Cinema Date(s)

Premierele cinematografice din ultimele 2-3 saptamani se pot imparti in: doua filme romanesti, un film rusesc si multe filme americane.
Intr-o perioada agonizanta ce dureaza de foarte mult timp in cinematografia romana, mai apar, cand si cand, oaze de calitate. Moartea Domnului Lazarescu, de Cristi Puiu, si Marele jaf comunist, de Alexandru Solomon, sunt cele doua tuburi de oxigen din atmosfera irespirabila a mediocritatii generalizate din filmul romanesc.
Marele jaf comunist fusese deja prezentat la Cluj in iunie 2004 si de atunci a participat la numeroase festivaluri internationale, unde a si obtinut mai multe premii. E o noutate faptul ca un documentar romanesc a fost distribuit in sali, chiar de un distribuitor (Independenta Film). E, de fapt, al doilea documentar romanesc intrat in circuitul cinematografic - mai fusese Asta e, al lui Thomas Ciulei, anul trecut, dar acela era distribuit de regizorul insusi, prin casa lui de productie. Marele jaf comunist intra in sistem dupa toate regulile jocului, ceea ce e un fapt foarte imbucurator. In primul rand, subiectul e extrem de incitant la Marele jaf comunist: e vorba despre un jaf la Banca Nationala a Romaniei in anii 1950, in plin regim dictatorial, cand oamenilor le era frica sa deschida gura, daramite sa aiba cineva curajul sa fure de la banca in cel mai pur mod american! Povestea e incredibila, iar regizorul stie foarte bine sa extraga maximum din fantasticul situatiei. Pe alocuri frizeaza grotescul, alteori hilarul, alteori ai impresia ca privesti un SF. E realizat intr-un mod destul de clasic - imagini de arhiva si comentarii din off, alternate cu interviuri luate anchetatorilor care mai traiesc, in zilele noastre. Imaginea (Constantin Chelba) e, ca de obicei in filmele lui Alexandru Solomon (el insusi semnatar al imaginii la mai multe filme), foarte buna - el face parte din acea categorie de documentaristi pentru care constructia in cadru e la fel de importanta ca rigoarea cu care desfasoara ancheta. Filmul se urmareste cu tensiunea unei pelicule de actiune, surpriza e dozata astfel incat sa te tina pana la final fara senzatia de prea mult sau inutil. E un film ce ar putea avea mare succes la public si o lansare-eveniment.
Exploatarea unui film rusesc in salile romanesti ar trebui sa fie si ea un eveniment si o premiera dupa 1990, cand cinematograful rus a fost exilat. Pe nedrept, caci fosta cinematografie sovietica si-a gasit forta sa se innoiasca si da la iveala multe filme nu doar de luat in seama, dar si de exceptie. Spun “ar fi trebuit sa fie” pentru ca, in fond, Rondul de noapte (2004), regia Timur Bekmambetov, nu e decat un exemplu cat se poate de tipic si trist al colonizarii mondiale cu conceptii hollywoodiene de cea mai proasta calitate. Indigneaza in primul rand lipsa de respect fata de niste rigori elementare ale distributiei de film. Dupa un scurt comentariu in engleza (americana, evident), urmeaza filmul (rusinos de prost, de altfel) in rusa, iar la final din nou comentarii din off in americana. Pelicula e o combinatie de film-catastrofa, atat de drag Hollywood-ului, si film fantastic cu fortele Intunericului, ale Luminii, ale Zilei, ale Noptii si alte ineptii de genul asta, amestecate intr-un talmes-balmes din care nu se mai intelege nimic. Chiar nu merita filmul rusesc un alt exemplu pe ecranele romanesti??? Basca transcrierea numelor rusesti, din alfabet chirilic in latin, dupa regulile englezei. Probabil ca traducatori de rusa nu mai exista si atunci s-a apelat la un traducator de engleza, care a tradus din versiunea engleza a listelor de dialoguri ale filmului. Orice traducator ar trebui sa tina cont de niste reguli elementare, de bun-simt la urma urmei, atunci cand adapteaza numele proprii de la un alfabet la altul. Si sa stie ca in romana se scrie Jenia, nu Zhenya (“zh” fiind conventia engleza a consonantei “j”), respectiv Igor, nu Yegor!!! Singurul atu al filmului e imaginea - filmari si efecte speciale trasnet, unele surprinzatoare (traseul unui nit desprins dintr-un avion in zbor, urmarit pana jos in cadere). Toate, una peste alta, fac ca Rondul de noapte sa fie un atentat la bunul-simt.
Dintre filmele americane se remarca unul singur - Off the Map/Dincolo de departe (2003), regia Campbell Scott. E adaptarea pentru ecran a unei piese scrise de Joan Ackermann si, ceea ce e deosebit fata de productia americana de consum, e atmosfera de capat de lume. Ba, mai mult chiar - de iesire din lume si timp, asa cum o spune si titlul - dincolo de spatiu, un loc care nici macar nu apare pe harta. Un loc torid in New Mexico din care, daca ajungi, risti sa nu mai poti evada. Lucrurile care se petrec in casa pierduta intre campuri sunt la limita oniricului. O familie ce traieste practic fara bani in America e ceva ce aduce a science-fiction! Depresia permanenta de care sufera tatal adauga o doza de oniric atmosferei de toropeala in care plutesc personajele. Doar finalul te coboara (din pacate) cu picioarele pe pamant solid american si strica vraja ce pluteste peste acel spatiu off the map.
Despre celelalte filme americane din sali, din ultimul timp, nu sunt prea multe de spus. Nici unul nu trece de o zona foarte comuna, in care intalnim cea mai mare parte din productia hollywoodiana.
De mentionat totusi, mai ales pentru fanii regizorului, George A. Romero’s Land of the Dead/Taramul mortii (2005). Romero e una din legendele horror-ului, creatorul filmelor cu zombies. Filmul de fata e construit, evident, pe aceleasi coordonate cu care si-a obisnuit fanii, dar ii lipseste, din pacate, tocmai ceea ce-l impusese si-n ochii criticii: consideratiile, foarte subtile, pe marginea societatii americane de consum, din Dawn of the Dead (1978), de exemplu.
Raise Your Voice/Fa-te auzit! (2004), regia Sean McNamara, e chiar sub acest nivel mediu-comun. Nu doar ca e plin de clisee si lipsit de orice imaginatie, dar abunda si in stangacii pe care industria hollywoodiana stie sa le evite de cele mai multe ori (cum de trec parintii lui Paul si sora lui atat de usor peste moartea acestuia, in doar cateva zile?). Si - cireasa stricata de pe tortul acrit - actorii sunt la limita penibilului. In aceeasi categorie intra si Stealth/Stealth - Pericol invizibil (2005), regia Rob Cohen. Film cu avioane atat de tehnologizate, incat incep sa gandeasca singure si sa nu mai asculte de ordinele oamenilor, oameni viteji care incearca sa le readuca la ordine, situatii care scapa de sub control si iar viteji care le readuc la control. Plus nelipsita poveste de dragoste inmugurinda, bifata si ea. Cu alte cuvinte, nimic in afara a 2-3 scene sustinute la viteza maxima.
Aventuri si-n Sahara (2005), regia Breck Eisner, cu biata Penélope Cruz prinsa in capcana nivelatoare a Hollywood-ului. Filmul urmareste doua piste - una cu niste vanatori de comori (vezi Indiana Jones), cealalta cu aceiasi cautatori de comori ce dau din intamplare peste niste oameni rai (albi) ce profita de coruptia si saracia oamenilor negri pentru a recicla deseuri periculoase in plin desert, punand insa in pericol viata Planetei. Nimic de vazut (poate doar cateva peisaje), nimic de ratat (nici macar Penélope Cruz). Amityville/The Amityville Horror (2005), regia Andrew Douglas, e, se scrie la-nceputul filmului, bazat pe un caz real. E vorba despre o casa bantuita zdravan, cu o familie nou mutata in ea, din ce in ce mai terifiata. Poate doar marturisirea veridicitatii intamplarilor din anii ’70 sa-ti starneasca putin curiozitatea, caci altfel pelicula respecta cu totul regulile genului horror.
Nici comediile nu aduc nimic nou. Cea mai asteptata e, probabil, Mr. & Mrs. Smith/Dl. si Dna. Smith (2005), regia Doug Liman, fara-ndoiala datorita actorilor: Angelina Jolie si Brad Pitt. Filmul e bine tinut in mana, ritmat, iar unele scene de lupta intre cei doi coregrafiate tragand cu coada ochiului la maestrul John Woo. Ramane totusi in aceeasi zona a comunului (mediu) confortabil.
Pentru “comediile celor doua nunti” - The Wedding Crashers si The Wedding Date - nu prea merita sa va deplasati la cinema. Nu e nici o legatura intre ele, decat coincidenta ca au fost lansate in salile romanesti in acelasi timp. The Wedding Crashers/Spargatorii de nunti (2005), regia David Dobkin, poate atrage, eventual, prin numele de pe afis (Owen Wilson si Vince Vaughn) si prin nimic altceva. Iar The Wedding Date/Ceva de imprumut (2005), regia Clare Kilner, nici macar nume sonore nu propune. Primul e cu doi tipi ce merg pe la nunti si se dau drept rude care nu sunt, pentru a vana tipe cu care sa aiba cate o aventura; al doilea - cu sora miresei, care face apel la un domn de companie pentru a nu merge singura la nunta (recent parasita fiind de cel mai bun prieten al mirelui, cu care desigur ca se va-ntalni acolo); si de care (gigolo) bineinteles ca se-ndragosteste. Ambele happy-end-izate.
In sfarsit, Wicker Park/Carari intortocheate (2004), regia Paul McGuigan, cu Josh Hartnett, e o melodrama ce poate atrage doar prin constructia presarata cu flash-back-uri. Destul de incitant pana la un punct, gratie misterului care planeaza asupra personajelor si relatiilor dintre ele, la limita straniului. Nimic senzational.