Doina Papp, doamna teatru

Între cele 606 pagini ale volumului Cel care trece – oameni, fapte, întâmplări teatrale al Doinei Papp, scriind despre spectacolul lui Bobi Pricop, Radio (text de Eric Bogo­sian),  autoarea afirmă: „Încărcat sufletește cu atâtea povești de viață ale celor care îl caută la telefon, dar și cu ale sale personal, acest om, zis domnul radio, care se confundă cu meseria lui, ajunge să fie oglinda unei societăți și a problemelor ei (…)”.

E greu să nu fac o paralelă între cele de mai sus și ceea ce transmite cartea de cronici, sinteze, eseuri și portrete de instituții și de artiști pe care autoarea le descrie ca și cum ar fi o parte integrantă din propria poveste. Ca și cum ar fi vorba despre propria viață. 

Pătrunsă de un rar simț al curiozității și pasiunii pentru cronica de spectacol,  Doina Papp mânuiește sigur și virtuos rețeta – astăzi considerată pe nedrept „old school” – a consemnării răbdătoare și sistematice a lumii de pe scenă. Ea face în „Cel care trece“ o trecere în revista subiectivă pe cât de necesară, pe atât de laborioasă.

Deși spectacolele recenzate sunt doar cele dintre anii 1917-2021, referiri există la multe alte reprezentații de referință din trecut și, mai ales, la contextul general al teatrului în România de azi (vezi capitolul despre Teatrul de televiziune, portretele de actori, capitolul despre Teatru și operă sau cel despre istoria Teatrului de Comedie la 60 de ani).

De îndată ce deschizi volumul, constați un metabolism de lectură spiritual inedit, la care ești invitat să iei parte.

Deși cartea este structurată pe capitole, asta reprezintă o falsă organizare. Ai de a face, de fapt, cu o arhitectură densă, un model organic, o construcție mobilată cu sertare și camere suprapuse, în care se găsesc, bine și atent orânduite în cuvinte, confesiunile critice ale unei îndrăgostite iremediabil de teatru. O dragoste balansată, fără efuziuni inutile, constantă și durabilă, disciplinată și silitoare.

Citind cronicile, am avut impresia în repetate rânduri că revin la un timp demult apus, din păcate, în care criticul își lua timp să privească și să înțeleagă ceea ce vede înlăuntrul său. Nimic nu e vulgar, țipător, șocant, publicitar în scrisul Doinei Papp. 

Parcurgând textele, asiști parcă, de aceea, la rescrierea unor pasaje din romanele britanice victoriene, în care vocea autorului se ascunde în spatele unui martor neutru al acțiunii ce se desfășoară. Judecata e mereu echilibrată, tonul cât mai neutru și mai lipsit de radicalitate, intonația cât mai măsurată. Această poziționare a Doinei Papp, în critic-martor, e linia esențială de adresare a analizei critice. 

Ceea ce ne seduce însă nu e tonul, ci faptul că fiecare text deschide o nouă ușă prin care cititorul pătrunde lejer și transparent într-un univers, simțind că e acompaniat de o voce critică. Această voce îl asistă, nu îl manipulează, nu îi forțează optica.

De altfel, autoarea însăși se definește drept „cel care trece” (frumoasă simetria cu personajul care caută gara în Livada lui Cehov)  și care încearcă, în această vremelnică trecere, să surprindă adevărul din la fel de vremelnicul spectacol ce i se arată.

Cartea cuprinde cronici la spectacole ale unor nume de mult consacrate: Andrei Șerban, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Victor Ioan Frunză, Tompa Gabor, Felix Alexa, Vlad Massaci, dar face și o importantă trecere în revistă a unor regizori din alte generații, precum Cristi Juncu, Eugen Jebeleanu, Vlad Cristache, Bobi Pricop, Alexandra Badea, Alexandru Măzgăreanu, Catinca Drăgănescu, Leta Popescu, Sânziana Stoica, Andrei Majeri, la care se adaugă o cronică entuziastă despre spectacolele lui Răzvan Mazilu. 

Pentru această a doua categorie, consemnarea critică balansează între intenția încurajatoare de tipul: „Spectacolul în ansamblul său produce o bună impresie prin tandrețea pe care o degajă, prin ideile și ineditul abordării” (Medea’s boys, Andrei Majeri la Apollo 111) și concluzii abrupte și oarecum surprinzătoare după o analiză pertinentă și detaliată: „Soluția ar fi fost ideală dacă geometria acestui loc de joc și reprezentare n-ar fi creat spectatorilor nu doar disconfort, ci și unghiuri improprii de privire și auzire”. (Deșteptarea primăverii,  Vlad Cristache, la Teatrul Mic)

Un loc particular îl ocupă cronicile la spectacolele lui Radu Afrim (cele mai multe), ceea ce conduce la concluzia că în ultimii cinci ani este regizorul care a montat cu supramăsură și în locuri și contexte din România foarte diverse, chiar dacă asta este o realitate, de fapt, semiobiectivă. 

Spectacole de Andriy Zoldak, Ostermeyer și Dodin sunt analizate didactic, în spiritul descriptiv pe care îl impune cronica ce arhivează și educă în același timp.

Perioada pandemiei oferă, printre altele, șansa comentariilor despre proiectul mamut al Teatrului Național din Craiova Hektomeron (25 de ore), o revenire asupra splendidului Saragosa 66 al lui Alexandru Dabija, din 1999, difuzat online, sau cronica despre Autohton de Neil LaButte, serial în regia lui Andrei și Andreea Grosu.

Sunt consemnate dramatizările după autori români precum Sunt o babă comunistă (Dan Lungu) sau Repetiție pentru o lume mai bună (Mihai Radu), care anunț? o revenire la?direc?ia pe care doar C?t?lina Buzoianu a exploatat-o ?n trecut cu?ă o revenire la direcția pe care doar Cătălina Buzoianu a exploatat-o în trecut cu Dimineața pierdută (Gabriela Adameșteanu) sau Levantul (Mircea Cărtărescu) .   

Autoarea dovedește o formă de încăpățânare a exhaustivității discrete, dar neștirbite. E farmecul real pe care textele îl degajă. Credința că acestea contează pentru azi și pentru posteritate. 

Există în carte portrete atinse de aripa unei profunde tandreți respectuoase și admirative pentru subiect. Sunt evocați astfel George Banu (căruia i se dedica și capitolul despre Moliere în România), Ion Caramitru, Cătălina Buzoianu, Gina Patrichi, Silvia Popovici, dar și Ion Brad. Analiza unor reprezentații ca Lucia di Lammermour (Andrei Șerban) sau Saragosa 66 (Alexandru Dabija) de pildă e făcută pe o notă superlativă rară pentru demersul în general moderat al autoarei. 

Volumul nu dă un spațiu anume teatrului de divertisment sau celui puternic angajat social. Doina Papp face în acest sens o alegere și își asumă o judecată indirectă de valoare, deoarece scena de teatru din România ultimilor ani e locuită intens de astfel de reprezentații.

Ca orice prizonier al informației dedicate doar unei anumite zone artistice, autoarea nu dă atenție unor detalii ca, spre pildă, faptul că Eduard Gabia nu este doar muzician, ci și coregraf, dansator și artist conceptual, unul dintre cei mai „revoluționari” ai anilor 2000, sau că în listarea pentru competiția la Capitala Culturală Europeană, orașul Bistrița a fost eliminat din primul tur, iar Bucureștiul a rămas pe lista scurtă de patru orașe, dintre care a fost aleasă Timișoara. Sunt, firește, detalii nesemnificative pentru critica de teatru, dar importante pentru contextul cultural general. Și în rezonanță cu modul atent în care transmite autoarea informația, în general.

Încheind aceste rânduri, nu pot să nu mă opresc la imensa nostalgie pe care mi-a născut-o citirea textelor despre Gina Patrichi în a sa de neuitat Cleopatra din rafinatul Antoniu și Cleopatra al lui Mihai Măniuțiu la Naționalul clujean și textul despre Efectul razelor Gamma asupra anemonelor, spectacolul exploziv al Cătălinei Buzoianu, în care o descopeream pe irepetabila Rodica Negrea. Ce ne-am fi făcut atunci, demult, în sânul perioadei comuniste, fără aceste spații miraculoase de respirație și fără acești artiști care să ne mântuie de prizonieratul spiritual în care trăiam?!… Cred că răspunsul la această întrebare e mai actual decât pare la prima vedere. Doar designul închisorii spirituale s-a modificat. 

Închizând volumul, am avut în minte scena finală dintr-o reprezentație-capodoperă: o „Livadă cu vișini” (ca să ne întoarcem la sursa metaforei din Cel care trece), spectacol ultim al lui Gyorgy Harag (secția română, Teatrul Național din Tg Mureș). 

Asemenea lui Firs la finalul acelei reprezentații, Doina Papp reușește să își definească în carte, în lumina clară și solitară a scenei, propriul destin. Unul în care prețul plătit în schimbul dreptului de a fi martor avizat al miracolului atâtor lumi imaginare nu e niciodată prea mare. 

Citiți-o! //

Doina Papp

Cel care trece (oameni, fapte, întâmplări teatrale)

Editura Muzeul Literaturii Române, București 2023, 607 pagini