De același autor
Pe 12 septembrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea a indignat comunitatea islamica internationala citand unele afirmatii antimahomedane facute cu sase secole inainte de imparatul bizantin Manuel al II-lea Paleologul (1391-1425). Remarcile privind violenta intrinseca Islamului au fost rostite de bazileu in cadrul unei dispute teologice crestino-islamice. Care este istoria acestui tip de controverse interconfesionale si cum se explica actualitatea lor? Voi incerca sa prezint acest motiv istoric (dar si legendar si literar) cu larga raspandire in Evul Mediu. Astfel de controverse doctrinare erau "puse in scena" conform urmatorului scenariu: reprezentantii a doua sau mai multe religii se infruntau intr-o disputa teologica publica, avand ca "arbitru" pe suveran sau pe Papa. Voi prezenta cateva dispute de acest tip, desfasurate in Europa Occidentala, Centrala si Orientala. Nu voi aborda tema dintr-o perspectiva propriu-zis teologica, ci mai curand dintr-una de istorie a religiilor.
A. Europa Occidentala, sec. XIII -XV
Sunt cunoscute disputele teologice care se desfasurau in Evul Mediu occidental. Disputatio, de pilda, devenise o forma uzuala de invatamant in universitatile catolice. De asemenea, inflorise literatura teologica polemica. Eu ma voi referi la controversele teologice organizate in spatiul public, ca intr-o sala de tribunal, daca nu chiar de teatru. Cel mai adesea, actorii principali in astfel de cazuri erau reprezentanti ai celor doua confesiuni aflate in relatie de adversitate: crestinismul si mozaismul. Arbitrul confruntarii era un suveran crestin (cel mai adesea regele sau Papa), iar in sala, ca public, pe langa alti demnitari, erau adusi mai ales membri ai comunitatii locale evreiesti. Disputele confesionale se desfasurau de regula intre teologi crestini si rabini. De multe ori, teologii care sustineau religia crestina in cadrul dezbaterilor erau fosti rabini convertiti la crestinism. Motivele acestei optiuni erau multiple. Rabinii crestinati erau foarte zelosi (fiind, cum se spune, "mai catolici decat Papa") si erau mai credibili in ochii evreilor. Mai mult decat atat, fiind foarte buni cunoscatori ai religiei mozaice, fostii rabini erau mai apti sa contracareze argumentele folosite de adversari si sa speculeze punctele slabe din discursul teologic al acestora. Scopul aproape declarat al acestor dispute publice "asimetrice" era umilirea rabinilor si demonstrarea superioritatii religiei crestine in vederea convingerii evreilor sa accepte botezul.
Disputa teologica de la Paris, 1240
La presiunea papei Grigore al IX-lea, tanarul rege al Frantei Ludovic al IX-lea si regina-mama Blanche au organizat in 1240, la Paris, o disputa teologica publica menita sa condamne Talmudul. Suntem intr-o perioada de recrudescenta a antisemitismului in Vestul Europei, mai ales odata cu declansarea miscarilor cruciate (1096). Pentru cei cu crucea intr-o mana si sabia in amandoua, adversarul era in mod particular musulmanul, dar in general non-crestinul, inclusiv evreul. in plus, "pericolul iudaic" actiona "aici", inauntrul societatii, in timp ce acela islamic actiona "acolo", in afara ei. Este epoca in care regalitatea franceza incepuse sa-i expulzeze pe evrei din Franta (incepand cu regele Filip August, in 1182), iar papalitatea infiintase Inchizitia (1184), care de la inceputul secolului al XIII-lea a fost controlata de Ordinul dominican si de cel franciscan.
Cat de inechitabil a fost organizata disputa teologica de la Paris putem estima din declaratia transanta a regelui cruciat, devenit "cel Sfant": "Cel mai bun mod de a polemiza cu un evreu este sa infigi o sabie in el". Preconizatul dialog a devenit un monolog acuzator la adresa evreilor. Disputa teologica s-a purtat intre franciscanul Nicolas Donin (evreu karait crestinat) si rabinul Parisului, Yehiel ben Joseph. Cum era de asteptat, arbitrii incoronati ai confruntarii au decis in final ca Talmudul ar contine blasfemii la adresa dogmei crestine: presupuse remarci insultatoare la adresa lui Isus, altele la adresa lui Dumnezeu-Tatal, interdictia evreilor de a se casatori cu crestini etc. intr-o prima faza, Talmudul nu a fost decretat eretic in intregime, ci s-a decis cenzurarea lui, prin eliminarea pasajelor incriminate(1). Ulterior insa, in 1242, au fost confiscate de la evreii din Paris mii de volume continand Talmudul, care au fost ingramadite in 24 de carute si incendiate in public, in Place de Grève - locul traditional de executie a proscrisilor. Este unul dintre sinistrele episoade din lunga istorie mondiala a bibliocidului(2).
Disputa teologica de la Barcelona, 1263
La jumatatea secolului al XIII-lea, situatia evreilor din Spania era incomparabil mai buna decat cea a evreilor din Franta. Comunitatea evreilor spanioli isi traia sfarsitul perioadei sale de glorie. Si totusi, pana la un punct, disputa teologica de la Barcelona (20-31 iulie 1263) s-a asemanat cu cea de la Paris (1240). Ea a fost initiata tot de calugari franciscani si dominicani, reprezentati tot de un teolog evreu convertit (converso), care isi alesese un nume explicit crestin: Pablo Christiani. Obiectul disputei a fost tot continutul Talmudului, iar arbitru a fost tot un suveran, regele Iacob I al Aragonului (1213-1276), zis Cuceritorul. Disputa a avut loc in palatul regal din Barcelona. Ca si la Paris in 1240, teologii crestini de la Barcelona au invitat la disputa din 1263 o delegatie de teologi evrei. Conducatorul delegatiei a fost un rabin celebru din Gerona, Moses ben Nahman, zis Nahmanides (1194-1270).
Si totusi, disputa de la Barcelona a fost esential diferita de cea de la Paris. Si asta nu numai pentru ca, spre deosebire de Ludovic cel Sfant, Iacob Cuceritorul era un liberal in relatia cu evreii. Diagnosticand corect situatia locala, teologii crestini din Spania au optat pentru o strategie opusa celei aplicate in Franta cu doar doua decenii in urma. La disputa de la Paris s-a mers pe ideea demonizarii Talmudului si a izolarii comunitatii evreiesti. Dimpotriva, la Barcelona s-a ales linia apropierii celor doua doctrine. Se viza asimilarea evreilor, un proces care, de-a lungul secolelor, s-a bucurat de un succes considerabil in Spania medievala.
La disputa de la Barcelona, Pablo Christiani a incercat sa acrediteze teoria Sf. Augustin conform careia "Vechiul Testament nu este altceva decat Noul Testament acoperit cu un val". Conform rapoartelor ramase de la sedintele disputei, el a incercat sa interpreteze unele pasaje din Talmud ca adeverind: a) aparitia lui Mesia; b) dubla natura - divina si umana - a acestuia; c) functia mantuitoare a mortii lui Mesia etc. in aceste conditii, a conchis Pablo Christiani, iudaismul isi pierde insasi ratiunea de a fi, iar evreii ar trebui sa se converteasca la crestinism. Totusi, confruntarea interconfesionala s-a incheiat fara o concluzie definitiva si fara urmari notabile privind convertirea evreilor sefarzi. Receptand esecul, dominicanii au abandonat strategia "asimilationista". S-a creat o comisie de condamnare a Talmudului pentru blasfemie, iar in 1265 Nahmanide a fost dat in judecata pentru publicarea unui raport despre disputa de la Barcelona, raport care, chipurile, "continea blasfemii". Silit de imprejurari, regele Iacob Cuceritorul i-a dat o pedeapsa usoara, dar Papa Clement IV i-a cerut sa o inaspreasca. in 1267 Nahmanide s-a vazut silit sa emigreze in Palestina, unde s-a intalnit cu rabinul Yehiel, refugiat si el in Palestina dupa disputa din 1240 de la Paris(3). Pentru comunitatea evreiasca din Spania era inceputul sfarsitului. Emigrarea la care a fost fortat Nahmanide a premers cu peste doua secole expulzarea tuturor evreilor din Peninsula Iberica (1492).
Disputa teologica de la Tortosa, 1413-1414
Secolele XIV-XV (mai ales dupa declansarea epidemiei de ciuma din 1347 si dupa sirul de pogromuri din 1391 din Sevilla, Valencia etc.) au fost o perioada grea pentru evreii din Spania. in jurul anului 1400, Martinez d’Ecija, arhidiacon de Sevilla (liderul "aripei dure") si dominicanul Vicente Ferrer (liderul "aripei moderate", canonizat ulterior) conduceau lupta pentru convertirea in masa (prin forta sau prin persuasiune) a evreilor din Spania. incercand sa dea lovitura de gratie, Vicente Ferrer a organizat in 1413 disputa teologica de la Tortossa (intre Barcelona si Valencia). Regele Ferdinand I a asigurat conditiile de desfasurare a disputei, dar cel care a prezidat-o a fost Antipapa Benedict XIII. Peste 70 de cardinali si episcopi au asistat la dezbateri, la fiecare sesiune fiind obligati sa asiste si 2.000 de evrei. A fost o disputa-maraton, care a numarat 69 de sesiuni, desfasurate de-a lungul a 22 de luni (februarie 1413-noiembrie 1414). Ca sa participe la infruntari au fost adusi aproape cu forta, din mai multe orase spaniole, 14 rabini, printre care Josef Albo. Cu toate ca Vicente Ferrer a regizat intreaga disputa, nu el a jucat rolul de orator si de acuzator al iudaismului, ci - cum ne-am obisnuit deja - un teolog evreu, convertit la crestinism cu numele de Gerónimo de Santa Fé.
Ca si in cazul disputei de la Barcelona, principalul subiect disputat la Tortosa a fost in ce masura sursele talmudice probeaza rolul de Mesia jucat de Isus, dar dezbaterile s-au purtat si in jurul "pacatului originar", al cauzelor diasporei evreiesti etc. Cei 14 rabini a fost tinuti aproape doi ani in conditii de trai mizere, fiind supusi intimidarilor de tot felul. Disputa se prelungea indefinit. Toate argumentele rationale fusesera folosite. Rabinii au protestat si, epuizati fizic si psihic, au declarat un fel de "greva a tacerii". Fratii dominicani au luat gestul ca pe o abdicare, considerand ca au repurtat un urias succes. De fapt, succesul a fost relativ modest. Pe perioada disputei doar aproximativ 3.000 de evrei au consimtit sa fie botezati. "Nu a fost o dezbatere de idei autentica - remarca un istoric -, mai curand un circ public, chiar un proces inscenat. [Antipapa] Benedict a anuntat de la bun inceput ca scopul nu era acela de a se purta o discutie de la egal la egal, ci de a se dovedi adevarul crestinismului pornind de la surse talmudice. Care va sa zica era vorba de judecarea religiei iudaice." (4)
* Prelegere prezentata in plen la Congresul European de Istorie a Religiilor, desfasurat la Bucuresti, 20-23 septembrie 2006.
Fragment dintr-o carte in lucru: Dispute teologice publice.
(continuare in numarul urmator)
1. Paul Johnson, A History of the Jews, Harper & Row Publishers, New York, 1988, pp. 217-218; Judaism on Trial. Jewish-Christian Disputations in the Middle Ages, Edited by Hyam Maccoby, Associated University Presses, London, 1982, pp. 19-38.
2. Vezi studiul meu: O istorie a bibliocidului, in Andrei Oisteanu, Mythos & Logos. Studii si eseuri de antropologie culturala, Nemira, 1998, pp. 311-323.
3) Paul Johnson, op. cit., pp. 218-220; Judaism on Trial, ed. cit., pp. 39-81.
4) Paul Johnson, op. cit., p. 222; Judaism on Trial, ed. cit., pp. 82-94.
 - Copy.jpg)
Comentarii 3
saleu - 05-14-2009
"Cultul moastelor" reprezinta ultima faza de descompunere a crestinismului, decaderea acestuia in magie neagra. Grotescul si sminteala venerarii unor cadavre nu poate avea nimic in comun cu o religie pura, elevata.
RăspundeRomio - 04-16-2009
Marto ,Marto ,stii ca e o zicala ,,daca taceai filosof ramaneai' iti prindea bine daca o stiiai ,tu nu vezi ca esti PE LANGA TOATE fato, ce ai vrut sa dovedesti prin comentariul tau sper ca stii macar tu ca eu unu habar nu am,chiar daca ai fi vreun soi de ateu ceva tot nu se justifica ideile tale,in primul rand stii ce inseamna crestin,ceva de genul ,,urmas a lui Isus' asa ca sa intelegi si tu, ce are de-a face crestinismul cu ,,cultul demonic'fato revino-ti si puneti ordine in ce gandesti este ca si cum ai spune ,,EURO ESTE DOLARUL',gasesc si un lucru bun in ce spui tu si anume,,vad la suprafata o credinta a compasiunii si a milei fata de om' sunt sigur ca nu ti-ai dat seama ce spui dar stii tu zicala ,,gura pacatosului adevar graieste' asa este adevarara credinta asta este sa ai mila si compasiune fata de cel de langa tine si desigur si multe altele,caci mila si compasiune a avut Dumnezeu fata de noi cand a lasat pe Fiul Sau sa moara ca sa putem fi mantuiti ,daca ceva din ce spun sete prea greu de inteles ,te pot ajuta,,apropo cre e rostul tau pe pamantul asta?????????????????? mult succes si scuza-mi stilul
Răspundemarta - 04-13-2009
Creºtinismul originar este cult demonic Acei care au avut tangenþe cu creºtinismul ca religie, în special cea creºtin ortodoxã, vãd la suprafaþã o credinþã a compasiunii ºi a milei faþã de om. Aparenþele pot înºela, o evaluare a surselor primare ale acestei religii va aduce mai multã luminã asupra adevãratei ei esenþe. Sã începem cu personalitatea lui Iisus Hristos de unde creºtinismul a pornit doctrinar. Referinþele citate sînt din Biblia sau Sfânta Scripturã, folositã de Biserica Ortodoxã Românã. Numele Hristos este traducerea cuvîntului mesia (mai precis maºiah) din ebraicã. Înseamnã „unsul”, apelaþia datã de evrei celui care trebuia sã vinã trimis de Iehova (numele dat de ei lui Dumnezeu) ca sã îi salveze. Prin urmare Hristos trebuia sã îndeplineascã în primul rînd o misiune de salvare a poporului evreu. A astfel de salvare cuprindea eliberarea de sub jugul romanilor precum ºi scãparea de rãul uman ºi social, ceea ce evreii numeau Diavol, Mamona, Belzebul, Lucifer, etc. Venirea salvatorului poporului evreu era aºteptatã de multe veacuri. Conform credinþei evreilor omul trimis de Iehova trebuia sã fie nu numai un salvator al sufletelor oamenilor dar ºi un rege din stirpea regelui David, personalitatea istoricã remarcabilã care fãcuse parte din tribul lui Iuda. Noul Testament argumenteazã cã Iisus era din acea spiþã ºi prin urmare putea sã-ºi cearã dreptul de a fi rege al iudeilor. Omul Iisus ºi-a început misiunea cînd avea în jur de 30 de ani. Om fãrã carte, aºa cum se spune în Noul Testament, era totuºi proficient în regulile iudaice bazate pe Vechiul Testament ºi pe alte scrieri existente la acea vreme. Treptat omul Iisus a format în jurul lui un grup de prozeliþi care deºi mic era perseverent în a-l urma în misiunea pe care ºi-o asumase. Care erau caracteristicile acestei misiuni? Matei, 15, 24, redã cuvintele lui Iisus atunci cînd o femeie canaaneeancã chinuitã de un demon îi cere ajutor ca sã scape de acel demon. „Nu sînt trimis decît la oile cele pierdute ale casei lui Israel” rãspunde el. Iisus astfel refuzã spunînd mai departe cã „Nu este bine sã iei pîinea copiilor ºi s-o arunci cîinilor”. Cu alte cuvinte Iisus îi numeºte cîini pe toþi oamenii care nu erau evrei. Mai departe, în conversaþia lor, femeia îi rãspunde cã ºi cîinii mãnîncã din fãrîmiturile ce cad de la masa stãpînilor lor. Iatã un episod din Noul Testament care redã vorbele unui om despre care mulþi cred ca este fiul lui Dumnezeu. ªi paradoxal aceºti oameni nu sînt evrei, ci dintre neamuri, cei pe care Iisus îi numea cîini. O altã caracteristicã a misiunii salvatorului era cã trebuia sã fie rege al iudeilor. A fost oare Iisus rege? Cu siguranþã nu. Întrebat dacã este rege al iudeilor omul Iisus spune cã împãrãþia lui este în ceruri, deºi evreii aºteptau un rege, aºa cum fusese David în vechime, o personalitate politicã de excepþie care sã aibã regat pe pãmînt nu în cer. Deci nici aceastã caracteristicã a salvatorului evreilor Iisus nu a îndeplinit-o.
Răspunde