Institutul schimbării

Unul dintre lucrurile pe care nu ai cum să nu le observi, ca european, când ajungi în NY și începi să lucrezi cu americani este acela că, atunci când ceva reușește sau colaborarea merge bine din perspectiva lor, vor spune: „You are an inspiration”. 

E o frază banală pentru ei, surprinzătoare pentru noi. La fel cu acel moment în care, de pildă, într-un micuț diner de pe 6th Avenue, un cuplu își strigă la despărțire, în auzul tuturor, I love you sau ca zâmbetele și remarcile de pe stradă „you look so cool”, când văd ochelarii mei verde-albastru excentrici.

Spiritul newyorkez te lovește direct în moalele capului când ești venit din România, pentru că de peste tot și de nicăieri auzi un fel de zumzet deschis, un fel de „se poate” , „de ce nu”, „încearcă” și, în același timp, te izbești de tranzacționalitatea sănătoasă și dură a acestei societăți, tranzacționalitate care nu și-a sacrificat însă idealismul constructiv, nici pasiunea pentru alternative.

Sunt, firește, nuanțe de adăugat și multe de comentat despre cum au evoluat valorile lor, ce tip de majoră transformare culturală traversează America și cât sunt sau nu de îngrijorătoare anumite direcții de gândire și de acțiune din Statele Unite, care determină mișcări de idei majore în lume, acum. 

Dar sentimentul că ieși dintr-un acvariu în care apa nu a mai fost de mult împrospătată, când vii din țară aici, este exploziv. De aceea, rândurile de față poate că vor fi contaminate de o distanță care, ca orice distanță, pune totul într-o mai largă perspectivă.

 Furtuna imediată a dezbaterilor despre nominalizările UNITER a trecut, cel puțin aparent. Ce a rămas în urmă? A rămas, în primul rând, un profund sentiment de incompatibilitate între structura prezentă a uniunii de creație și comunitatea esențial transformată căreia îi reprezintă, moral și uneori și material, interesele. Au rămas declarații publice ale unor mari artiști care se exprimă fiecare din interiorul propriului univers subiectiv, tulburați de agresivitatea așa-zisei conversații, dar asumându-și punctele de vedere. A rămas și tăcerea celor care fie că nu mai cred în aceste „furtuni într-un pahar cu apă”, fie că vor să se lămurească „încotro bate vântul”. 

A rămas, de asemenea, violența unor afirmații făcute pe social media și nu numai, au rămas și multe lucruri nespuse până la capăt. Sau, în orice caz, neformulate critic cu o soluție în față. Și când spun soluție, mă refer la idei concretizabile, din care lumea artistică să aibă de câștigat în esența și în ansamblul ei, nu la soluții de mimare a democrației prin impunerea unui discurs unic și reductiv. 

Simt, aici, nevoia să deschid o paranteză.

Comunitățile umane și, în mod special, cele creative vor fi întotdeauna conduse după legi scrise și nescrise. Cele nescrise sunt însă cele mai puternice, ele constituie sistemul de reziliență al unui grup uman sau profesional. Iar aceste legi sunt organice. Ele se nasc și se instalează printr-o negociere constantă, tăcută și subtilă între membrii unui grup. Ele nu se dictează de la catedră. Firește că aceste reguli au și o foarte importantă dimensiune morală. Și se întâmplă de multe ori ca între axa morală a societății în sens larg și ceea ce arta construiește în universurile sale potențiale - oglinzi ale umanului în tot ceea ce este el, cu umbre și cu lumini - să nu existe o suprapunere perfectă. Mă îndoiesc să fie vreun răspuns definitiv la această dilemă. 

În artele așa-numite „vii”, performative, instrumen­tele de lucru nu sunt pensula și pânza, hârtia și stiloul, vioara și pianul. Acolo, dinamica de lucru e fixată de comun acord între grupuri creative umane - care au ales conștient să clădească ficțiune cu sufletul, mintea și trupurile lor, după reguli ale creației, care de-a lungul timpului au variat, dar care au căutat să transmită aceeași emoție finală, cathartică, aceea care îl determină să plece acasă pe spectator tulburat și scos din confortul locurilor comune în care trăiește. 

Nimeni nu poate acuza un pictor că își ia pictura de pe șevalet și dă de pământ cu ea până când ajunge să fie mulțumit, că un scriitor își sfâșie manuscrisul, că un rocker își distruge chitara. În teatru, lucrând cu oameni, în era triumfului drepturilor omului, dar și în cea a libertății de creație, lucrurile se complică.

Fiindcă între charta drepturilor omului și legile creației nu există o perfectă suprapunere - cel puțin nu în lumea reală și, dacă observăm istoria artelor, dintotdeauna.

Exact așa cum pretindem că există „nevoi speciale” ale comunității artistice prin comparație cu cea care „produce șuruburi”, ar trebui să aplicăm același mod de gândire și când e vorba despre metabolismul creației. Pentru că el nu este o activitate ca oricare alta și, de aceea, regulile care i se aplică sunt nuanțate și greu stabilizabile în formule tehnocrate. 

Susan Sontag, în a sa „Against interpretation”, a scris despre modelul byronian al artistului secolului XX, arătând că arhetipul creatorului care nu poate crea decât într-o criză perpetuă e caracteristic acestui secol și că acesta este rezultatul unei evoluții simbolice, probabil necesare impunerii statutului său „demiurgic”, diferit de cel al „omului de rând”. 

Or, ceea ce oglindește, printre altele, criza morală din arte acum este că artistul trebuie în primul rând să se poarte ca un cetățean, să se dezbare de comportamente excesive și să facă artă respectând adecvarea la reguli, nu încălcarea și provocarea lor. Întrebarea este: mai este asta artă?…

Unii cred că da, alții se îndoiesc. Doar istoria ne va da răspunsul.

Încheind aici paranteza, era de mult evident că UNITER e o organizație care a rămas în esența ei a anilor 1990, așa cum au rămas toate uniunile de creație (risc să afirm chiar, în calitate de fost ministru al culturii pentru o scurtă perioadă, că UNITER e cea mai modernizată dintre uniuni și cea mai transparentă dintre ele). 

Dar nu este asta oare situația întregului nostru sistem administrativ și instituțional, înțepenit în moduri de funcționare depășite și neadaptate prezentului?

La vremea începuturilor uniunii, la care am asistat direct, Caramitru răspundea unei nevoi de modernizare, la acea oră, a structurii (vorbim despre anii ‘90). Cu timpul, după variate încercări eșuate de a revoluționa sistemul de salarizare și de a liberaliza formele de susținere financiară pentru arte, fostul președinte UNITER și-a dat seama că, într-o Românie baronizată, singurul lucru pe care Uniunea îl poate face cu folos este să consolideze conservator statutul breslei și să recentralizeze reprezentativitatea ei. 

El s-a aflat, de aceea, constant, într-o foarte bine mascată defensivă față de evoluția socială. Ca să stabilizeze și să protejeze statutul comunității din care făcea parte. Pe scurt, s-a purtat și el ca un baron. A fost bine, a fost rău?… Tot istoria ne va da răspunsul. Reamintesc faptul că Ion Caramitru avea deja 50 de ani în 1989.

Pe acest fond s-au arhitecturat, în timp, Gala UNITER, Festivalul Național de teatru, Gala HOP, obținerea utilității publice de către UNITER, indemnizațiile de merit, alianța uniunilor de creație... etc.

 Succesul acestei tactici se vede acum, când, în realitate, ciocnirile și desfășurările de forțe născute pe terenul instabil al transformărilor din societate sunt despre putere și influență, despre câștigarea controlului, nu despre artă. Suntem foarte departe de viziunea despre obiectul artistic a lui Walter Benjamin, cu a sa judecare după criterii intrinseci a operei.

Avem o lege a managementului adusă la zi și care să încurajeze creativitatea?

Avem politici publice adaptate metastaticei înmulțiri de absolvenți ai școlilor de teatru? Avem o critică de teatru pe care publicul larg să o ia în seamă? Avem protecție socială specifică pentru artiști și tehnicieni? Avem un director plin la Teatrul Național din București - prima scenă a țării?!…

Până una-alta, ceea ce avem este UNITER-ul.

De aceea, ar fi bine, poate, ca uniunea să își consulte toți membrii, în urma acestui moment de criză, să îi consulte și pe cei care nu sunt membri, dar care au o activitate teatrală intensă în România, despre rolul pe care ea ar putea să îl joace azi în sistemul artelor spectacolului și în sprijinul artiștilor. Despre valorile pe care UNITER ar trebui să le apere și să le reprezinte. 

O consultare profesionistă și deschisă. O consultare care ar deschide calea către trecerea de la tactica defensivă la una ofensivă. Sperăm, inteligent ofensivă.

Va fi necesar, mai ales, să aibă talentul și curajul cineva să aducă la zi și să umple vidul de putere, dar mai ales pe cel de leadership - scuzat fie-mi barbarismul - lăsat de Ion Caramitru. Să îl umple în așa fel încât un american să poată exclama: „You are an inspiration”. //