Pe aceeași temă
A pierdut ocazia să tacă. Sau, dacă tot era obligat să zică ceva, în calitatea lui de cap de listă, afişat până la saturaţie pe toţi stâlpii oraşului, a pierdut ocazia să ia distanţă faţă de un Marian Vanghelie, adevăratul staroste al PSD de azi, dar şi faţă de colegii lui penali, care ar fi în stare să se bage sub pat de frica judecătorului. Ar fi putut, în cel mai bun caz, să dea drumul limbii de lemn cu care face o impresie foarte bună printre ceilalţi colegi ai săi din Parlamentul de la Bruxelles. Dar el nu numai că a vorbit. A şi uneltit nedemn. Adrian Severin, căci despre el e vorba, şi-a găsit tema favorită de campanie în jihadul contra Monicăi Macovei şi apărarea pesediştilor cu probleme la DNA. „Mie mi se pare – spune Severin într-un interviu acordat Jurnalului naţional – că în calitatea ei (Monica Macovei, nota mea) de român comite un act de trădare (…) este o problemă a SRI şi a Parchetului“.
Şi ziarul Ziua din 4 iunie consemnează iritarea lui Severin: „Doamna Macovei face parte din gruparea intelectualilor frustraţi, cu gândire fascistoidă (GDS, asta este, dacă nu ştiaţi gruparea incriminată), care trebuie combătuţi cu fermitate“. Dar care să fie cauza energiei care l-a împins în faţă pe Adrian Severin? H.-R. Patapievici explica într-un reportaj din Evenimentul zilei, din data de 4 iunie:
„Adrian Severin are o bună reputaţie publică. Lumea îl consideră cumpănit, competent, moderat. Pentru că are replică onctuoasă, pare că vorbeşte bine. Pentru că practică politeţea agreabilă, pare un om moderat. Şi pentru că uzează de o sintaxă alambicată, pare competent. În fapt, d-l Severin nu e nici moderat, nici competent, nici bun vorbitor.
Este fanatic, incompetent şi încâlcit. Episodul cu prezenţa inadmisibilă a hidrogenului în apă îi pune în lumină nu doar ignoranţa, ci şi demagogia.
(...) În ignoranţa d-lui Severin stă la pândă mania de a lua măsuri. Este ceea ce o face periculoasă. Manie înseamnă nebunie. E nebunie când inteligenţele precare se simt destinate să ia măsuri. E nebunie furioasă când măsurile sunt lăsate la îndemâna ignoranţilor care se simt predestinaţi să ia măsuri. (...)
Când a fost ministru de Externe, Adrian Severin a lansat public lista spionilor din politică şi presă. (...) Dacă lista nu era adevărată, de ce a lansat-o? Sunt două posibilităţi, ambele compromiţătoare. Ori a fost o operă de intoxicare reuşită, ori a fost o fanfaronadă. Dacă a fost o intoxicare reuşită, atunci d-l Severin este lipsit de discernământ pentru că s-a lăsat manipulat şi s-a dovedit iresponsabil pentru că a implicat guvernul în acţiuni nesăbuite. (...)
Dar Adrian Severin este şi autorul teoriei rasiste privind incompatibilitatea dintre un tătar şi ocuparea poziţiei de preşedinte al României. A exprimat-o într-un editorial din Ziua, pe care nu l-a retractat în urma criticilor, ci l-a explicat şi mai apăsat, agravându-l. (...)
(...) Problema noastră, dacă d-l Severin ne va reprezenta în continuare în Parlamentul European, este că acest tip de teorii vor fi ventilate de dânsul şi acolo, în numele nostru. O va face, cum probabil deja a făcut-o, în limbajul culiselor, pentru că în plen ori în comisii nu poate ieşi cu asemenea producţii: ar fi, spre deosebire de audienţa sa de la Institutul „Şincai“, imediat sancţionat.
...) Pentru oamenii de bun-simţ, Adrian Severin e pur şi simplu un gargaragiu, un demagog, un urechist. Pe scurt, e un impostor politic, tipul de politician pentru care singurele sale competenţe politice ferme se rezumă la abureală, retractare prolixă şi demagogie cu damf de sofisticărie.“
Cenaclul „Flacăra“, resuscitat la Plumbuita
Apatia care a stat la temelia unei campanii electorale debile, cu gesturi ridicole de adult (Băsescu, tunzând oi şi cu pene în cap) sau gesturi ridicole infantile (Geoană dând cu lopăţica în nisip), au fost compensate de încercarea – a câta? – de a reînvia din morţi Cenaclul „Flacăra“. De 1 iunie, Ziua Copilului, Adrian Păunescu, devenit şi preşedinte de onoare al Universităţii Craiova (de echipa de fotbal vorbim), împreună cu câteva edecuri ale cenaclului ceauşist, s-a înfiinţat în parcul Plumbuita din Bucureşti. Reporterul de la Adevărul, Mihai Mincan (3 iunie a.c.), relatează: „Cândva, mii de oameni ar fi stat cu orele în frig ca să aplaude sentinţe de genul «sunt viu astăzi, dar nu garantez pentru mâine»“, astăzi, însă, o mulţime pestriţă, atrasă mai cu seamă de mirosul micilor puşi la dispoziţie de dom’ primar Onţanu, o ceată de copii neastâmpăraţi şi nişte chinezi coborâţi de prin blocurile din jur au compus publicul dezordonat-indiferent al bardului. „Cei mai expuşi sunt nişte copii, aşezaţi în primele rânduri, care nu dau impresia că ar conştientiza în faţa cărui moment istoric se află şi preferă să se îmbrâncească. «Vă rog să vă aşezaţi. Staţi ca un stâlp în mijlocul lacrimilor! Participaţi cu conştiinţa aici», îi ia cu frumosul Păunescu, după care, văzând că aceştia nu percutează la valenţele poetice, urlă în microfon: «Staţi jos şi învăţaţi, până nu ajungeţi aurolaci!»“ Un bloger entuziast comentează: „Chiar dacă locul era plin de oameni care n-aveau nicio legătură cu ce se cânta pe scenă, ci mai degrabă cu mirosul de mici, a fost una dintre cele mai frumoase seri de care am avut parte.“
Neconsolat nici după 30 de ani de pierderea podiumului de pe care n-a precupeţit niciun efort pentru a spăla creiere, Adrian Păunescu nu s-a retras, după 1989, pentru căinţă la mânăstire. A fost parlamentar, omniprezent pe canalele TV, a continuat să-şi tipărească opera fluviu şi să dea sentinţe. Cenaclul „Flacăra“ însă e mort, iar bardul ceauşist n-a înţeles că, după zeci de ani, nu cucereşti publicul decât dacă eşti Leonard Cohen. //
