Pe aceeași temă
1. Contextul în care apare „Revoluția greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești” (autor: Tudor Dinu), cea mai recentă carte a unuia dintre cei mai spectaculoși istorici (încă) tineri de la noi, are cel puțin două trepte. Mai întâi, e ceva de ordin obiectiv: s-au aniversat deja 200 de ani de la acest moment revoluționar de mare magnitudine care are reverberații puternice inclusiv pentru modernitatea istorică românească. Apoi: deși momentul ca atare – două secole de la Revoluția Elenă – a fost „celebrat cu fast în 2021”, din păcate, spune T. Dinu, „nu există încă nicio cercetare de tip monografic dedicată mișcării de eliberare a grecilor de pe teritoriul Principatelor Române”.
2. Există, pentru această stare de fapt, o anumită explicație. În Grecia și, în mod aparte, în arealul cultural de acolo, situația de facto se explică prin aceea că „foarte numeroasele surse primare redactate în compozita limbă română de la începutul veacului al XIX-lea” sunt pur și simplu inaccesibile cercetătorilor acestei teme atât de generoase, și ca ofertă ideatică, și ca ramificații care dau seama de istoriile sale de nișă ce compun istoria mare a Revoluției Elene. „În schimb, în țara noastră lipsa de interes pentru temă”, notează Tudor Dinu, „ar putea fi explicată prin antipatia față de eteriști, vinovați în fața istoriei de asasinarea lui Tudor Vladimirescu, figură cu statut de erou național, pentru noi, românii”. „Revoluția greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și Țării Românești” – ediția splendidă, cu numeroase ilustrații, de la Humanitas – este, din acest unghi de vedere, și o reparație de ordin istoric și, mai larg, intelectual. Prin structură, decupaje tematice și prin limba în care e spusă această istorie, cartea lui Tudor Dinu e, desigur, mult mai mult decât o asemenea reparație.
3. Tudor Dinu are 44 de ani și un portofoliu profesional mare - și complex – cât o instituție în sine. Să admirăm: profesor doctor abilitat la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei (Grecia); a susţinut prelegeri şi conferinţe ca profesor invitat la universitățile din Atena, Tracia, Cipru, Berlin, Hamburg, Lund, Kiev, Brno, Sofia și Plovdiv, precum şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia; în ultimii ani, a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Veliko Tîrnovo, Tbilisi); în 2014 a fost ales și în 2018 reales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din Țările Române au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. Tudor Dinu a publicat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia.
4. De asemenea, tot spre admirație: a publicat (toate, la Humanitas), lucrări despre Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului al XVIII-lea (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015), Bucureștiul fanariot. Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), Oamenii epocii fanariote. Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018) - lucrare distinsă, în varianta greacă, cu premiul Academiei din Atena-, Bucureștiul fanariot. Viață cotidiană, divertisment, cultură. În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, care i-a acordat titlul bizantin de archón hypomnematógraphos. Are o lucrare – luxuriantă, încă nepublicată în limba română – despre „Modă și lux în Valahia din vremea Revoluției grecești”. Tudor Dinu: 44 de ani, așadar, un profil de cărturar exemplar și toată viața înainte pentru a da o operă de istoric cu mult mai mare decât este aceasta deja acum!
5. Cartea de față – nu numai despre Tudor Vladimirescu, ci și despre un evantai tematic cu adevărat impresionant – e, în mod evident, o derivată a acestei formidabile pasiuni de istoric pentru secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ambele, în fond, foarte importante pentru modernitatea noastră (care însă nu au parte de o bibliotecă istorică pe măsura importanței lor). Punctual, despre Revoluția Elenă și despre impactul major al acesteia: „Pentru români, ca și pentru eleni, acest preambul al Revoluției Grecești desfășurat pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești marchează o ruptură istorică de o importanță fundamentală, care a deschis, în ceea ce ne privește, calea domniilor pământene și, mai apoi, în decurs de numai o generație, a înscrierii Principatelor pe orbita europeană și a nașterii României ca stat modern”.
6. „Tăietura” esențială cu care operează aici Tudor Dinu redimensionează importanța marilor actori ai Revoluției Elene. În logica evenimentelor, așa cum alege să o lase să „curgă” tânărul nostru istoric, revolta amplă a lui Tudor Vladimirescu este „pe bună dreptate, un moment auroral al modernității noastre”. Însă: „Nu este până la urmă decât un episod, o ramificație a mișcării de eliberare a grecilor”. Cu totul remarcabil: sunt convocate, pentru a pune altfel lumina pe această perioadă încărcată de mult balast istorico-ideologic, sursele scrise care aparțin tuturor părților implicate: imperiile rus, otoman și habsburgic; în limbile română, greacă, turcă, rusă, germană, franceză. Pentru un tablou și mai complex, cât mai aproape de adevăr, Tudor Dinu a insistat să aibă acces în mănăstiri, muzee, colecții particulare (Grecia + România); de asemenea, a refăcut itinerariile cunoscute ale lui T. Vladimirescu și Al. Ipsilanti, precum și ale altor revoluționari greci. Peste 80 de locuri vizitate și studiate, multe zeci de fotografii reproduse – care au legătură cu ce a fost atunci și care încă semnalizează acea perioadă.
7. Foarte pe scurt: avem, întâi, o sinteză consistentă a contextului crizelor și al reașezărilor geopolitice din regiune care au constituit condițiile de posibilitate pentru mișcarea revoluționară. De asemenea: în carte defilează, ca într-un platou cinematografic (o mare calitate a cărții: aceasta este evident filmică!), o suită impresionantă de personaje – fie ele de prim rând pentru Revoluția Elenă, fie de culise, fie din rândul al doilea, din zone ale elitelor politice, economice și militare. Apoi: pe măsură ce Revoluția de la 1821 crește în amploare, sunt punctate efectele imediate, mișcările de „plăci tectonice” pe care le înregistrează evenimentele calde de atunci. Important: avem, foarte clar punctat – cu un „atunci” și un „acum” întărit de salba de instantanee fotografice -, traseul Revoluției. Nu în ultimul rând: deznodământul acestei mișcări revoluționare, povestea reîntregită a marilor sale personaje, efectele imediate și cele largi care însoțesc acest moment de răscruce pentru modernitatea politică a României și, mai larg, a Balcanilor. Așadar: cronologie, tematică, istorie de personaje.
8. Momentul – tragic – al „descăpățânării” lui Tudor Vladimirescu (cel mai probabil: noaptea de 26 spre 27 mai 1821) e consemnat, cu toate detaliile disponibile, puțin dincolo de jumătatea cărții. Uciderea liderului pandurilor a fost „un act ce în perspectivă istorică a atras asupra Eteriei un oprobriu de neșters în întreg spațiul românesc”. În cele mai multe dintre referințele istorice autohtone, de altfel, după acest moment relatările cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu Eteria și cu soarta, în detaliu, a mișcării revoluționare grecești sunt extrem de zgârcite. În cartea istoricului Tudor Dinu, consecuția faptelor și inventarul sensurilor acestora sunt fastuoase. Există, de altfel, o linie de discurs în sine, distinctă și foarte ofertantă ca orizont semantic, cu privire la decăderea mișcării revoluționare de la 1821.
9. În Moldova și în Valahia, Revoluția de la 1821 lasă în urmă dâre groase de sânge – atât de pe urma eteriștilor, cât și a otomanilor. „Cu toate acestea, greul tribut de sânge plătit de Principate a fost recompensat cu restaurarea domniilor pământene și eliminarea din viața politică a grecilor neîmpământeniți, evoluții ce au permis accelerarea considerabilă a procesului de occidentalizare a societății românești și, pe termen lung, unirea Principatelor și formarea statului național român”.
10. Într-un dialog pe care am avut bucuria să îl am cu Tudor Dinu în urmă cu un an și jumătate – tema centrală a conversației noastre era chiar epoca fanariotă și reflectarea ei în istoriografia de la noi -, istoricul mi-a destăinuit – istorie de nișă, nu-i așa? – o modalitate de pregătire a stridiilor în epocă. Iat-o: „După ce erau spălate cu grijă de nisip, puteau fi fripte pe grătar până începeau a se deschide, în vreme ce zeama pe care o lăsau era adunată cu luare aminte într-o ulcică („apa lor ce-și lasă să nu o lepezi, că aceia iaste gustul lor“) și amestecată cu marginile pisate ale cochiliilor, „vârfuri de spănaci“, „zeamă de năramză și piper“. Miezurile stridiilor erau apoi prăjite în untdelemn, așezate pe felii de pâine prăjită „într-o tipsioară de aramă“ pusă „pe spuză caldă ca să dea în undă“ împreună cu sosul descris anterior și, în cele din urmă, presărate cu piper. Alteori, înainte de a ajunge pe grătar, scoicile erau lăsate „să stea un șfert de ceas în untudelemn, sămânță de molotru pisată și piper“, după care erau fripte într-o hârtie de scris modelată în forma unei albii și bine unsă cu untdelemn. Când se rumeneau, erau mutate într-o tavă, iar deasupra lor era turnat un „ostropiel făcut de zahăr, zeamă de năramză, piper pisat“ și sucul propriu. În alte ocazii, după ce erau lăsate pe grătar cât să se încălzească bine, dar fără să se deschidă, erau fierte „în cuptoriu au supt țest“ cu „untudelemn, un cățeluș de usturoi, izmă și maghiran tocat, piper și scorțișoară“, dar și „puțintel vin bun, alb, aguridă au zeamă de lămâie și puțintel zahar“. În fine, stridiile puteau fi preparate și pane sau, în limbajul epocii, înfăinate, caz în care deasupra lor se turnau felurite ostropiele, inclusiv unul „verde făcut de foi de pătrânjăi, izmă și alte erburi pisate, amestecate cu zeamă de năramză au de lămâie au cu oțet“. Istoria pe care o spune Tudor Dinu are gust; foarte mult bun-gust. Rețeta de mai înainte (poate că) funcționează și ca aperitiv pentru lectura cărții de față. O carte care, apropo, se poate citi – cu mult folos – în tandem cu o alta, delicioasă, despre începutul epocii moderne la noi: Neagu Djuvara – „Între Orient și Occident: Țările Române și începutul epocii moderne (1800-1848)”. //
