Iliescianismul fără de sfârşit al regimului politic postcomunist

La momentul în care obişnuita cohortă de politicieni, analişti, comentatori şi jurnalişti ocupă spaţiul public autohton (unul din ce în ce mai mai sec, mai flecar, mai infirm şi mai deformat) cu discuţii despre tipul de preşedinte pe care Klaus Iohannis ar trebui să îl încarneze, merită să arătăm care sunt caracteristicile şi resursele fundamentale de putere ale mult discutatei instituţii prezidenţiale din primul – şi, în cea mai bună lume posibilă, ultimul – regim republican postcomunist al României.

Instituţia de preşedinte al statului apare pen­tru prima dată în istoria României abia în anul 1974 – şi nu, aşa cum ar fi fost de aşteptat, odată cu proclamarea abuzivă şi nelegiuită a republicii (v. Eleonor Foc­şe­nea­nu, Două săptămâni dramatice din is­toria României, ediţia a III-a revizuită, Curtea Veche, Bucureşti, 2014), în data de 30 decembrie 1947 – când are loc o re­vi­zu­i­re a celei de-a treia Constituţii a re­gi­mu­lui comunist, cea adoptată în august 1965, prin Legea nr. 1/1974, publicată în Monitorul Oficial la data de 28 martie 1974. Crearea funcţiei prezidenţiale în cea de-a doua parte a epocii comuniste ro­mâ­neşti nu este deloc nesemnificativă, de­oa­rece actul reprezintă o inovaţie în cadrul gândirii juridico-politice a bolşevicilor şi sovieticilor, o gândire care a fost asimilată nemijlocit de către toţi comuniştii est-eu­ropeni, odată cu înlăturarea monarhiilor sau a republicilor parlamentare din ţările regiunii.

Funcţia de reprezentare supremă a statului în regimurile comuniste iniţiale nu putea fi asigurată de către un monarh, în virtutea tra­diţiei politico-legale şi le­gi­ti­mi­tă­ţii istorice a unei naţiuni, dar nici de către un lider politic rezultat în urma unui vot parlamentar ori chiar popular liber. Cum Par­tidul Comunist era singura expresie po­litică valabilă într-un regim comunist, li­derul suprem al statului comunist nu pu­tea fi decât unul şi acelaşi cu secretarul ge­neral al partidului. Astfel, în patria co­mu­nismului, Uniunea Sovietică, funcţia de pre­­şedinte a apărut, mimetic şi idio­sin­cra­sic, abia în anul 1990, de unde a fost pre­lu­ată şi de celelalte state ex-comuniste, în­tr-un moment în care statul federativ so­vie­tic era pe cale de dispariţie şi – aşa cum a demonstrat-o Mihail Gorbaciov în acei ultimi doi ani – ea dispunea de o au­to­ri­ta­te mai degrabă fictivă. Cu totul altfel au stat lucrurile în România. Instituirea func­ţiei de preşedinte al statului în anul 1974 a însemnant o creştere simbolică (să nu ui­tăm că, la ceremonie, s-a folosit o imi­­taţie a sceptrului regal al lui Ferdinand I !), dar şi reală a puterii lui Nicolae Ceauşescu, se­cretarul general al PCR de până atunci, ca­re l-a ridicat durabil deasupra tuturor ce­lorlalţi membri ai aparatului de partid.

Acest tip de aspiraţie la autoritate sim­bo­lică supremă, tradusă în putere efectivă for­mală şi informală, prin care un po­ten­tat politic s-a ridicat deasupra core­li­gio­na­rilor săi în comunism a fost moştenită de fondatorul regimului postcomunist ro­mâ­nesc, omul de aparat Ion Iliescu. Din pre­şe­dinte al Consiliului Frontului Salvării Na­ţionale, constituit la 27 decembrie 1989, şi apoi, din 13 februarie 1990, preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Na­ţiona­lă, acesta a devenit – prin Constituţia în­că o dată abuzivă din 1991/1992 (v. Eleo­nor Focşeneanu, Istoria constituţională a României 1859-1991, ediţia a II-a re­vă­zu­tă, Humanitas, Bucureşti, 1998) – pre­şe­din­te al României, doar al României, şi nu al Republicii România!, un detaliu din fe­ricire încă semnificativ pentru dezbaterile avortate şi manipulate de atunci.

Viaţa politică postcomunistă şi întreg mo­dul de funcţionare a regimului politic post­comunist al României, din 1991/1992 şi pâ­nă astăzi, nu pot fi apreciate sau înţelese fără o înţelegere prealabilă a rolului, ca­rac­terului şi fizionomiei pe care le are şi le-a avut această ciudată funcţie prezi­den­ţia­lă preluată din comunism, care în practica şi mentalul politic autohton este întot­dea­una ceva mai mult ori ceva mai puţin de­cât ceea ce lasă să se înţeleagă expresia sa literală din documentul constituţional ofi­cial în vigoare. Sigur, se pot face analogii şi comparaţii savante între regimul politic românesc de după comunism şi semi­pre­zidenţialismul francez al Republicii a V-a, şi asta nu fără o anumită justificare, de­oa­rece acest ultim regim cezaric al Europei, născut din criza politică a unei naţiuni or­golioase aflate în recul şi încarnat de per­sonalitatea duală a lui Charles de Gaulle, pare să fi înrâurit mintea unor politicieni şi jurişti din elita politică comunistă, de altfel una cunoscătoare doar de limbă rusă şi, mai rar, de franceză, încă de la vizita Ge­neralului la Bucureşti, în mai 1968. Cu toate acestea, în ce priveşte România, spre deosebire de alte câteva state post­co­mu­nis­te cu trăsături semiprezidenţiale din re­giune, cum ar fi în mod deosebit Polonia, es­te imposibil de ignorat originea co­mu­nis­tă a instituţiei prezidenţiale şi con­ti­nui­tatea sa în postcomunism la un nivel sim­bolic şi pragmatic-funcţional, în ciuda chias­­mului din 1989 şi a unor sporadice ten­tative ideologico-intelectuale, târzii, izo­­late şi neconvingătoare, de a-i defini o ţinută prin comparaţii încă şi mai spe­cioase, dar de bonton, cu instituţii apa­rent similare din state cu o lungă tradiţie re­publicană, născută dintr-o istorie şi geo­grafie încă şi mai diferite, cum este de pil­dă cazul Statelor Unite ale Americii.

Atunci când Nicolae Ceauşescu s-a înscăunat preşedinte al Re­pu­blicii Socialiste România, aces­ta s-a emancipat de no­men­cla­tura de partid şi s-a erijat în po­ziţia imbatabilă de pater politicum al acesteia: fiind înăutru şi totuşi în afara acesteia, reclamându-se când de la le­gi­ti­mitatea pseudorevoluţionară a PCR şi a co­munismului internaţional, când de la o idee deformată şi populistă de naţiune so­cialistă românească, el a devenit astfel ar­bitrul suveran şi patronul suprem, poate chiar dinastic, al grupurilor de putere di­năuntrul aparent monoliticului regim co­mu­nist. Exact acelaşi rol neopatrimonial şi l-a asumat şi Ion Iliescu, fostul său cola­borator şi în cele din urmă călău, când a reinventat funcţia prezidenţială după „re­voluţia furată“ din 1989/1990, cu di­fe­ren­ţa totuşi că, în condiţiile „democraţiei ori­ginale“ instituite, în locul grupurilor de putere adunate şi disciplinate sub umbrela aparent monoliticei nomenclaturi, acesta trebuia acum să patroneze şi să arbitreze abil o diversitate mult mai mare de in­te­rese şi grupuri organizate în noile partide politice ieşite din răsturnata lume co­mu­nistă, din care unele îi erau loiale (FDSN-PDSR, PSM, PRM, PUNR), altele con­cu­ren­te (FSN-PD), iar altele mai mult sau mai pu­ţin ostile (PNȚCD şi diverse facţiuni PNL). În fond, patronajul clientelar, individual şi de grup, este modul tipic de a conduce o societate anomică şi însărăcită, dezră­dă­ci­nată în ce priveşte tradiţiile sale politice şi infantilizată după ani de ocupaţie şi sub­ju­gare totalitară. Succesorul său, Emil Cons­tantinescu, în ciuda simpatiilor şi spe­ran­ţelor filomonarhice cu care era creditat de că­tre Corneliu Coposu, a abandonat pers­pectiva unei reveniri a României pe fă­gaşul său normal precomunist şi a pre­zer­vat acest sistem patron-client de la baza instituţiei prezidenţiale, odată ce s-a vă­zut în scaunul prezidenţial. De la înăl­ţi­mea acestuia, imitând un prezidenţialism francez prost înţeles şi pentru care nu avea vocaţie, el a dorit în mod constant să se situeze deasupra partidelor, oamenilor şi ideologiilor, ce-i drept, eterogene şi adesea imature, care l-au adus la putere (v. Dan Pavel şi Iulia Huiu, „Nu putem re­u­şi decât împreună”. O istorie analitică a Convenţiei Democratice, 1989-2000, Po­lirom, Iaşi, 2003), într-o încercare, în esen­ţă, eşuată de a obţine loialitatea for­ţe­lor „neocomuniste“ din jurul lui Ion Ili^­es­cu ori de a colabora cu acestea la o re­for­mă ceva mai accelerată, mai onestă şi mai profundă a societăţii româneşti, în di­rec­ţia economiei de piaţă, domniei legii şi de­mo­craţiei.

Din punct de vedere al rolului şi al caracteristicilor definitorii de la baza funcţiei pre­zi­den­ţiale, în morfologia regimului politic postcomunist al Ro­mâ­niei, dublul mandat al lui Traian Băsescu, care urmează unei reveniri mai calme a lui Ion Iliescu în funcţia supremă, a re­pre­zentat o fază de conflict acut şi susţinut pentru controlul şi redistribuirea reţelelor de patronaj între cele două forţe politice „neocomuniste“ care au rezultat din schisma Frontului Salvării Naţionale, con­ser­vatorul PSD şi reformistul PD, în jurul cărora s-au grupat în proporţii apro­xi­ma­tiv egale diverse fracţiuni din CDR-ul na­ufragiat sub mandatul lui Emil Constan­ti­nescu. Asemenea acestuia din urmă, Tra­ian Băsescu a acceptat sistemul de pa­tro­naj şi arbitraj între grupurile de putere din societatea românească, care stă la ba­za instituţiei prezidenţiale reinventate de Ion Iliescu, dar, spre deosebire de Cons­tan­tinescu, fiind un om al acestui sistem care i-a înţeles pe deplin natura, el a în­cercat – şi chiar a reuşit parţial o vreme – să îl domine, să şi-l însuşească şi să îl re­or­g­anizeze într-o formă care deranja şi de­zavantaja vechea gardă de potentaţi ieşiţi din structurile „democraţiei originale“, gi­rate în mod obişnuit de Ion Iliescu şi oa­menii săi.

A fi pater politicum, sau preşedinte, în Ro­mânia postcomunistă nu înseamnă a în­tru­chipa în manieră neonapoleonică naţiunea eternă, cum o cere funcţia prezidenţială franceză, nici a constitui o instanţă mo­ra­lă a acesteia, cum o face un preşedinte german postbelic, şi cu atât mai puţin a gu­verna efectiv cu puteri viceroyale, cum se întâmplă în cazul prezidenţialismului american. Şi nici nu va putea însemna vreodată nimic din toate acestea. O na­ţiune cu o memorie istorică scurtă şi de­for­mată, cu o identitate de sine nesigură şi complexată şi cu o cultură politică ex­trem de precară şi de rudimentară nu poa­te conferi preşedintelui, dincolo de re­to­rica populistă, decât rolul de patron al pa­tro­nilor, il grande patrono, de la care se aş­teaptă – la schimb cu loialitatea per­so­na­lă şi de grup a potentaţilor vremii – pro­tecţie, beneficii, trocuri, atenţii şi vorbe calde