Corina Șuteu

Cronica la „Doctorul” de Robert Icke, în regia lui Andrei Șerban (Teatrul Maghiar din Timișoara): pentru Ruth, viața are un sens concret, prin început și sfârșit.

Problemele ne unesc. Ar fi fantastic să găsim o modalitate să ne unească și soluțiile.

Puterea toxică a unui sistem dominator și bazat pe valori îndoielnice este tot aici, printre noi, și ea își scoate capul, la fel de înspăimântătoare, mereu.

Jurnalul lui 66 - Noaptea în care am ars nu este o carte despre tragedia din Colectiv. E o carte despre România și despre oamenii care o locuiesc acum.

Arhitectul Radu Mihăilescu a compus o locuință-reper de viață – cu o sală de primire, o bibliotecă, o cameră a copilului, un subsol: un labirint existențial spiritual căruia i s-a dat formă.

Pentru reforma reală în domeniul educației, adică pentru schimbarea modelului vetust și clientelar de funcționare a administrației de resort, demisia lui Cîmpeanu e total insuficientă.

Jouanneau nu știa, pe vremea când l-am cunoscut, că lumea lui „a avea” devine, în contexte tulburate și nesigure valoric, dominate de material și de prozaic, una a mediocrității și a kitschului absolut.

Voicu avea o modalitate a lui, unică,  de a întreba: „De ce ?!”. Mi se pare că de ce-ul acesta merită reluat acum.

Gândirea algoritmică funcționează prin repetitivitate și transmisie în masă, așa încât, de la un moment dat încolo, tot mai multă lume o integrează ca fiind standardul aspirațional.

Luna august a fiecărui an îmi aduce în memorie momentul Poneiului Roz, petrecut în 2008. Au trecut de atunci 14 ani și voi recapitula aici, cât se poate de concis, ce s-a intâmplat atunci, de fapt.  

Cei care decid pentru soarta Teatrului Național o fac din perspectiva puterii și a controlului, nu din cea a logicii artei și a culturii, adică a libertății.

Romanul Alinei Pietrăreanu „Să trăiești cu o presiune constantă” (Editura Paralela 45) mi-a amintit de înțelesul poveștii lui Petre Ispirescu.

Filmele bune, ca orice operă de artă, ne pot pregăti interior pentru ceea ce este și pentru ceea ce vine. Dar trebuie ca și cineva să ni le pună la dispoziție și să ne ghideze inspirat în vizionarea lor.

Până la urmă, de ce e atâta nevoie, azi, de sufletele tari? În cuvintele lui Simone de Beauvoir, pentru că trebuie să decidem definirea condiției noastre fie în termeni de fericire, fie de libertate.

A nu citi conduce, încet, dar sigur, la a nu mai înțelege care este rolul umanismului și, prin extensie, al artei în dezvoltarea spirituală și umană a unei persoane și a societății, în ansamblul său.

În Filantropica este multă descumpănire morală între „Crăciunul etern” al trecutului și veleitățile simplist justițiare ale prezentului. Ce poveste ascunsă spune, de fapt, „Filantropica” lui Nae Caranfil?

La deschiderea oficială a expoziției din pavilionul României din Giardini, la Bienala de la Veneția din acest an, toată lumea răsuflă ușurată.

La PMB nu se știe care e rolul culturii în cetate și în ce fel instituțiile culturale existente trebuie să îl pună în practică.

În lumea culturală, în general, săptămânile trecute au adus doar șocuri negative dinspre administrație.

Teatrul este o investiție, nu o cheltuială. În comunism rămăsese una dintre ultimele insule de rezistență spirituală și umană a comunității.

Artele și artiștii au rolul cel mai dificil: acela de a rezista spiritual, de a face posibil ca libertatea și simțul critic să supraviețuiască.