Corina Șuteu

Nimic din deschiderea Bienalei AE nu s-a construit de azi pe mâine, a fost rezultatul energiei, aspirațiilor, pasiunilor și profesionalismului durabil și vizionar al unor oameni ai Timișoarei.

Așa cum se întâmplă câteodată, ciocniri fertile de lecturi s-au sincronizat pentru mine săptămânile trecute.

Furtuna imediată a dezbaterilor despre nominalizările UNITER a trecut, cel puțin aparent. Ce a rămas în urmă?

Mihai Pop nu este un galerist ca oricare altul, termenul însuși nu i se potrivește, de fapt, aproape deloc. Interesul său principal este talentul, să vadă talentul și să îl facă vizibil și altora.

În august, scriam articolul de mai jos fără să îmi imaginez că, între timp, poneiul roz va fi luat de cineva în timpul lansării celui mai recent număr al Revistei Arta, de la „Insula 42”.

„Lucruri mărunte, lucruri prețioase” e titlul expoziției lui Mircea Nicolae/ Ionuț Cioană, curatoriată de Salonul de Proiecte (Magda Radu, Alexandra Croitoru, Ștefan Sava) pentru deschiderea TM 2023.

Am următoarea dilemă: oare o lege executată la comandă, ca să nu pierdem banii din PNRR, nu este mai dăunătoare decât absența reglementării?!

Indiferent cât de ineficient pe alocuri sau de asimetric poate fi un teritoriu al proiectelor culturale concrete, spațiul durabil și indestructibil care unește oamenii e cel al ideilor.

Dacă am vrea să construim portretul ideal pentru un strălucitor diplomat al artelor și culturii, George Banu ar fi acela.

Teambuilding recreează un context, stilizându-l cu precizie, construind o lume artificială de caricaturi groase ale unei stări de fapt sociale față de care nu se poziționează, o constată doar.

Cronica la „Doctorul” de Robert Icke, în regia lui Andrei Șerban (Teatrul Maghiar din Timișoara): pentru Ruth, viața are un sens concret, prin început și sfârșit.

Problemele ne unesc. Ar fi fantastic să găsim o modalitate să ne unească și soluțiile.

Puterea toxică a unui sistem dominator și bazat pe valori îndoielnice este tot aici, printre noi, și ea își scoate capul, la fel de înspăimântătoare, mereu.

Jurnalul lui 66 - Noaptea în care am ars nu este o carte despre tragedia din Colectiv. E o carte despre România și despre oamenii care o locuiesc acum.

Arhitectul Radu Mihăilescu a compus o locuință-reper de viață – cu o sală de primire, o bibliotecă, o cameră a copilului, un subsol: un labirint existențial spiritual căruia i s-a dat formă.

Pentru reforma reală în domeniul educației, adică pentru schimbarea modelului vetust și clientelar de funcționare a administrației de resort, demisia lui Cîmpeanu e total insuficientă.

Jouanneau nu știa, pe vremea când l-am cunoscut, că lumea lui „a avea” devine, în contexte tulburate și nesigure valoric, dominate de material și de prozaic, una a mediocrității și a kitschului absolut.

Voicu avea o modalitate a lui, unică,  de a întreba: „De ce ?!”. Mi se pare că de ce-ul acesta merită reluat acum.

Gândirea algoritmică funcționează prin repetitivitate și transmisie în masă, așa încât, de la un moment dat încolo, tot mai multă lume o integrează ca fiind standardul aspirațional.

Luna august a fiecărui an îmi aduce în memorie momentul Poneiului Roz, petrecut în 2008. Au trecut de atunci 14 ani și voi recapitula aici, cât se poate de concis, ce s-a intâmplat atunci, de fapt.  

Cei care decid pentru soarta Teatrului Național o fac din perspectiva puterii și a controlului, nu din cea a logicii artei și a culturii, adică a libertății.