Eroi contrafăcuţi

Iată un sfat politicos și o rugăminte pentru toate instituțiile și organismele de presă care confecționează eroi, propunând nume de străzi, de școli, statui și alte simboluri memoriale: documentați-vă foarte atent înainte, trimiteți adrese la instituțiile deținătoare de arhivă, întrebați specialiștii, vedeți ce spune legea și, în cazul instituțiilor, supuneți orice propunere dezbaterii publice. Numele de străzi, statutul de cetățean de onoare și statuile țin de memoria oficială a comunității și au impact asupra reprezentărilor colective, așa încât subiectul trebuie tratat cu toată responsabilitatea. Teoretic, cei aleși pentru a primi această recompensă memorială ar trebui să fie personalități recunoscute, simboluri consensuale, care nu jignesc memoria altora și care reprezintă un omagiu pentru valorile morale, democratice și comunitare. Bunul simț, dar și legea spun că militanții extremei drepte și criminalii de război nu intră în această categorie.

Trei lucruri întâmplate recent au provocat acest articol. Pe 22 martie 2011, Consiliul Local al orașului Comănești, din judeţul Bacău, a aprobat ca Școala nr. 5 din lo­ca­litate să primească numele „General Cos­tachi S. Ciocan“. Viceprimarul din Co­mă­nești, Nicolae Ciocan, este nepotul ge­ne­ralului. Ziarul Evenimentul Zilei a reac­țio­nat anul acesta, pe baza unor docu­mente (fișa matricolă penală) furnizate de Ins­titutul de Investigare a Crimelor Comu­nis­mului și Memoria Exilului Românesc, arătând că Ciocan a fost condamnat după război pentru crime împotriva umanității.

Al doilea caz: Institutul Național pentru Stu­dierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“ a protestat recent față de o decizie a Consiliului Local Târgu Ocna, din 10 februarie 2009, prin care legionarul Valeriu Gafencu a fost declarat post-mor­tem cetățean de onoare al orașului. Ins­titutul Wiesel a amintit că legea interzice cultul fasciștilor.

În fine, ziarul România liberă a publicat re­cent un articol, bazat pe documente mi­litare, despre faptele de arme ale unui ofi­țer al armatei române, maiorul Valeriu Carp, în urma ultimatumului sovietic din va­ra anului 1940. Institutul Wiesel a re­acționat din nou. Valeriu Carp este cu­nos­cut în istoriografie ca autor al mai multor masacre împotriva evreilor în 1940 și 1941, iar acest lucru nu era menționat în portretul eroizant din ziar.

Cazul Constantin Ciocan

Cine a fost generalul Constantin S. Ciocan, cel care a primit onoarea de a da numele unei școli din Comănești? General a de­venit în timpul președintelui Emil Cons­tantinescu. Aproape sigur, autorii pro­pu­nerii de înaintare în grad nu l-au informat pe șeful statului de atunci în legătură cu biografia lui Ciocan. Documentele lă­mu­ritoare ar fi putut fi obținute de la SRI (acum sunt la CNSAS), jandarmerie sau ar­mată. Tot aproape sigur, nici înaintarea în grad, nici votul din Consiliul Local Co­mănești nu au fost întemeiate pe o docu­mentare care să conțină toate datele pro­blemei.

Ciocan a fost arestat preventiv pe 30 iulie 1949 și condamnat pe 5 februarie 1951 pen­tru crime împotriva umanității, fiind acu­zat că a participat cu exces de zel la exe­cutarea unor civili. I s-au imputat fapte din 1943, din vremea când era locotenent în cadrul Școlii de Subofițeri de Jan­dar­merie din Cernăuți. Ciocan s-a născut în 1913 în Comănești, într-o familie săracă; a absolvit Școala Ofițerilor de Jandarmi în 1936 și a trecut prin diferite specializări și unități; după 22 iunie 1941 a făcut parte dintr-o companie de poliție a Marelui Car­tier General și a făcut patrulări în Iași, în iulie, după pogrom; a fost mutat apoi în Ba­sarabia, unde, conform propriilor de­clarații, oameni din unitatea sa au par­ti­cipat la mai multe execuții de evrei, iar din toamna lui 1941 a ajuns la Cernăuți.

În sarcina Şcolii de Jandarmi, unde era locotenent, a căzut executarea unei pe­dep­se capitale decise de Curtea Marțială Cer­năuți, împotriva a cinci „comuniști“ de­clarați periculoși. Nu le știm numele, știm doar că erau tineri de 20-25 de ani. Nu știm clar nici motivele condamnării: unii au fost se pare acuzați că au pus o bombă la poarta prefectului de Hotin, alții că au tăiat liniile telefonice între Prut și spatele Prutului – acuzații frecvente în acei ani care duceau la executarea civililor, evrei, comuniști, sovietici etc. După ce mai mulți ofițeri au refuzat să execute ordinul, invocând diferite pretexte, Ciocan, mai în­clinat spre conformism, după cum îl des­criau colegii, s-a oferit voluntar. A cons­tituit un pluton de execuție și i-a executat pe cei cinci.

După război, a fost arestat alături de alte sute de persoane acuzate de implicare în crime împotriva umanității. A fost acuzat că a încălcat prevederile legale privind exe­cuțiile. În 1942, apăruse în Monitorul Oficial Regulamentul asupra normelor de urmat la executarea pedepsei cu moartea (MO nr. 96 din 27 aprilie 1942). Re­gu­lamentul dădea câteva indicații, să le spu­nem tehnice, privind desfășurarea exe­cu­ției, pornind de la norme umanitare: păs­trarea unei distanțe între plutonul de exe­cuție și condamnați, legarea acestora din urmă la ochi și întoarcerea cu spatele față de pluton, executarea loviturii de grație cu pistolul în cap în cazul celor care nu mureau din prima salvă etc. Or, Ciocan a fost acuzat că i-a introdus pe condamnați într-o groapă comună, că a ordonat focul de aproape, de sus în jos, și că a procedat excesiv în momentul loviturii de grație. În cazul unei persoane sau două, loco­te­nen­tul a descărcat întregul încărcător în ca­pul victimei și mutilând cadavrul, trăgând în ochi și gură. După ce a tras, și-a mân­gâiat pistolul ostentativ. Se pare că s-a ener­vat din două motive: unul sau mai mulți condamnați au strigat „Trăiască Uni­unea Sovietică!“, iar după prima sal­vă, nefiind împușcați toți cei cinci, pro­cu­rorul militar aflat de față l-a ironizat că nu și-a instruit bine oamenii.

Acestea sunt amănuntele sinistre ale ca­zului Constantin Ciocan, reconstituite pe baza a numeroase mărturii, date de colegi și membri ai plutonului de execuție. Cio­can s-a apărat spunând că nu a făcut decât să execute un ordin legal, instanța a reținut că a procedat nelegal, cu exces de zel și sadism. Pedeapsa nu a fost mare, în comparație cu alte condamnări pentru cri­me împotriva umanității: 3 ani temniță grea.

Se știe, al doilea război mondial a re­pre­zentat un moment de „barbarizare“ a con­științei umane (Omer Bartov), nor­mele naționale și internaționale privind protejarea integrității civililor și a dem­nității vieții și morții fiind adesea lăsate uitării. Normele din 1942 veneau după un șir de atrocități în care zeci de mii de oa­meni, în special evrei, au fost executați su­mar, fără decizii în justiție și fără res­pectarea normelor legale și umanitare; în multe situații, cadavrele au fost mutilate, iar victimele au fost îngropate în gropi co­mune. În acest context, intervine povestea locotenentului Ciocan.

Știind aceste lucruri, putem judeca mai clar cât de rațională este decizia de a da numele unei școli după comandantul unui pluton de execuție. Istoricilor le rămâne eventual să discute detaliile cazului, dar pentru politicile publice lucrurile sunt cla­re: nu poți violenta conștiința elevilor din școala din Comănești introducându-i în această poveste dură.

Cazul Valeriu Carp

Din articolul din România liberă (Dan Gheor­ghe, Cum a fost evitată ocuparea Mănăstirii Putna de către sovietici, din 14 ianuarie 2013) aflăm despre faptele de eroism ale maiorului Valeriu Carp, după ul­timatumul sovietic din vara anului 1940. Mai precis, Carp, comandant al Ba­talionului 3 din cadrul Regimentului 16 Infanterie al Diviziei 7, a întârziat cu uni­tatea sa dincolo de noua graniță stabilită, ocupând poziții pe șoseaua Ciudei-Vicov, decis să deschidă focul împotriva sovie­ticilor, în ciuda unui ordin contrar dat de Armata a 3-a. Nu reiese dacă au avut loc într-adevăr confruntări cu sovieticii. Este citat doar un raport în care se spune că „maiorul Carp ocupă poziție de apărare și a oprit înaintarea trupelor sovietice și bandele teroriste. Capii bandelor sunt cap­turați de români și împușcați pe loc“. Autorul articolului speculează: „Este clar, după descrierea oficială a faptelor din perioada 1-3 iulie, că Batalionul 3 nu pu­tea să captureze inamici decât prin lup­tă“.

Mai aflăm din articol că Valeriu Carp s-a născut în Iași, că avea 43 de ani în 1940 (de fapt, ca să fim scrupuloși, avea 42 de ani în timpul evenimentelor pentru că s-a născut pe 27 noiembrie 1897), era căsătorit cu Margareta Coller - în 1932 și tatăl unei fetiţe – Maria. Ofiţer de carieră, absolvent, în 1933, al Şcolii Superioare de Război, Valeriu Carp va cădea pe câmpul de luptă în vara lui 1944, la Paşcani (mai exact, pe 11 aprilie).

Ce lipsește din portretul acestui ofițer erou și familist? Lipsește, după părerea noas­tră, esențialul. Documentele militare și istoriografia rețin că Valeriu Carp a fost implicat în mai multe masacre împotriva evreilor, în 1940 și 1941, comise cu o cru­zime ieșită din comun. Au scris despre aceste atrocități Marius Mircu în 1945 (Po­gromurile din Bucovina și Dorohoi), Ma­tatias Carp în 1947 (Cartea neagră, vol. III), mai apoi istoricii Jean Ancel, Radu Ioanid, Raportul Comisiei Wiesel și alții.

Astfel, din documente și cărți aflăm că „ban­dele teroriste“ erau de fapt civili, evrei, uneori familii întregi. Carp era sim­patizant legionar, iar frustrarea provocată de retragerea din fața sovieticilor a ră­bufnit împotriva evreilor. S-a întâmplat tot astfel în mai multe zone pe linia de re­tragere; pogromul de la Dorohoi în acest context a izbucnit.

M. Carp și Mircu relatează că prima crimă în masă comisă de unitatea lui Carp s-a produs pe 30 iunie 1940, la intrarea în localitatea Ciudei. Aici au fost adunați mai mulți evrei (Mircu vorbește de 4 evrei care ar fi vrut să întâmpine cu steag roșu tru­pele sovietice, M. Carp menționează 5 bărbați reținuți, o femeie și doi copii), ca­re au fost schingiuiți și împușcați. „După ce le-au rupt picioarele, povestește Mir­cu, le-au sfărâmat craniile, i-au legat de copaci și i-au tăiat în bucăți cu baio­netele.“ Pe 1 iulie, în ziua pogromului de la Dorohoi, maiorul Carp a ajuns în Za­harești (Suceava) și a dat ordin să fie adu­nați evreii din împrejurimi. Au fost găsiți 36 de evrei, bărbați, femei, copii, care au fost torturați (li s-au tăiat urechile, limba și degetele), împușcați și îngropați, morți sau vii încă, într-o groapă comună. Dea­supra, a fost aruncat, „ca ultimă bat­jo­cură“ (M. Carp), cadavrul unui cal. Doi sol­dați evrei au fost obligați de V. Carp să facă parte din plutonul de execuție. La ma­sacru a asistat și fiica maiorului și, con­form documentației adunate de M. Carp pentru procesele criminalilor de război și citate de Jean Ancel, a cerut să împuște cu mâna ei un evreu.

În 1941, odată cu declanșarea operațiunii Barbarossa, Regimentul 16 Infanterie s-a întors în Bucovina pe același traseu. Cum retragerea din 1940 a fost văzută ca o umilință, a urmat răzbunarea, iar ținta principală au fost și de data aceasta evreii. M. Carp ne spune că una dintre primele localități ocupate a fost Ciudei și în câteva ore au fost uciși 450 de evrei. Crimele co­mise, în 1941, la intrarea în Bucovina so­vietică de unitățile Diviziei 7, comandată de generalul Olimpiu Stavrat, au făcut obiectul unui proces mare, cu un lot de 35 de acuzați (dosarele se află la CNSAS). Stavrat însuși a fost condamnat la muncă silnică pe viață (dar eliberat prin Decretul din 1955).

Documentele unei anchete militare din 1950 dau mai multe amănunte despre nu­mărul victimelor (singura problemă fiind că, în limbajul comunist, mențiunea etniei dispare, iar „evreii“ devin „persoane“, „ce­tățeni“) și cei care au comis crimele în 1940. La 2 km de Ciudei, au fost prinse și exe­cutate 6 persoane (de un grup de sol­dați conduși de sergentul Antoniu și căpi­tanul Tantu). Din Ciudei au fost ridicați din ordinul maiorului V. Carp 35-40 de civili, dați pe mâna lui Antoniu. În zona Cras­na, au fost prinse două persoane, iar V. Carp a ordonat sergenților Antoniu și Mihai Țandură să-i împuște. În comuna Mar­ginea, maiorul a ordonat lui Antoniu și Țandură executarea a 4 civili. La Za­ha­rești, V. Carp a adunat mai mulți „sus­pecți“ de pe traseu, i-a închis într-o ca­meră, după care a invitat lumea să asiste la execuție, i-a pus pe evrei să-și sape singuri gropile, la 200-300 de metri de Zaharești, căpitanul Silviu Nemțeanu le-a făcut fotografii pe marginea gropilor, du­pă care un pluton i-a executat. Din plu­ton, au făcut parte Tantu, Țandură, An­toniu, sergent Ștefănoaia, caporal Crucico Simion, fruntașii Vlajinca Grigore, Rusu Ilie, Anton Laubach și soldatul Solomon. După război, dintre aceștia știm că Tantu și Țandură (fost actor la Bacău, membru al Frățiilor de Cruce) au fost condamnați. Nem­țeanu, și el fost legionar, nu a fost con­damnat, dar a fost folosit de regimul comunist în anii ’80. Antoniu și V. Carp au murit înainte de a începe anchetele. Carp eroul a fost de fapt un anti-erou.

Cazul Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu este o figură con­tro­ver­sată, adulată de unii, contestată de alții. Din cei aproape 32 de ani de viață, 12 i-a trăit în închisoare – Aiud, Pitești, Târgu Ocna. În închisoare a făcut TBC, in­su­ficiență cardiacă, apendicită și a fost mult timp bolnav, zăcând la pat, până s-a stins. Seninătatea cu care și-a trăit suferința a lăsat o bună amintire în rândul celorlalți deținuți și chiar a gardienilor. În plus, în închisoare a trăit o criză mistică, motiv pentru care Nicolae Steinhardt l-a numit „sfântul închisorilor“.

Pe seama sa este pus un episod care s-a transformat în legendă. În 1951, un de­ținut de la Târgu Ocna, Aurel Leonida Stra­tan, a primit în pachet streptomicină, iar acesta a decis că i-ar fi mai utilă lui Gafencu, grav bolnav. Conform relatărilor din memorialistica legionară de în­chi­soa­re, Gafencu ar fi decis la rându-i să cedeze medicamentul lui Richard Wurmbrand, considerând că aceasta are șanse mai mari de supraviețuire.

Wurmbrand este o altă figură legendară a spațiului concentraționar, mai mult po­menit decât cunoscut (așteptăm o mo­no­grafie serioasă). Evreu, erudit, comunist școlit la Moscova, deținut la Doftana la începutul anilor ’30, unde a contractat tuberculoză, atras de creștinism, Wur­m­brand a devenit apoi pastor protestant, fă­când prozelitism pentru creștinarea evre­ilor. După război a criticat subordonarea totalitară a cultelor și a fost arestat. A stat, cu o pauză, 14 ani prin închisori, ajun­gând și la Târgu Ocna, bolnav ca și Gafencu de TBC.

Este posibil ca Wurmbrand să fi primit de la Gafencu streptomicină – antibiotic tu­berculostatic abia descoperit și căutat în închisori ca o „apă vie“. Cert este că Wurm­brand este primul care a primit și a fost tratat cu streptomicină la Târgu Oc­na, utilizând o filieră protestantă și com­plicitatea unui medic din închisoare. Wurm­brand a ajutat apoi și pe alții (in­clusiv un antisemit incurabil care nu vroia să accepte ajutor de la un evreu). Aceste lucruri sunt atestate într-o carte recentă a istoricului Mircea Stănescu (Reeducarea, vol. III). Gesturile de întrajutorare erau frecvente în lumea închisorii, fiind de­clan­șate de diferite resorturi – grija creș­ti­nească pentru celălalt, convingeri uma­nitare, ideea legionară a sacrificiului, ca­ma­raderia, empatia, simțul datoriei pro­fesionale etc. – sau, uneori, toate la un loc. Nu știm ce a contat mai mult la Ga­fencu. Nu știm nici dacă se poate spune că i-a salvat viața lui Wurmbrand. Pastorul nu a pomenit acest ajutor în nici o scriere. Cert este că mai mult a contat filiera de medicamente proprie de care a beneficiat și îngrijirea acordată de medici și alți pacienți.

Și acum ajungem la povestea care ne in­teresează. Gafencu a devenit obiect de cult, mai ales după 1989, pentru diferite grupări neolegionare și ortodoxiste. O simplă căutare pe Internet este lă­mu­ri­toare. Efigia lui Gafencu este abuzată, folosită ca paravan și legitimare de tot felul de extremiști. Povestea spusă de le­gionari a relației dintre Gafencu și Wurm­brand nu este decât o parabolă a anti­se­mitismului legionar. Wurmbrand este va­lorificat în imaginarul neolegionar ca evreu convertit, ba chiar citat cu luări de poziții antisemite. Ajutorul lui Gafencu pentru Wurmbrand, real sau imaginar, apa­re ca dovadă a magnanimiei și supe­riorității morale legionare și faptul că pas­torul nu-l pomenește nu vine decât să de­monstreze că „evreul rămâne tot evreu“. Alții folosesc scena ajutorului ca probă că legionarii nu au fost, până la urmă, antisemiți. Wurmbrand a spus el însuși că Gafencu nu era antisemit, dar dacă citim relatările discuțiilor lor din celulă vedem că Gafencu colporta majoritatea preju­de­căților antiiudaice din ideologia legionară. Așadar, cultul lui Gafencu nu este o po­veste echilibrată despre Gafencu, ci una dintre modalitățile propagandistice prin care noile grupări fundamentaliste caută expresie în lumea contemporană.

Acest cult a avut trecere pe lângă mu­ni­cipalitatea din Târgu Ocna, care l-a de­cla­rat pe Gafencu cetățean de onoare. Fi­rește, o dezbatere publică nu a avut loc. Institutul Wiesel a protestat, pe bună dreptate, pentru că Gafencu a fost un mi­litant legionar și pentru că este un simbol al neolegionarilor, iar legea interzice un astfel de cult. Originar din Basarabia, Ga­fencu a devenit legionar, conform pro­priilor declarații, încă din 1937, la 16 ani. În 1941, pe când era student la drept, a fost numit șef peste Frățiile de Cruce din Iași, așadar șef politic al tineretului le­gionar ieșean (nu era simplu membru FDC cum spun unii). A participat la rebeliunea legionară și atunci a venit prima con­damnare. În toamna anului 1941, la câteva luni de la eliberarea din închisoare, a re­luat propaganda și prozelitismul le­gionar, fiind surprins împreună cu Paul Miron (in­fluentul personaj de mai târziu de la Frei­burg) în timpul unui ritual legionar. A fost condamnat din nou, împreună cu Mi­ron și cu alții. În 1949, comuniștii au dat o nouă sentință și a rămas în închisoare. Acolo a dezvoltat latura ortodoxistă a le­gionarismului său.

Mai trebuie să spunem ce însemna le­gionarismul? Însemna cultul dictaturii îm­potriva democrației, antisemitism și vio­lență. Pe scurt, Gafencu nu este un simbol consensual, iar glorificarea sa publică în­seamnă o jignire pentru alții, în condițiile în care legionarismul a împins România, alături de alte forțe antisemite și de re­gi­mul Antonescu, în Holocaust.