Aşază-te, ţigane!

Pentru o armonioasă integrare, „ei“, minoritarii, sunt obligaţi la compromisuri, în aceeaşi măsură ca şi „noi“, majoritarii. Compromisuri nedureroase şi fertile: respectul reciproc, toleranţa activă şi depăşirea inhibiţiilor cutumiare.

„Rom“ sau „ţigan“: o dispută doar semantică?

Deputatul Silviu Prigoană a iniţiat un proiect legislativ, prin care denumirea oficială a persoanelor de etnie romă să devină „ţigani“ (în loc de „romi“). El motivează necesitatea unei astfel de legi, citându-l pe George Pruteanu, care, în 2008, afirmase: „Sute de milioane de oameni de pe Planetă n-au studii filologice şi de etimologie. Ei fac o asociere firească (şi justă!) între terminaţia «-ia / -(an)ia» şi ţara (= naţiunea ei) care are această particulă. Astfel: Britania=brit+ania= «ţara briţilor, a englezilor»; Mauretania=maur+(et)ania=«ţara maurilor», deci România=rom+ania=«ţara romilor».

Academia Română susţine promovarea iniţiativei legislative. Executivul condus de Emil Boc a dat, şi el, aviz favorabil, trimiţând proiectul spre dezbatere parlamentară.

Un procent de 36% dintre subiecţii unui recent sondaj CCSB, intitulat Stereotipurile la adresa romilor, prezentat la o masă rotundă organizată de Asociaţia Pro Democraţia, consideră că este posibil ca pe viitor romii să devină o ameninţare pentru ţară. Procentul este în creştere, dat fiind faptul că la ultimul sondaj asemănător, realizat în anul 2002, cifra era de 34%.

O istorie conflictuală

În întrebarea din preambul, avem de-a face cu o dilemă nu doar semantică, ci şi cu una cauzată de reflexele subiective, determinante, ale memoriei colective. Semnul „păcatului originar“ a fost acela al circumscrierii identităţii printr-o delimitare: „ei“ (ceilalţi, minoritarii) şi „noi“ (majoritarii). La „ei“, memoria colectivă este depozitara unor experienţe traumatice, seculare, cu care comunitatea în cauză nu doreşte să se mai confrunte: alungări, pribegie, prigoană (sic!), robie, genocid, angoase existenţiale, prejudecăţi, damnări ereditare şi automatisme comportamentale. La „noi“, unde experienţa personală trece mult prea uşor drept regulă comunitară, memoria colectivă este depozitara unor clişee obsesive şi tendinţe xenofobe faţă de un grup etern marginalizat, lipsit de şanse şi perspective istorice. Teama faţă de alogen (văzut ca un factor concurenţial şi destructurant, fie el din punct de vedere demografic, religios, sau economic – de unde şi antisemitismul ignar -, ca urmare a necunoaşterii, neînţelegerii şi a refuzului patologic de apropiere) a dus la crearea unui folclor depreciativ, cu un pronunţat stigmat rasial.

Drept urmare, s-a insinuat în subconştientul „lor“ o respingere, explicabilă psihologic, a termenului de „ţigan“, dar şi a integrării într-un mediu străin şi ostil, făcându-se adeseori referire (drept scuză sau alibi la derapajele sociale) la specificul ancestral al „nomadismului“. Fiindcă limba vorbită de „ei“ se numeşte „romani“, adoptarea termenului de „rom“ s-a dorit a fi nu doar un corectiv lingvistic, ci şi unul de natură terapeutică.

Cine sunt ei? De unde vin? Ce vor şi cum sunt ei? Acestea sunt cele trei întrebări la care popoarele cu care au intrat în contact au avut de răspuns. Să le luăm pe rând.

Cine sunt ei şi de unde vin?

Unii specialişti susţin că romii ar fi descendenţii unor triburi provenind din nordul Indiei. În sec. V (d. Chr.), din cauze necunoscute (molime, războaie sau invazii), ar fi părăsit locurile de baştină şi s-au „aşternut la drum“. În jurul anului 1000, şi mai târziu, s-au răspândit în întreaga Europă. Limba vorbită de ei, romani, ar deriva din vechea sanscrită. Conform altor teorii, ei ar fi aparţinut castei războinicilor, kşatrya (poate de acolo să fi moştenit îndemânarea proverbială în mânuirea şişului!). Forţaţi de împrejurări nefaste, au adoptat, iremediabil, o viaţă de nomazi, cu tot ceea ce presupune ea: dorinţă de supravieţuire, provizorat, teamă de primejdii nevăzute, autoevaluări pozitive, disociative („rom“, înseamnă în limba romani „bărbat-ţigan“, iar „gadjo“ este cuvântul care-i desemnează pe cei din afara etniei). Dar i-a făcut experţi şi în alt domeniu, ce garanta siguranţa şi durata convenabilă a peregrinărilor fără de sfârşit: cel cabalin. Şi le-a aprins în sânge pasiunea acaparantă pentru muzică şi dans, precum şi erotismul mistuitor.

Povestea enigmaticului prototip vagant, cu gânduri ascunse, care vine de nicăieri şi se duce încotrova, reprezintă, cum nu se poate mai bine, percepţia comună a alterităţii nedorite şi incomode. Se poate spune, aşadar, că nomadismul lor, care le-a fost mult timp leac şi mod de viaţă, s-a răzbunat şi funcţionează precum un cerc vicios. Fiindcă n-au avut nimic al lor (lipsiţi de proprietate, cumpăraţi şi vânduţi ca robi), au fost obligaţi să „facă rost“, de pe unde şi cum apucau. Însuşirea ilegală de bunuri nu era, aşadar, un viciu, ci o necesitate vitală. Iar iuţeala de mână, îndelung exersată, a determinat nu doar un principiu, în esenţă dinamic, al concurenţei, ci şi un mijloc de a se eschiva de la rigorile flagrantului. Dacă nu obţineau ce doreau, apelau la mila publică, folosind trucuri inventive pentru a deveni mai persuasivi: cerşitul, ghicitul cu ghiocul, plimbatul ursului cu belciug în nas etc. Cu timpul, persuasiunea a devenit agresivă şi un semn cinic al eficienţei productive. După 1856, când robia a fost abolită în ţările române, goana şi pribegia au rămas argumentul suprem al libertăţii şi demnităţii lor, dar şi un alibi colectiv la carenţele şi defectele individuale. Să nu se creadă, însă, că anomia şi bunul plac au dominat instinctele, fiindcă, în sânul comunităţii etnice, cutumele şi obiceiurile lor s-au păstrat cu sfinţenie. „Staborul“ (judecata ţigănească) funcţionează fără greş ca un regulator social, dar şi ca spectacol uman cu consecinţe consensuale. Între ai lor, respectarea cuvântului dat, solidaritatea şi prietenia statornică sunt atribute de onoare. Lipsa de inhibiţie şi voluptatea conflictuală trădează caractere puternice şi naturi independente.

La urmă, rămâne întrebarea: a fost nomadismul acesta fertil sau a rămas doar o simplă obsesie a unor sechele istorice? A creat el valori spirituale universale şi personalităţi istorice marcante sau a fost o formă de celebrare voluntară a unui anonimat relativ şi oarecum sterp? În orice caz, refuzul făţiş al integrării stă, încă, sub semnul unei incertitudini.

Ce-i de făcut?

În ce mă priveşte, deşi denumirea etniei îmi este complet indiferentă, nu pot să nu observ că diferenţa minimă de pronunţie, dintre o „consoană bilabială orală“ („b“) şi una „bilabială nazală“ („m“) ar putea fi creatoarea unei confuzii aproape omofonice, cu notabile prejudicii de substanţă: aceea dintre „rom“ şi „rob“. Drept consecinţă, aş recomanda comunităţii rome asumarea, fără reticenţe şi complexe, a denumirii, cu largă răspândire derivativă europeană, a termenului de „ţigan“. În definitiv, nu cum se numeşte o comunitate este important, ci felul în care ne raportăm la ea. Dacă prin „ţigan“ înţelegem un om iubitor de libertate, ca şi noi toţi, cu reale abilităţi de meşteşugar, ca mulţi dintre noi, un rafinat muzician-interpret şi pasionat dansator, ca puţini dintre noi, un prieten loial şi statornic, profund ataşat de valorile „romanipen“ tradiţionale (spiritualitatea romani) şi cu o obedienţă respectuoasă faţă de „Rom Baro“ (şeful de trib, ca autoritate supremă), atunci putem fi la fel de necruţători cu orice pornire individuală de tip infracţional, intrinsecă etniei, ca şi cu cele, mult mai frecvente statistic, ale propriei colectivităţi majoritare. Fără false pudori şi ipocrite parti pris-uri. Fiindcă talentele sunt înnăscute, doar defectele sunt dobândite. Prin urmare, să concedem că, pentru o armonioasă integrare, „ei“, minoritarii, sunt obligaţi la compromisuri în aceeaşi măsură ca şi „noi“, majoritarii. Compromisuri nedureroase şi fertile: respectul reciproc, toleranţa activă şi depăşirea inhibiţiilor cutumiare. Toate, sub adăpostul protector al legii.

În capitolul Cain şi Abel. Ura spontană şi crima, din cartea sa Despre ură, Gabriel Liiceanu afirmă că „Istoria speciei umane începe cu o crimă: primul născut din Adam şi Eva îşi omoară fratele“. Ignorând involuntar universalitatea, Liiceanu face o lectură restrictivă, oprind interpretarea legendei la sensul ei literal. Crima, ca factor fondator (mai puţin al întregii umanităţi, cât al poporului evreu), cu pustiitoare urmări în doctrina creştină a predestinării, este, oare, singura cheie de citire a faptelor descrise? Nu cumva mai există şi un sens secund, alegoric, dar nu mai puţin important, şi anume acela că întemeietorul unei civilizaţii, creatoare de religie (monoteistă), istorie şi cultură, nu poate fi nomadismul (Abel, păstor), ci sedentarismul (Cain, agricultor)? Cu alte cuvinte că, pentru a fi durabil, actul presupune asumarea unui sacrificiu dureros, chiar cu preţul damnării transcendente?

Aşa că, pentru a-ţi păstra libertatea, ţigane, iubeşte, cântă şi dansează! Iar pentru a-ţi face integrarea mai uşoară, învaţă, munceşte şi plăteşte-ţi datoriile la stat! Şi nu uita că, azi, dreptul la liberă circulaţie în Europa e mult mai dulce şi reconfortant decât nomadismul tău de odinioară. Când ne vom fi făcut cu toţii datoria, vom putea spune, cu inima împăcată, ca în cântecul vostru de căpătâi: „Djelem, djelem, lungone dromentza / Maladilem bahtale romentza!“ („Umblăm, umblăm, pe drumurile lungi / Am întâlnit şi ţigani fericiţi“).

Dar pentru asta, mai întâi, aşază-te, ţigane!