Corina Șuteu

Suntem, uneori, aduși în fața unor esențiale răscruci, iar alegerea pe care o facem, atunci când avem puterea deciziei, e cu atât mai dificilă, cu cât ea are efecte asupra multor altora.

Actorilor de la Teatrul de Stat din Constanța, cu inima mai flămândă decât e marea, le dedic rândurile de mai jos.

Felul în care se organizează prioritățile vieții pe internet împiedică o ierarhizare cu discernământ și atenție a ceea ce e primordial și esențial.

Reprezentația năvălește pur și simplu peste tine, ca un val uriaș de energie. Timpul nu mai este personajul principal. Refuzul de a vedea adevărul e cheia.

Funcționarii publici privesc artiștii și intelectualii „de sus” și de cele mai multe ori au ajuns să își confunde rolul de exponenți ai serviciului public cu acela de proprietari și patroni ai acestuia.

Mircea Mihăieș nu abandonează idealurile din anii de început, nici nu îi uită pe cei alături de care a construit și încă mai construiește o insulă de rezistență și de responsabilitate intelectuală.

Noi, cetățenii democrației, stăm pe margine și observăm. Este terenul ideal pentru o dirijare a societății către forme grave de ne-libertate.

Din fericire și spre surprinderea multora, probabil, frumusețea nu moare. Pictura Svetlanei Mihăilescu este o convingătoare și plenară demonstrație în acest sens.

Subtila și foarte justa orchestrație a expoziției de la Timișoara este un tribut oferit artistei, o poartă deschisă către lumea Ioanei Nemeș, una atât de ieșită din comun.

Se scrie foarte rar despre cei care, de fapt, stau în culisele facerii lucrurilor, dar sunt, în realitate, sisifii lor. Acest articol este și o dedicație indirectă pentru aceștia, toți.

Încep să mă întreb dacă nu cumva, în România, nevindecarea de duplicitate a generațiilor mai vechi a produs noi generații, care nu știu cum a fost, de fapt, trecutul.

Citind cronicile, am avut impresia în repetate rânduri că revin la un timp demult apus, din păcate, în care criticul își lua timp să privească și să înțeleagă ceea ce vede înlăuntrul său.

Arta rămâne în lumea de azi singurul nostru declanșator major de privire lucidă a realității, de antrenament al gândirii critice, de generator de întrebări esențiale.

Marii actori sunt călăuze, pentru fiecare dintre noi. Ei ne învață să înțelegem mai bine care sunt, de fapt, trăirile noastre, aspirațiile noastre, insuficiențele și traumele noastre.

O mare parte dintre artiștii expuși sunt încă în viață, dar amprenta lor creatoare se plasează într-o demonstrație articulată despre valoare și legitimitate.

  Măsurile acestei ordonanțe sunt, așadar, instrumente de cârpeală, sunt asa-zise soluții care vor crea alte majore probleme, prin natura lor improvizată și bazată pe neant analitic.

Trăim, în acest moment, mai mult ca oricând, din „pâine și circ” , pe care politicienii și mass‑media ni le servesc mai generos decât oricând. Iar circul ne costă moral foarte scump.

Dezvoltarea economică, bunăstarea și abundența materială sau progresul tehnologic nu au sens într-o lume în care ne abandonăm semenii cu atâta ușurință.

Determinarea de a refuza să fii un idiot util pentru interese pe care nu le cunoști și nu le înțelegi duce la oboseală instituțională.

Scriu despre aceste două filme fiindcă ambele pun în discuție ideea de libertate. Libertatea ca aspirație și libertatea ca acțiune individuală, responsabilă și intențională în favoarea societății.

La Gioia - așa se intitulează extraordinarul spectacol al lui Pippo Delbono, prezentat de Teatrul Național din Timișoara în FEST-FDR.