos in noiembrie 1987. In ceea ce priveste cariera sa, dupa 1989 Ionas a condus IJP Brasov pentru ca in august 1999, la propunerea ministrului de Interne de atunci, Constantin Dudu Ionescu, si cu avizul Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, colonelului Alexandru Ionas sa i se permita inscrierea la examenul pentru obtinerea gradului de general. In final, a ajuns directorul SECI-Romania (South-East European Cooperative Initiative).

"La ora 3 vine Alexandru Ionas, fostul comandant al Politiei. Ma ia de gat si-mi spune: «Mai, Geneti, ai sa mergi acasa la botez, mergem sus acuma, iti dau buletinul si esti liber». Ceea ce insemna ca ma asteapta alta tura de bataie sus, la etaj. M-a dus pe scari, el m-a condus, si am intrat intr-o camera unde am fost batut, iar Ionas a stat ce a stat si a plecat... In ‘90 (Ionas) m-a chemat la dansul, m-am dus si a inceput sa-mi explice cum a fost regimul, ca a fost obligat sa procedeze asa, dar sa-l auzi cum spune ca-i pare rau... nu cred ca are remuscari in suflet" (Aurica Geneti).

"Ionas venea si dadea. Acest Ionas m-a luat, m-a dus pe niste scari si, pana sa dau declaratie, m-a pus sa stau cu manile intinse, mi-a pus doua coli de hartie alba pe ele si mi-a dat cu bastonul cat a putut el. Mi s-au invinetit mainile si mi s-au umflat palmele ca niste paini.

Abia atunci m-a pus sa scriu, dar aveam palmele umflate si tremurau" (Gheorghe Zaharia).

Imediat dupa evenimente, Emil Macri, general maior de securitate, a fost si el prezent la Brasov. Militienii si securistii locali nu fusesera in stare sa gestioneze criza, iar generalul Macri impreuna cu adjunctul ministrului de Interne si seful Inspectoratului General al Militiei, general locotenent Constantin Nuta, au fost trimisi "pe teren" pentru a coordona masurile represive. Emil Macri conducea Directia a II-a a Securitatii, contrainformatiile economice, ceea ce demonstreaza inca o data ca discutia starnita dupa 1989, "au existat si securisti buni", e lipsita de sens. Se presupune ca securistii buni au fost cei care vegheau la securitatea economiei romanesti, deci nu aveau cum sa fi facut politie politica. Ceea ce s-a intamplat pe 15 noiembrie 1987 infirma categoric aceasta teza. De altfel, Macri si Nuta, un securist care pazea secretele intreprinderilor romanesti si un militian care trebuia sa ne apere de infractorii obisnuiti, au fost atat de eficienti la Brasov incat "comandantul suprem" i-a trimis si la Timisoara in 1989.

"N-am crezut ca sunt in stare sa suport asemenea bataie. Am cazut si tot nu se opreau, ma loveau si cu picioarele. Dupa care m-au ridicat, mi-au legat miinile la spate in veriga din perete si pret de cateva ore au continuat bataia. Cred ca lesinasem, m-am trezit ca au aruncat cu apa, mi-au desfacut mainile si mi-au spus «scrie». Nu puteam sa scriu, tremuram tot. Eram si nervos, pentru ca nu puteam sa le dau nici macar una peste fata. Am fost dus in celula 4 la subsol si, a doua zi, ne-au scos pe hol si ne-au aliniat. A venit tovarasa Maria Cebuc, reprezentanta partidului, impreuna cu cativa generali: «Ia sa-i vedem pe astia care... va ia dracu, ati facut Brasovul de rusine». Treceau pe langa noi si ne scuipau. Am reusit sa slabesc cel putin 12-13 kg, in 7-8 zile. M-au batut in fiecare zi si nu ma lasau sa dorm" (Gheorghe Gyerko).

Desi la Brasov a fost prezenta o parte din conducerea Securitatii si a Inspectoratului General al Militiei pentru a supraveghea ancheta, in 17 noiembrie cei mai multi dintre arestati au fost transferati la Bucuresti, in arestul de trista faima al Securitatii din Calea Rahovei, unde ancheta a mai continuat timp de doua saptamani. Initial, s-a dorit identificarea organizatiilor straine si a persoanelor care au stat in spatele acestei revolte. Regimul comunist nu putea sa accepte ideea ca protestul a fost spontan, determinat de penuria in care atat muncitorii brasoveni, cat si romanii in general erau nevoiti sa traiasca. Printre anchetatorii din Bucuresti, spun martorii, se afla un alt ofiter de securitate specializat in contrainformatii, Ristea Priboi.

"(La Bucuresti), capitanul care ma ancheta mi-a pus pistolul in gat in fata lui Ristea Priboi. Nici Priboi nu s-a lasat mai prejos, m-a lovit peste palme, m-a intins pe masa si m-a lovit peste talpi atat de tare incat imi crapasera talpile de la pantofi. Ma considerau unul dintre organizatorii evenimentului si pentru ca fusesem deja luat in urmarire de catre ei, dar si pentru ca eram radio amator, transmiteam prin Ildiko 6, 5088. S-a crezut ca eu am fost cel care a transmis in Occident informatiile despre miscare, dar se inselau. Aveam autorizatie de radio amator dupa ce absolvisem niste cursuri, era un hobby de mic copil. Ei au crezut ca de la mine au plecat informatiile catre Occident, dar eu aveam numai receptie" (Werner Sommerauer).

"Prima intrebare pe care mi-o puneau in ancheta era: «Cine este omul cu casca alba?». Numai ca eu nu stiam cine era. Il vazusem atunci, dar nu-i stiam numele. Abia mai tarziu am aflat. Imi citeau din Codul Penal si imi spuneau ca fapta mea se incadreaza intre 7 si 25 de ani. Bineinteles, spuneau ei, nu voi avea parte de clementa, ci voi primi 25 de ani.

Cand auzeam toate aceste lucruri, deja socoteam in minte: unul dintre copiii mei avea 3 ani, insemna ca in momentul cand voi iesi va fi un barbat in toata firea, la 28 de ani. De altfel, copiii mei sunt speriati si acum. Dupa atatia ani, imi spun: «Mama, iti mai aduci aminte cand au venit oamenii aia si te-au luat de acasa?». De parca eu as putea uita..."
(Sofia Postelnicu).

Datorita batailor si regimului precar de alimentatie, combinate cu tortura si cu privarea de somn, muncitorii au slabit zeci de kilograme, contactand boli de pe urma carora sufera si astazi.

Protestatarii au fost adusi din nou la Brasov, dupa doua saptamani de anchete brutale la Securitatea din Bucuresti. Soseaua Bucuresti-Brasov a fost blocata, nici o masina nu mai putea trece pe langa coloana de autobuze in care acestia se aflau. Procesul a avut loc pe 3 decembrie 1988. S-a desfasurat cu usile inchise si a fost atent monitorizat de catre secretarul judetean de partid, Petre Preoteasa, si de Securitate. Pentru pregatirea lui, venise cu o zi inainte in Brasov chiar ministrul de Interne, Tudor Postelnicu. Desi anterior, in numeroase sedinte de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participantii la revolta pentru a constitui un exemplu, 61 dintre acestia au fost condamnati cu pedepse la locul de munca intre 6 luni si 3 ani.

Suplimentar, s-a luat masura deportarii lor si a fixarii domiciliului obligatoriu in alte orase, desi hotararile cu privire la asemenea masuri administrative fusesera abrogate inca de la finele anilor ‘50.

"La proces se strigau condamnarile. Unul lua 2 ani, altul 6 luni, dar eu nu-mi auzisem numele. I-am zis anchetatorului: «Domnule, nu mi-am auzit numele». «Ridica-te, ma, in picioare! Cum te numesti?». «Iacob Danut». «6 luni, stai jos!». Am stat jos. De-acolo ne-am dus la Militie, ne-a zis sa ne facem lichidarea si a fost momentul cand ne-au lasat liberi pe strada pentru prima data. In sectie, oamenii se uitau la noi ca la niste straini, nu vorbea nimeni, era ca la o inmormantare. Ne-am dus la magazie, am luat fisele, nu conta ce-ai pierdut, ce scula, taiau tot, da-o dracului de scula, in cinci minute lichidarea trebuia sa fie gata. In mod normal, o lichidare dura intre trei zile si o saptamana. Trebuia sa-i gasesti pe toti sa-ti semneze hartiile, la biblioteca, la serviciul social etc. Noua ne-a luat aproximativ 20 de minute" (Danut Iacob).

Dupa proces

Intr-o ora si jumatate destinul brasovenilor protestatari se hotarase deja, caci atat a durat procesul. Condamnatilor li s-a facut imediat lichidarea si au fost imbarcati. Fiecare trebuia sa plece catre noul loc de munca in diferite colturi ale tarii. Sotiile condamnatilor ramase la Brasov erau adesea chemate la Securitate si partid sau vizitate acasa pentru a fi convinse sa-si urmeze sotii sau sa divorteze de acestia.

"Graba a fost atat de mare, incat abia am apucat sa-mi pun intr-o plasa cateva lucrusoare. Eram asteptat de duba si de insotitorii mei, care m-au luat fara sa stiu unde mergem. Pe la miezul noptii am ajuns la Craiova, unde am fost cazat la un hotel, fara ca eu sa platesc ceva, iar a doua zi am ajuns la Filiasi, la sediul Militiei. Un plutonier si un sergent-major m-au «prelucrat», mi-au spus ca trebuie sa-mi vad de munca, sa nu le fac probleme, sa nu intru in restaurante si sa nu discut cu localnicii" (Iosif Farcas).

"Dupa ce sotul meu a fost deportat, am fost chemata frecvent la partid. Ma puneau sa astept cate o ora sau doua in fata salii de sedinta, apoi ma chemau in sala si-mi spuneau: «Esti brasoveanca, abia te-ai casatorit, dar te-ai casatorit cu un vagabond. Gandeste-te bine, ori il urmezi, ori divortezi si ramai in Brasov». «Abia ne-am casatorit - ziceam - ne iubim...». «Lasa iubirea, ca nu asta e importanta»" (Corina Iacob).

Cei arestati in noiembrie, dar care scapasera de deportare, au fost obligati sa-si schimbe locul de munca, si ei fiind "lucrati informativ" pentru ca partidul si Securitatea sa se asigure ca nu vor continua sa protesteze. Pe 23 august 1988, cand coloanele de oameni ai muncii au defilat pe muzica patriotica in centrul orasului, in momentul in care muncitorii de la sectia 440 - "Steagul Rosu", locul de unde pornise revolta, au pasit prin fata tribunei oficiale, muzica a fost intrerupta, iar crainicul a tacut. Cei care treceau pe sub privirile ostile ale conducerii locale de partid nu erau nimic altceva decat muncitorii care au tolerat ca sub ochii lor sa fie tradate interesele si asteptarile partidului.

Despre ceea ce s-a intamplat atunci s-a vorbit mult. Continua sa se vorbeasca, dar din ce in ce mai putin - de obicei, doar la aniversari. Cele mai multe opinii sunt cele care considera acest moment drept inceputul sfarsitului regimului comunist din Romania. Deocamdata, noua nu ne ramane decat sa consemnam un alt sir de oameni, victime ale represiunii comuniste, care au simtit ca viata le este in pericol si ca destinul lor se afla in mainile unor anchetatori ce le dadeau de inteles ca pot dispune cum vor de ei. In ceea ce-i priveste pe cei din urma, multi dintre ei ocupa inca functii importante in diverse structuri ale aparatului de stat din Romania.

"Dupa ‘90, procurorul Robu a vrut sa faca curatenie. Si a venit la Brasov, ne-a adunat pe toti la Primarie, la masa, cred ca toti colegii mei tin minte acest moment, si ne-a zis: «Baieti, i-am gasit pe toti cei care v-au anchetat in noiembrie 1987. Sunt la Serviciul Roman de Informatii, la Armata si la Ministerul de Interne. Am inaintat cate un dosar domnului Ursu, domnului Stanculescu si domnului Magureanu. Sa-si faca ordine in ministere si eu imi voi face ordine la mine in minister». Dupa scurta vreme, am aflat ca domnu Robu a murit. Cu moartea lui si cu ce ne amintim fiecare, s-a incheiat tot ceea ce se stie despre tortionarii nostri" (Florin Postolachi).

Stejarel Olaru

Interviurile prezentate in acest material au fost realizate cu muncitorii de la Roman SA, protagonistii evenimentului si reprezinta fragmente din cartea Ziua care nu se uita. 15 noiembrie 1987, Brasov, autori Marius Oprea si Stejarel Olaru.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22