Corina Șuteu

Anii romantici, adică acei ani în care idealismul și generozitatea erau mult mai importante decât tranzacționalitatea mediocră de azi, pot fi regenerați.

„În zori, lumina e mai aspră” este o piesă despre o eroină a trecutului, dar și o pledoarie pentru luciditate în fața prezentului, un apel la responsabilitate și solidaritate.

Viața există în zonele gri, iar generația Z știe deja asta și, de aceea, poate că mai avem o șansă.

Ca societăți, ne apărăm colectiv, dar trebuie să fim înarmați simbolic, individual, cu armele gândirii critice și ale toleranței – doar asta poate salva democrațiile.

Nici Pricop, nici Mihalcea nu își propun să afirme, ambii își propun doar să chestioneze și să se autochestioneze.

Când cultura nu mai este decât o marfă, când spiritul critic este înlocuit de consum pasiv, democrația însăși este în pericol.

Într-o lume a teatrului care se ia adesea prea tare în serios, textele Liei Bugnar sunt ca un guilty pleasure. Ele îți dau suficient combustibil pentru a nu mai trata totul cu gravitate excesivă.

Nu există scut de apărare mai bun împotriva extremismului și spălării pe creier decât expunerea constantă la varietate culturală, adică la întâlnirea cu sufletul și cu mintea celui diferit de noi.

Volumul Gabrielei Adameșteanu servește ca un memento dureros al faptului că nu putem merge mai departe fără a ne așeza la masă cu trecutul nostru.

În loc să fie integrat de MAE, este timpul pentru o intervenție de radicală reorganizare a ICR. Suntem dispuși să facem asta sau preferăm să-l lăsăm să moară lent, odată cu imaginea României în lume?

Ar fi nepotrivit să afirm că spectacolul cu titlul de mai sus, realizat de Cosmin Manolescu, e doar o nouă reprezentație de dans contemporan.

Ca în ghicitorile lui Turandot, un singur răspuns este cel corect. Dar e limpede că nu vom ajunge la el dacă sacrificăm tocmai arta, cum pare să ne îndemne lumea de azi.

  Am, nu știu de ce, impresia că ne aflăm în plină metaforă a cărții lui Saramago – Eseu despre orbire, și nu ne dăm seama că orbirea e, de fapt, în noi. Așadar, tot în noi va trebui să căutăm și vederea.

Parafrazez: oamenii care muncesc devin, prin expunerea la artă, oameni care ȘI gândesc, adică oameni al căror orizont de așteptare se extinde și se eliberează de prejudecăți. Devin liberi.

Educația pentru valorile democratice o reușește cel mai bine cultura - așa cum tot cultura schilodită de propagandă poate închide mințile în prizonierate ideologice periculoase.

Ceea ce rămâne pregnant în siajul celor petrecute pe scenă e sentimentul că omul e o ființă pe cât de irațională și de înduioșătoare, pe atât de înfricoșătoare.

În contextul de azi, aflat în radicală transformare, aceste mecanisme au de confruntat instrumente autoritare diferite și, aș spune, perfid „democratice”, prin natura lor.

Felul inerțial în care gândim ne împiedică să concepem eventualitatea schimbărilor radicale.  Dar ele sunt, din păcate, posibile și, în contextul actual, probabile. Ele sunt deja în mișcare.

Cu timpul, pactul dintre cultură și putere, adică între cultură și subsumarea ei unei administrații dominante și de multe ori incompetente, nu a uneia susținătoare, a devenit unul toxic.

Ceea ce demonstrează romanul este cât de mult poate literatura să ne dea sens interior, atunci când incoerența realității ne asaltează.

Revolta afirmată retoric în ultimele săptămâni se va stinge fără ca problemele endemice să fie abordate sau ca intenția de rezolvare și reorganizare a sistemului să se manifeste în vreun fel efectiv.