La început a fost frica

Revoluţia a pornit cu o frică acaparatoare, a-toate-cuprinzătoare, o frică permanentă cu o lungă istorie.

Ce poţi să spui nou despre Revoluţie, când tema a fost tocată şi răstocată, când toată lumea ştie deja că ştie tot...? Serios,
ce-ar mai fi de zis? Ar fi, totuşi, ceva: ai putea să scuturi straturile groase, pietrificate aproape de interpretări, certificate şi privilegii, greve ale foamei, marşuri de protest, comploturi şi complotişti, lovituri de stat versus revolte autentice; ai putea să îndepărtezi crusta postrevoluţionară şi să te duci în mijlocul lor, acum 22 de ani. O să găseşti emoţii, de toate felurile şi de toate intensităţile. Frici, izbucniri nervoase, egoisme şi încrâncenări. O să-i găseşti pe ei, oamenii din ’89, altfel de cum îi vezi astăzi.

Tânăr student caut revoluţionar (Editura Curtea Veche, 2011) e o carte cu oameni şi cu trăirile lor, iar primul volum se intitulează chiar aşa, La început a fost frica. Pentru că frica a fost, în primă fază, sentimentul dominant. O frică acaparatoare, a-toate-cuprinzătoare, o frică permanentă cu o lungă istorie.

Frica de autorităţi – strânşi în pieţele oraşelor, unii nu îndrăzneau nici să citească ce scriseseră alţii pe ziduri. Artemiza Aurelia Buibăr, din Bucureşti, avea 22 de ani atunci: „Ne uitam, ţin minte şi-acum, cu frică, ce scriau lozincile, pereţii Universităţii erau acoperiţi cu tot felul de lozinci. «Jos dictatorul cu sinistra lui soţie», mă rog, chestii de-astea. Ţin minte că mi-era şi frică să mă uit să citesc. Atât de apăsătoare era această frică de autorităţi, încât ne temeam de a privi, de a fi cumva implicaţi în acest eveniment“.

Frica de a fi fost văzuţi, auziţi, fotografiaţi, filmaţi, însoţită de convingerea că vor fi ridicaţi ulterior de acasă; aşa că s-au culcat îmbrăcaţi, aşteptând inevitabilul, ori, dimpotrivă, s-au pregătit să dispară. Iată-l, de pildă, pe Mihai Berbecaru, de 31 de ani, după măcelul din Piaţa Universităţii: „Eu, fiind mai plăpând şi mai rapid aşa, am scăpat doar cu capul spart, dar nu mi-am dat seama până acasă de asta şi de încă ceva ce am să vă spun, deşi mi-e ruşine; nu pot să uit că eram căcat şi pişat. Când m-a văzut nevasta şi ai mei doi copii m-au luat la întrebări, că ce-i cu tine?, de ce ai capul spart? Bine, nu eram chiar aşa rău, aveam doar capul spart puţin, cu sângele închegat, tremuram, eram murdar. M-am spălat, m-am schimbat şi apoi i-am zis soţiei: «Nevastă, uite care e treaba, dacă vine cineva şi întreabă de mine, spui că am fost un soţ din-ăsta mai depravat, mai nu ştiu cum, nu ştii nimic de mine de vreo săptămână, eu o să plec prin Ardeal», că aveam rude pe acolo. Aveam cam 100 de lei în casă, am luat pâine, slănină şi am dat să plec“.

„Mi-a fost o frică de nu mai ştiam de mine“

La Craiova, Alexandru Contoloru avea 20 de ani şi era student; şi o lungă istorie a fricii trăite în familie l-a făcut să fie îngrozit de-a dreptul, atunci când a început totul: „Atunci începusem şi eu să mai văd lucrurile şi să mă gândesc că nu-i bine cu Ceaşcă. Îi vedeam pe ai mei că le era frică şi în casă doar cu mine să-l vorbească de rău. Mai bodogănea taică-meu câte ceva, da’ mama mereu îi zicea că să tacă din gură, că să nu vorbească prostii cu copilu’ acolo. Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, un coleg de-al meu, prieten mi-era chiar, s-a dus la tovarăşa dirigintă şi i-a zis că el nu înţelege ce ne învaţă la şcoală de Ceauşescu, că la el acasă mama lui numai în ocări îl ţine cât e ziua de lungă. Le-a făcut probleme mari alor lui atunci. I-a chemat la partid, nu ştiu ce le-or fi făcut, că nu umbla aşa uşor vorba, că la toţi le era frică să zică ceva. Cam pe-atunci, prin clasa a zecea, să zic, m-a apucat şi pe mine furia când am început să-mi dau seama de toate nedreptăţile. Da’ n-aveai cu cine să vorbeşti. Nu că nu aveai. Dar vreau să zic că ţi-era frică. Ţi-era frică să spui ceva de rău şi cu prietenii cei mai buni. Oricare putea să te toarne, n-aveai de unde să ştii. Nu-ţi dai seama cum e să trăieşti aşa. Să-ţi fie frică încontinuu. Să-ţi măsori fiecare vorbă, fiecare lucru pe care-l făceai. N-ai cum să înţelegi cum era. Nici nu puteam să cuprind cu mintea cum ar fi să fie altfel. (...) era 22 decembrie deja. În Bucureşti şi în Timişoara se murise deja. Prietenul ăsta al meu de la facultate, Sorin Stănescu îl chema, îl găseşti şi-n arhive la asociaţie, la «22 decembrie», a venit dimineaţa pe la 8 să mă ia repede în centru, că «a venit!», zicea el şi tremura tot parcă de frică şi de furie adunată şi de fericire, toate-n acelaşi timp. N-am ştiut ce ştia el exact şi de unde, da’ m-am îmbrăcat repede şi-am mers cu el în faţă la Casa Studenţilor. Era deja puhoi de lume adunat pe toate străzile de-acolo. A mai durat vreo două ore până să se pornească spre Piaţa Primăriei. Când am pornit, mi-a fost o frică de nu mai ştiam de mine. Dar nu ştiu cum mi-a dispărut, poate pentru că eram sigur că o să mor oricum şi atunci nu mai aveam de ce să mă tem. Mă vedeam mort, mă vedeam împuşcat, mă rugam măcar să mor repede. O să zici că sunt laş, nu?“.

„Mi-am dat seama că am făcut ceva foarte rău“

La Bucureşti, groaza lui Horia Bălăşoiu, de 40 de ani, în noaptea de 21 decembrie, la Universitate, trece dincolo de paginile cărţii. În piaţă începuse să se tragă: „Am luat-o la fugă pe strada Poliţiei Capitalei, pe unde este pasajul Eforie, coboram pe unde e Cinemateca, care era o traiectorie foarte nefericită, dar întâmplător pustie, nici ţipenie nu era. Nu îmi huruiau în cap decât aceste mitraliere care omorâseră oamenii şi zgomotul ăla înfundat al şenilelor, al roţilor de TAB-uri care călcau peste lume. Am început să fug şi să vomit şi m-am oprit din fugă numai la statuia lui Kogălniceanu. În timp ce fugeam vomitam. Într-adevăr, îmi era foarte rău, foarte frică şi aveam conştiinţa faptului că fusesem şi filmat şi făcusem şi foarte mult scandal şi ţipasem şi ceva parcă împotriva lui Dan Iosif în seara aia, «Luaţi-l pe nebunul ăla de acolo că face numai pe grozavul», ceva de genul ăsta. Ceva care îmi dădea o frică îngrozitoare şi pe care nu puteam s-o traduc. Şi mi-am dat seama stând pe rond, pe bordură, şi vomitând – şi încercam să mă şterg şi mi-era o scârbă de toate, de mine, mi-era silă de toate ce mi s-au întâmplat – mi-am dat seama că am făcut ceva foarte rău. Şi atunci mi-am dat seama ce făcusem foarte rău. Eram singur. Plecasem cu copilul de acasă şi eu nu mai eram cu nimeni. Am stat acolo în popou, am fumat o ţigară şi am stat să mă gândesc ce fac. N-am avut curajul să mă întorc ca să-l caut. Mi s-a părut că de sus se aud nişte vaiere îngrozitoare“.

„Am trăit acest stres şi am căzut“

Daniel Toma închide volumul întâi. Avea 29 de ani în 1989, iar panica acelor zile l-a doborât. Rememorarea lui e sinceră, impresionantă: „Am urmărit şi eu ca mulţi oameni aşa-zisa revoluţie la televizor, trei zile şi trei nopţi în care n-am pus geană pe geană, motiv pentru care am căzut într-o puternică depresie pe paturi de spital... (...) Eu revelionul 1989-1990 l-am făcut într-un spital de psihiatrie şi norocul meu este că am dat peste un specialist căruia astăzi îi mulţumesc. (...) Mă rog, ziua nu se întâmplau lucruri măreţe, însă noaptea începea calvarul, iar diversiunea, iar sperietura. Emisiunile la Televiziunea Română Liberă alternau. Ziua ni se prezentau vânătorile extraordinare ale marelui vânător Ceauşescu. Păi, oare chiar atâtea căprioare ştia ăla să vâneze? Era chiar aşa mare ţintaş? Mânca din vase de aur, aşa ni se prezenta la televizor. Trebuia foarte mult justificat ceea ce aveau de gând să facă, adică să-l ucidă prin asasinare şi, culmea, ce nu ştia lumea, tocmai în ziua de Crăciun. Noi, un popor creştin. Ziua se prezentau astfel de reportaje, şi chiar şi pentru copii nu se prezentau desene animate care să-i relaxeze, ci din Walt Disney, «Bambi», când mama unei căprioare era ucisă. Tot cu trageri de armă, apoi se prezentau, ţin minte foarte bine, am în faţa ochilor, nişte personaje de desene animate care erau duse de nişte gheţuri pe ape, încercând să se salveze. Şi acestea erau prezentate ca să menţină o stare de spirit, nu să deconecteze, nu să-l elibereze pe om de stres. Am trăit acest stres şi am căzut. Poate au mai căzut şi alţii atunci, unii cad acum în vremurile astea. Eu sunt sub tratament şi e eficace. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, că, fără El, astăzi nu aţi fi putut să auziţi relatarea asta. (...) Sincer, dacă s-ar repeta un astfel de eveniment în ţara asta a mea şi a noastră, cred că aş lua un pumn de somnifere, chiar fără indicaţie medicală, şi m-aş trezi numai când s-ar fi terminat“. //