Pe aceeași temă
Cu un blazon de necontestat, „Cătălina Buzoianu” - Festivalul regizoarelor de la Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași s-a definit încă de la prima ediție - cea de față - ca o gală a teatrului contemporan. Semn că aproape în exclusivitate femeile–regizoare din teatrul românesc se simt angajate în dezbaterea problemelor lumii de azi prin intermediul unor spectacole care nu se sfiesc să-și declare opțiunile. Fără prea multe referințe la creația celei care dă numele festivalului ca la un model de gândire teatrală modernă (Cătălina Buzoianu a fost, la vremea ei, în avangardă, în fruntea unei mișcări puternice de înnoire a limbajului teatral), afișul alcătuit de teatrologul Oana Borș a aliniat la rampă titluri și spectacole care ne permit să conchidem că afirmarea celor în cauză s-a făcut aproape exclusiv pe terenul piesei și spectacolului de actualitate. De la autori străini preocupați de problemele zbuciumatei vieți contemporane și până la texte scrise de ele însele pentru spectacole care să le exprime cât mai bine, amazoanele de secol XXI folosesc cravașa nu pentru a-și mângâia elegant bidiviul, ci pentru a biciui tot ce stă în calea afirmării unui ideal de artist angajat, militant, în unele cazuri, chemat să se pronunțe asupra destinului unei generații. E adevărat, mai sunt și lipsuri tematice, au zis unii la discuțiile conexe, respectiv chiar tema războiului. Aceasta a fost surclasată de problematizări existențiale, mesaje despre condiționările transgeneraționale, conflictele etnice, de cuplu, educația și frământările adolescenților și, bineînțeles, condiția femeii și revolta la adresa unor factori de putere maciști contrare egalității de gen. Aici un singur citat ar fi suficient, spectacolul–concert, manifest Apocalipsa gospodinelor, scris și regizat de Nicoleta Esinencu la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. Dacă nici tunetele tobelor și decibelii din microfoane nu se aud unde trebuie, am putea crede că revolta femeilor e aici chiar numai într-un pahar cu apă.
Când vrei să nu ratezi nimic și aduci pe rând în rame, puternic impuse prin mijloace multimedia, mai toate problemele tinerilor de azi făcând din tema trecutului și a biografiilor apăsătoare cauza unor ratări cețoase (drame de familie, crize de identitate, condiții de viață precare, handicapul biologic sau de adaptare), rezultă un spectacol față de care e greu să te pronunți, mai ales când se numește Sentimentul fragil al speranței. Regizoarea - autoare Carmen Lidia Vidu și trupa Teatrului Odeon (scenariul combină scrieri de atelier ale unor tinere autoare) ar vrea să inducă o stare de neliniște față de paradisul pierdut al copilăriei și pledează pentru forța interioară prin care se poate spera / răzbi, după cum conchide și un cunoscut psihoterapeut la sfârșitul spectacolului, vorbindu-ne profi tot din rama unui ecran. În aceeași zonă a teatrului social, societal, cum mai e numit de amatorii de etichete, se poate plasa și spectacolul Caracatița de la Teatrul Masca, text și regie Catinca Drăgănescu. Un caz, o dramă a unui tânăr abandonat de familia dezmembrată și acaparat de anturajele unor congeneri derutați ca și el și de mirajul drogurilor (se spune că piesa se inspiră din tragedia accidentului de pe litoral). Cum „caracatița” nenorocirilor e proiectată de autoare la nivelul întregii societăți cu problemele ei nerezolvate din mai toate domeniile (învățământ, familie, instituții ale statului, morală și relații de muncă), evident că mesajul se diluează și spectacolul turează în gol de la un moment dat, în ciuda pasiunii depuse de trupă pentru a convinge.
Alte doamne, mai puțin protestatare înflăcărate, nu s-au temut să readucă în dezbaterea publică teme existențiale vechi de când lumea, dar actuale, cum ar fi relația între știință și credință, capcanele manipulării prin biserică și, în fine, vulnerabilități pe care de la Freud încoace le invocăm pentru a explica eșecuri socio-umane. Cum piesa Agnes, aleasa lui Dumnezeu de John Pielmeier (piesa a inspirat și un film cunoscut) are o distribuție exclusiv feminină, fiind concepută tot de o femeie, regizoarea Sânziana Stoican, discuția s-ar putea extinde asupra feminității fragile versus argumentul logic reprezentat aici de doctorița care caută explicații presupusului caz de omucidere. Profund, emoționant, împlinit artistic, spectacolul de la Nottara a ținut publicul cu sufletul la gură, primind, pe lângă premiul de interpretare (Cristina Juncu), și un premiu pentru scenografie (dispozitivul scenic al lui Valentin Vârlan).
Tot prin zona trăirilor la limita patologicului se mișcă și spectacolul Anatomia unei sinucideri al Teatrului Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe. Trei generații, aceleași probleme fără ieșire care plimbă prin ani eșecul vieții rutiniere în relația de cuplu, văzut din unghiul femeilor ca o vină tragică, o karma cu care se luptă ultima descendentă a unei familii urmărite de o sinucidere. Prin Nicoleta Lefter, premiată, de asemenea, pentru interpretare, lanțul se rupe, dar soluția – refuzul de a mai perpetua specia - e discutabil. Un fel de Din Jale s-a întrupat Electra, dacă ne ducem cu gândul la piese care valorifică mitologia. Regizoarea Diana Mititelu se luptă cu structura alambicată a textului, din care reușește să extragă doar unele adevăruri. Rămân să plutească în aer multe întrebări și, bineînțeles, același sentiment de deznădejde care bântuie generația tânără și societatea azi. Scena nu face o excepție.
Din tabloul preocupărilor tinerelor regizoare care s-au dedicat teatrului contemporan și piesei de actualitate nu putea să lipsească tema LGBTQ. E reprezentată în festivalul de la Iași de spectacolul regizoarei Teodora Petre de la Teatrul Mic din București: Eu sunt propria mea soție. Piesa dramaturgului american Doug Wright, cunoscută la noi printr-un spectacol mai vechi, reușit, al Teatrului Odeon (regia Beatrice Rancea, scenografia Constantin Ciubotaru, interpret Mircea Constantinescu), spune povestea unei foste activiste STASI, patroana trans a unui magazin de antichități, unde se întâlneau „diferiți” amatori de obiecte rare cu parfum de high life, filați cu sârg de respectiva. Gabi Costin, interpretul travestitei din această monodramă, premiat pentru realizarea sa, reușește să sugereze ambivalența personajului în raport cu afinitățile sale sexuale și cu politica vremii, convingându-ne o dată în plus cu privire la importanța poveștii în teatru și a capacității de a-i da relevanță.
În aceeași zonă tematică, dar într-o cu totul altă cheie spectaculară și dramaturgică, se situează Bujor, text Doru Vătavu (debut), regie Leta Popescu, premiată la Iași pentru montarea acestei piese la Teatrul Fani Tardini din Galați. Scris în jurul dezbaterii despre introducerea educației sexuale în școli, scenariul evită cu abilitate didacticismul, tratând cu umor relația profesori–părinți și, printr-o răsturnare de situație cu potențial dramatic, drame personale privind identitatea sexuală. Învățătorul care declanșează dezbaterea, interpretat cu un apreciat simț al firescului (Vlad Volf, premiu pentru interpretare), tranșează problema, de fapt, în favoarea propriei cauze, de unde și puterea de convingere. Spectacolul denotă în plus flexibilitate într-un joc de echipă dinamic orientat spre o teatralitate ludică.
Mai există, în fine, și viziuni senine despre adolescență și visele ei pe care generația secolului al XXI-lea pare să le ignore.
În spectacolul Tschick. De ce am furat mașina după proza lui Wolfgang Herrndorf al Teatrului German din Timișoara, doi tineri mai presus de rigiditatea mediului înconjurător pornesc într-o aventură care are ca țintă o lume și o țară necunoscută: Valahia (?!). Menită să-i maturizeze și să-i definească, aceasta produce puternice revelații la începutul de drum în viață. Regia lui Irisz Kovacs gestionează însă deficitar excesul de factologie din dramatizare, făcând receptarea greoaie și puțin permisivă, emoțional.
În schimb, spectacolul de teatru-dans sau fizic, cum își zice el pe afiș, SF (Super fragil), de la Teatrul Excelsior din București, a umplut de bucurie sala elegantă, barocă, a Naționalului din Iași. O echipă de șase tineri, îndrumați de Andreea Gavriliu (premiu pentru regie), și-a mărturisit elanurile vârstei în simpatice desene coregrafice, inspirate și pline de umor, cald amestec de sentimente la vârsta Julietei și a lui Romeo, cuplu iconic de îndrăgostiți care-și pierde, din păcate, apetitul pentru trilurile privighetorii, la vârsta înmuguririi hormonilor. Dar, cum ne spune spectacolul, se mai poate. Încercați!
Magyararosaurus Dacus, spectacolul orădean în limba maghiară scris și regizat de Gianina Cărbunariu, rămâne aceeași inedită pagină de documentar teatral despre destinul popoarelor și statelor din fostul Imperiu Austro-Ungar care ar merita jucat și în limba română. Adevărurile istorice și argumentele inedite relevate sunt aici mai presus de teatru, iar expresia scenică adoptată de regizoare, cunoscută pentru spectacolele ei militante, e de o remarcabilă originalitate.
Spectacolul ieșean Frici al regizoarei Irina Popescu Boeriu, programat suprapus dintr-o modestie locală contraproductivă, n-a putut, din păcate, să fie văzut de unii participanți. Doamna Boeriu ne-a cucerit, în schimb, prin evocările ei emoționante și înțelepte de la întâlnirea–dezbatere Paradigmele regiei feminine, moderată de Mihaela Michailov, dramaturg și curator FNT 2024. Cu această ocazie, festivalul a revenit binemeritat în final la numele regizoarei-emblemă a festivalului și la spectacolele ieșene din anii debutului, ilustrate, alături de alte creații antologice, în expoziția de fotografii Cătălina Buzoianu, o călătorie.
Noile paradigme ale regiei feminine de azi își mai așteaptă însă reformulările, teatral vorbind, dincolo de evidenta angajare majoritară în numele unui ideal social și politic definit ca progresist de politologia modernă.
Facem ce spun ele! titrează discret și, aș adăuga, autoironic, într-un colț al ei, coperta Festivalului de regie de la Iași, organizat cu enormă dedicație de Cristian Hadji-Culea, managerul instituției, și de echipa sa. Coleg odinioară cu Cătălina Buzoianu, cunoscutul regizor își deschide generos sufletul și mintea priorităților și vremurilor noi, care nu se pot lipsi însă de experiența înaintașilor. //
