Pe aceeași temă
În ultimii șase-șapte ani am citit atât de multe mărturii ale unor contemporani sau participanți direct la luptele pentru constituirea României Mari (admirabil în acest sens este efortul editorial al Humanitas) și am scris despre aceste cărți în Revista 22 încât, la un moment dat, le-am adunat într-un volum1. De aceea, mărturia lui Ștefan Zeletin, filozof și autor interzis de comuniști, pentru că a teoretizat rolul și importanța burgheziei românești (murind oarecum norocos în 1934 – în mod sigur ar fi înfundat pușcăriile comuniste), despre groaznica și haotica retragere a Armatei Române din noiembrie 1916 ne-a stârnit imediat interesul. Numele său real era Ștefan Motăș (sau Motaș), dar și-a ales pseudonimul (mult mai literar și poetic) Zeletin de la pârâul care curge în apropierea satului său natal, Burdusaci, din comuna Răchitoasa, care se afla în județul antebelic și interbelic Tecuci, acum în județul Bacău. A făcut studii la Seminarele Teologice din Roman și Iași, iar apoi și-a luat licența în filozofie la Universitatea din capitala Moldovei în 1906. Trei ani a fost funcționar, bibliotecar și profesor, iar apoi a plecat să-și continue studiile în Europa Occidentală și Centrală (Berlin, Leipzig, Sorbona, Oxford și Erlangen2, unde a obținut doctoratul în filozofie). După 1918 a predat filozofia și limba germană la Bârlad și București, iar din 1927 a ajuns profesor de filozofie la Universitatea din Iași. Zeletin a rămas în cultura noastră prin lucrarea Burghezia română Originea și rolul său istoric (1925), dar și prin Din țara măgarilor. Însemnări, un pamflet devastator la adresa societății românești (neviciată încă de comunism), publicat în 1916. Pe scurt, măgarii erau contemporanii lui: „Orice măgărie, privită în sine nu alcătuiește o rușine dacă e bine ascunsă. Ea devine o rușine din clipa în care e dată la iveală și scuturată sub nasul lumii civilizate” sau „două lucruri sunt pe lume acum și de-a pururea nesuferite pentru tot ceea ce e suflet de măgar: două lucruri pe care întreaga suflare măgărească le urmărește cu ură de moarte, le înăbușe și le taie din rădăcină oricând se ivesc pe pământul străbun: talentul și cinstea”.3
Zeletin, la fel ca alte mii de intelectuali români, din punct de vedere militar constituia osatura Armatei Regale mobilizate pentru război, fiind subofițer în rezervă. Primul stagiu l-a făcut în 1908, înrolat ca simplu soldat în Batalionul de Vânători. A fost mobilizat în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic (1913), dar nu știm dacă a și trecut Dunărea în Bulgaria. Pe frontul adevărat a fost trimis la 18 septembrie 1916, fiind demobilizat abia la 18 mai 1918, odată cu Pacea de la București și demobilizarea parțială a Armatei Române. Din cauza pierderilor teribile suferite, fusese avansat la gradul de locotenent. A luat parte la bătălii care nu spun mare lucru acum (Dealul Vrânceanului, Muntele Doiroși, Cernica și Brezoiu, Runcu, Golești, Oarja). Apreciat de superiori, Zeletin a fost un intelectual umanist care se pricepea binișor și la treburile militare! Descrierea retragerii din noiembrie 19164, memorii publicate în 1926, se constituie într-un rechizitoriu violent îndreptat împotriva conducerii militare superioare a Armatei române, dar și împotriva conducătorilor Regatului român care au condus țara în Primul Război Mondial. Dar contemporanii nu se puteau aștepta la altceva de la autorul pamfletului mai sus menționat.
Ajuns cu regimentul său moldovean pe frontul din nordul județului Argeș la începutul lunii noiembrie 1916, după ce acesta se distinsese în prima Bătălie de la Oituz, a observat că trupele pe care le înlocuiau erau epuizate, demoralizate și indisciplinate. „Satele dindărătul frontului, părăsite de locuitori, gemeau de soldați fugari. Patrulele noastre, trimise în toate părțile în recunoaștere, ne aduceau de pretutindeni de știre că mai la fiecare casă se găseau doi-trei soldați răzlețiți de front. Ei frigeau găini, beau țuică și așteptau numai zgomotul mitralierelor germane spre a fugi mai departe îndărăt (...)”. Și din memoriile lui Ștefan Zeletin răzbate frustrarea militarului mărunt, de pe front, chiar dacă subofițer, și care nu cunoaște evoluția ansamblului frontului și nici nu poate înțelege deciziile. Descrie panica ce puse stăpânire pe sătenii argeșeni la auzul iminentei invazii germane, ei începând a-și încărca rapid carele cu bunurile mai de preț, pentru a pleca în necunoscut, „nici priveliștea frontului nu mi s-a părut atât de grozavă ca suferințele populației civile, ale celor mulți și nevinovați, ce nu știau de ce ne batem, și totuși pe umerii lor se năpusteau acum ororile războiului”.
Situația era atât de tragică și fără speranță încât militarii din primele linii au început să suspecteze comandamentele superioare că-i trădează cu bună știință dând ordine absurde. Evident și lipsa lor de pe teren a contribuit la această impresie nefavorabilă. „Suntem osândiți cu toții la o moarte sigură și rușinoasă! Mergem de-a dreptul la căsăpie, iar cei ce mai scapă cu viață sunt întorși înapoi și mânați din urmă cu tunul tot în mâinile dușmanului. Pentru noi nu e cruțare: trebuie să plătim cu sângele nostru prețul vânzării celor de sus. Astfel, în orice nou ordin de sus noi vedeam o nouă născocire diabolică de a ne da nemților cât mai ușor în mână, de aceea îl primeam cu dispreț și vorbe de batjocură.” Atitudinea superioară față de încercatele trupe muntene care fugeau avea să se schimbe rapid când moldovenii au ajuns în bătaia tunurilor și mitralierelor germane. Frontul fiind spart în zona Jiului, germanii au dat peste cap rapid întreaga apărare montană a frontierelor, organizată de Comandamentul român și care îi stăvilise pe centrali cam două luni. Zeletin și soldații comandați de el au trecut Argeșul printr-un vad, toate podurile fiind ocupate de nemți, care erau mult mai rapizi. Fiind noiembrie, iarna deja își făcea simțită prezența, temperaturile erau scăzute (nu ca acum)!
„Și cum urmăream fugarii dinainte cu priviri rătăcite, îmi apăru deodată în închipuirea înfierbântată imaginea lugubră a derutei uriașe în care căzuse întreaga noastră oștire: ofițerii superiori fugind în goana automobilelor spre a-și salva viața, iar în urma lor trupele rătăcind la întâmplare, fiecare încotro credea că va găsi adăpost. Fugeau.... În depărtare bubuia tunul german”. Având în vedere cutremurătoarele detalii ale debandadei, descrise cu mult talent literar de către Zeletin, rămâne o minune cum și cu cine s-a putut reconstitui Armata română în 1917, într-un timp atât de scurt, cum a fost posibil ca după nici nouă luni aceeași Armată să lupte de la egal la egal cu cea germană la Mărăști, Mărășești și Oituz (iar în acest punct al discuției trebuie subliniat iar și iar rolul major al Misiunii Militare franceze conduse de generalul Berthelot, un mare prieten al României). De altfel, și Ștefan Zeletin scrie un paragraf inspirat exact în acest sens:. „Noi toți cei care am făcut retragerea aveam convingerea neclintită că cu rămășițele dezastrului din Muntenia nu mai e nimic de făcut, soldații aceștia păreau a fi pierdut tot ceea ce poate pierde o oștire: încrederea în ei înșiși. Desfășurarea războiului a dovedit însă că nu eram tocmai întemeiați în această credință. Oștirea noastră a izbutit în urmă să îndeplinească un adevărat proces de renaștere sufletească, spre a asista mai târziu, ea însăși uimită, la revelarea propriei ei forțe.” Rămășițele Regimentului 69 din care făcea parte Ștefan Zeletin au ajuns la 25 noiembrie 1916 inevitabil și în județul Prahova, pe o vreme infernală. Venise o iarnă adevărată, cum avea să fie și următoarea, 1917/1918/ (în niciun caz ca acum). La Rușani5 nemții ar fi atacat și capturat întregul stat major al unei brigăzi române. La auzul tunurilor germane iarăși „se născu același haos, în care degenerau toate retragerile noastre: tot câmpul se făcu negru de soldați fugari. Ofițerii mergeau la întâmplare, prinși în mulțimea soldaților, fără a mai încerca să-i pună în ordine. În zare se arăta satul Fulga, ca un loc de mântuire”. Zeletin se întreabă „cum este posibil să fugă atât de multă lume în fața dușmanului?”. Însă între Rușani și Cricovul Sărat memorialistul a asistat la singurul contraatac real al retragerii (sale), spulberat facil de puterea de foc a germanilor. În Prahova, Zeletin a întâlnit pentru prima oară și elemente înaintate ale Armatei țariste (deocamdată, spectatoare aparent dezinteresate), „o brigadă de cazaci; lăncile înfipte în pământ se ridicau în sus ca o impunătoare pădure”. Trecând în Buzău, Zeletin laudă bravura unui căpitan ploieștean, supraviețuitor al Regimentului 7 Prahova infanterie, care a dat de furcă unor coloane germane prea încrezătoare cu o mitralieră. „Tot mai erau și pe la noi oameni tari de suflet”, trage concluzia filozoful-militar.
Rămășitele Regimentului 69 au ajuns în decembrie în apropierea Bârladului, unde au fost cantonate în foarte modestele case ale țăranilor moldoveni. Suprapopularea și mizeria aveau să contribuie la declanșarea febrei tifoide și a tifosului care aveau să îi ucidă pe mulți dintre cei care preferaseră Moldova liberă prizonieratului la germani.
În aceeași parte de umbră este și informația dintr-o notă a editorului – după război cam 126.000 de procese au fost intentate celor care ar fi dezertat la inamic (cea mai mare parte, în timpul retragerii) în cadrul cabinetelor de instrucție ale Corpurilor de Armată (numai la Craiova erau 11.000). Lesne de imaginat ce ar fi stârnit condamnarea unui număr atât de mare de oameni (mulți dintre ei nici nu erau vinovați). Toate dosarele ar fi fost grațiate de Ferdinand. Păcat că Ștefan Zeletin, chiar dacă face scurte referiri la îmbunătățirea stării Armatei române, nu a considerat necesar să prezinte și amintirile despre cele trăite în următorii doi ani (1917 și 1918) decisivi pentru România, mai ales că nu a fost demobilizat decât în mai 1918. //
1. Din mărturiile unor contemporani la făurirea României Mari, Editura Karta-graphic, Ploiești, 2019.
2. Un centru universitar important al landului Bavaria, acum cu o populație de 100.000 de locuitori, doar al optulea oraș ca populație din acest land catolic)
3. Reeditarea Din țara măgarilor. Însemnări, Editura Nemira, București, 1998.
4. Retragerea. Povestea unui dezastru octombrie‑decembrie 1916 Ediție îngrijită, studiu introductiv și note de Sorin Cristescu. Postfață de Cezar Papacostea. Studiul lui Sorin Cristescu oferă o altă perspectivă, una istorică, asupra Armatei Române la orizontul anului 1916. Cam ca la un meci de fotbal – poți începe prost dacă termini bine, spre deosebire de nemți, care au început excelent și au terminat în genunchi!
5. Actualul sat Parepa-Rușani, com. Colceag. La Parepa a avut loc un fel de Maglavit prahovean la 29 august 1935.
Ștefan Zeletin
Retragerea.
Povestea unui dezastru, Octombrie-Decembrie 1916
Editura Humanitas,
București, 2023, 224 pagini
