Un şir de întâmplări

La 21 mai s-au împlinit 20 de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu.Continuăm publicarea extraselor inedite din jurnalul său (care va apărea la Editura Polirom) cu un fragment scris în 1981. Îi mulţumim Terezei Culianu-Petrescu pentru că a oferit aceste materiale inedite spre publicare în revista 22.

În 1969, am început să studiez operele latine ale lui Bruno (cu un an înainte, îi studiasem operele italiene; trebuie să mărturisesc că citeam opt ore pe zi, dar n-am priceput mare lucru din ceea ce citeam; spre seară, treceam la alte treburi). Îmi amintesc precis că visul – prima întâmplare din şirul celor care mă preocupă aici – s-a produs după ce citisem De vinculis in genere sau cea mai mare parte a textului (de fapt, De vinculis... este ultimul tratat din operele latine ale lui Bruno; cu toate astea, a fost unul dintre primele pe care le-am putut pricepe, scrierile sale despre memorie fiind pe atunci mai presus de înţelegerea mea). Cu obsesiile-mi tantrice şi yoghinice, am dat peste un pasaj despre care am crezut că era o aluzie la o practică tantrică foarte obişnuită, însă acum cred că nu era defel aşa. (Textul, pe care l-am învăţat pe de rost, poate cu excepţia a două-trei propoziţii de pe la mijloc, glăsuieşte după cum urmează: „Iactu seminis vincula relaxantur, retentione vero intenduntur. Continentia est principium vinculi, abstinentia precurrit famem, haec melius cibum attrahit“. N-avea nimic de-a face cu practicile tantrice, nici cu cele taoiste.) Am fost foarte surescitat crezând că făcusem o descoperire importantă, şi anume aceea că magia apuseană cunoştea unele operaţiuni secrete (reservatae), care erau unul şi acelaşi lucru cu controlul yoghino-tantric al semen-ului, al respiraţiei şi al minţii. Aşa arătau lucrurile înainte de vis: un amestec de surescitare şi istovire, dat fiind că obişnuiam să lucrez peste 12 ore pe zi (iar mai târziu, mulţumită lui S.A., care mi-a pus la dispoziţie un mic apartament pentru o sumă de bani relativ modestă, pe care să fiu în stare s-o plătesc, obişnuiam să lucrez până la 16 ore pe zi).

Conţinutul visului era următorul: vedeam o curte imperială orientală, cu un rege bătrân şezând pe un tron uriaş, în mijlocul unor perne mari, roşii (tronul era şi el roşu, aşa cum erau şi straiele regelui). Era Regele Înţelepţilor, care-mi vorbea în persană şi care apoi a emis un decret cu privire la mine, sub forma unui text în persană. Mai târziu am studiat persana, dar n-aveam să fiu niciodată capabil să citesc un text de o asemenea complexitate. Totuşi, în visul meu puteam să-l înţeleg cu uşurinţă şi să-l urmăresc şi, pe cât îmi amintesc, era destul de încurajator. Se termina cu trei semne drept în mijlocul pergamentului (căci fusese scris pe un sul de pergament), reprezentând literele arabe pentru d, la care doar partea de sus era simetrică părţii lor de jos, exact ca trei c-uri reflectate într-o oglindă.

Ca de obicei, m-am dus a doua zi la D-l B., care preda araba la universitate, şi l-am întrebat ce puteau să însemne cele trei d-uri. Ca de obicei, D-l B., posesor al unei memorii extraordinare, dar incapabil să se concentreze asupra unui singur lucru, m-a ţinut peste un ceas în holul principal al universităţii, ca să-mi spună ceva despre alfabetele arabe. Dacă nu mă înşel, mi-a vorbit despre „alfabetele secrete“ ale lui Ibn Wahshīya, însă nu-mi amintesc prea bine numele autorului. Cred că era Ibn Wahshīya doar fiindcă a scris Kitāb Shawk al-mustahām fi ma´arifat rumūz al-aklam, „Dezvăluirea definitivă a mult- doritei ştiinţe a alfabetelor oculte“; potrivit învăţăturii occidentale, adevăratul autor al acestei scrieri ar fi az-Zayyat. N-am aflat nimic despre cele trei d-uri arabe. Am sugerat că întreaga secvenţă avea o valoare numerică, dar nu-mi pot aminti ce-a replicat B. la aceasta; cred că a fost de acord.

În toamna lui ´69, am fost la mare cu S. (De fapt, ea a insistat atât de mult să ne ducem, încât n-am putut s-o refuz. Câştigasem ceva bani de pe urma unor scurte povestiri pe care le publicasem în vara aceea într-o revistă şi ne-ar fi fost de-ajuns atât, dacă ea n-ar fi avut nefericita idee să călătorim cu autostopul. Autostopul în România te costă mai mult decât călătoria cu trenul. A fost unul dintre motivele pentru care a trebuit să-i vând nişte discuri cu muzică, primite de ea de la un amic italian, unui tip ce ne-a spus că era campion de box şi s-a interesat de numele meu. Fireşte, l-a transmis mai departe Securităţii, astfel că am avut unele probleme, printre multe alte probleme pe care S. avea darul de a le isca.) Oricum, un scop al ei era, printre altele, să mă ducă la Mangalia la o vrăjitoare tătăroiacă pe nume Menarù, care se pricepea să citească viitorul într-o carte. Tătăroaica făcea într-adevăr impresie, căci ridurile de pe chipul ei căpătaseră aspectul regulat şi aproape simetric al unui alfabet foarte ciudat. Metoda ei consta în a-ţi înfăţişa un tabel cu litere, din care să-ţi alegi trei. În funcţie de alegerea ta, căuta textul corespunzător din cartea ei. Fireşte, prima dată am ales deliberat o suită de trei d-uri arabe sau ce-or fi fost (semnele care trebuiau alese nu aparţineau nici unui alfabet cunoscut mie, însă textul din carte era scris cu alfabetul arab într-o limbă ce nu putea fi decât turca). Menarù a părut să-mi preţuiască întrucâtva opţiunea; de fapt, semnul ales de mine era al treilea de sus din partea dreaptă a tabelului, de unde am dedus că ar fi preţuit şi mai mult dacă aş fi ales chiar primul semn, care era doar un bastonaş având o formă asemănătoare cu un d arab sau poate cu un r. Cu toate astea, a citit textul în turcă (aşa credeam eu) şi apoi l-a tradus foarte grosolan în româneşte. Am avut impresia că se potrivea perfect cu textul visat de mine. În realitate, exista cu siguranţă un amănunt ce corespundea exact cu decretul Regelui Înţelepţilor, şi anume aluzia la doi munţi, unul mai înalt decât celălalt, pe care se presupunea că-i urcam eu până în vârf. Oricum, cartea lui Menarù lua asta drept o metaforă, pe când decretul persan (?) citit de mine în vis era categoric în privinţa urcării celor doi munţi şi nu dezvăluia ce înseamnă simbolul.

În mai 1971, am fost la Baia Mare, oraşul de provincie din Maramureş, cea mai bogată şi mai conservatoare regiune din România în ce priveşte folclorul. Astfel, aici e o pauză de un an şi jumătate în întâmplările pe care le evoc. Cum ne aflam acolo la un colocviu al folcloriştilor (cărora le-am ţinut o cuvântare foarte proastă, greşit înţeleasă de mulţi participanţi, dar am atras atenţia publicului cu comunicarea mea despre balada Soarele şi Luna), toţi prietenii mei veniseră împreună cu mine, ca membri fideli ai echipei profesorului P. De fapt, eu eram singurul dintre ei care nu făcea parte din admiratorii profesorului P. Acesta mă invitase totuşi, fiindcă prietenii mei îi spuseseră că eram singurul „teoretician“ din rândurile lor. (Într-adevăr, aşa stăteau lucrurile, însă teoriile pe care le expuneam, fiind un amestec de structuralism şi infantilism, erau mai curând imbecile.)

Dacă nu mă înşel, am stat acolo patru zile sau chiar cinci. În ajunul plecării, R. şi cu mine ne-am dus la cimitir, unde el voia să descopere lespedea mormântului bunicului său (sau al unui unchi dinspre mamă? Nu-mi mai aduc aminte. Avea un nume polon, iar lespedea uriaşă era acoperită de o lungă inscripţie latină – din Ovidiu, dacă nu greşesc – pe care n-am înţeles-o pe de-a-ntregul.). Acestea o dată făcute, am pătruns într-o grădină, unde ne-a ieşit în cale un bătrân. R. a crezut că bătrânul era paznicul cimitirului şi a vrut să afle de la el unele informaţii despre ruda sa moartă, dar bătrânul s-a dovedit a fi un profesor pensionar care avea contract cu statul ca să strângă în fiecare an rădăcini de mătrăgună (Atropa belladonna). Casa din spatele său, ne-a spus el, era un fel de hambar pentru rădăcinile de mătrăgună şi numai două odăi ale ei – bucătăria şi dormitorul – erau locuite de el şi de nevastă-sa, cei trei fii ai lor fiind plecaţi de-acasă. Nevastă-sa era scundă şi trupeşă. Arăta mult mai tânără decât el şi era mai binevoitoare. R. şi cu mine l-am rugat pe bătrân să ne lase să vedem rădăcinile şi, după ce a încuviinţat, nevastă-sa s-a dus să ne facă o cafea.

M-am înşelat presupunând că rădăcinile pe care le vedeam erau bine cunoscuţii homunculi, dat fiind că vreo câteva se potriveau într-adevăr descrierii lui Blancardus („radix fere hominem refert, inferne duo crura habet“), dar bătrânul ne-a spus că homunculii aparţineau altei specii (Mandragora vernalis), care nu creştea în România. Clădirea avea două etaje şi pod, toate pline de rădăcini aşezate cu grijă, ca să nu stea unele peste altele. Profesorul pensionar ne-a explicat că rădăcinile de mătrăgună trebuiau culese într-o perioadă anume. După ce erau lăsate la uscat un timp care aproape se împlinise, erau trimise nişte camioane la centrele de colectare ca să le încarce şi să le ducă la fabricile de medicamente, spre a se extrage din ele atropina.

Am mai stat puţin la taifas, R. fiind mai vorbăreţ şi mai diplomat decât noi ceştilalţi doi la un loc (acum e ziarist şi critic literar). A venit şi femeia, ne-am sorbit cafelele, şi atunci R. a întrebat-o – doar ca să întreţină conversaţia, mai mult ca sigur – dacă nu ştia să „citească“ în cafea. (În România se bea cafea turcească, din aceea care lasă un zaţ gros. Arta constă în a strânge cea mai mare parte a zaţului pe fundul ceştii, pentru a obţine o ceaşcă „curată“ – nu prea curată totuşi.) A răspuns că ştie, dar că în ceaşca lui R. nu se putea citi, fiindcă avea prea mult zaţ pe fund. L-a îndemnat să mai bea o ceaşcă, iar între timp s-a pus să citească într-a mea.

Eram destul de sceptic faţă de această tehnică, de vreme ce mama obişnuia să pretindă că era în stare să citească în ceştile de cafea, pe când, după mine, nu era defel în stare. Un unchi dinspre partea ei pretindea acelaşi lucru şi ne spunea nişte poveşti minunate despre propriile-i preziceri pe care, fireşte, eu unul nu le credeam deloc. De aceea eram înclinat să nu dau atenţie spuselor femeii. M-am răzgândit când a zis dintr-o dată că vedea doi munţi în ceaşcă, unul mai înalt decât celălalt. A presupus că trebuia să urc în vârful amândurora. În mijlocul zaţului, vedea trei c ca reflectaţi într-o oglindă, pe care eu nu-i vedeam, dar care se aflau practic acolo, în mintea ei. Am fost puţin tulburat, căci mi-am reamintit desluşit visul şi prezicerile lui Menarù, cel puţin în linii mari. Am întrebat-o pe femeie ce ar fi vrut să însemne cei trei c, dar n-a putut să-mi dea nici un răspuns. Totuşi a subliniat încă o dată că întregul aspect al ceştii era extrem de favorabil, dincolo de o serie de dificultăţi, de duşmani – făţişi şi ascunşi – etc.

Am plecat la scurt timp după aceea şi ne-am distrat până a doua zi (ceilalţi amici fuseseră la o sărbătoare şi băuseră faimoasa şi teribila palincă; am cântat şi am jucat cărţi până foarte târziu; în mod sigur, n-am jucat pe bani).

Un an şi jumătate mai încolo, treceam printr-o perioadă dintre cele mai grele din viaţa mea. N-am de gând să intru în detalii, dar sunt silit să descriu împrejurările. Pe scurt, împărţeam o cameră mizeroasă cu zece sau unsprezece refugiaţi români. Unul dintre ei era homosexual, un băiat foarte sensibil din Banat (sud-vestul României), care venise trecând Dunărea (înot) în Iugoslavia, împreună cu prietenul său, un pictor. După nu multă vreme, acesta din urmă fusese luat pe ascuns cu o maşină şi dus în Elveţia de către un prieten al lui, un pictor helvet. Băiatul din Banat, care era cofetar, a rămas pe loc (foarte dezamăgit). După două luni de semi-recluziune, deveniserăm cu toţii foarte agitaţi, dacă nu mai mult. Cofetarul avea nişte vise foarte intense. Într-unul – un coşmar groaznic, potrivit spuselor sale – mă văzuse pe mine şi pe camaradul nostru, D-l M. (un funcţionar în vârstă de 50 de ani, foarte isteţ), dispărând într-un torent vijelios (de fapt eu dispăream, iar D-l M. mă urma). În visul lui, purtam un soi de pălărie sau de coif militar, având nişte litere întipărite. „Erau trei c răsturnaţi“, a spus cofetarul. Îi era foarte teamă pentru mine şi pentru D-l M., căci credea că urma să ni se întâmple ceva groaznic. În ce mă privea, dacă ar fi trebuit să caut o semnificaţie visului său, aş fi fost mai degrabă înclinat să cred că eu aveam să părăsesc lagărul primul, urmat apoi de D-l M. – şi lucrurile s-au întâmplat întocmai cu această „prezicere“. În privinţa coifului, habar n-aveam ce puteau însemna cei trei c, în afară de faptul că erau hotărât legaţi de mine însumi. Cofetarul n-a visat totuşi nici un munte.

Luptându-mă cu sila de birocraţi şi cu tot felul de dificultăţi, am izbutit să părăsesc lagărul după cinci luni, ceea ce era un record. Cu toate astea, am trecut atunci prin cea mai deplină singurătate. Vechii prieteni, aflând că eram refugiat (ce altceva aş fi putut să fiu pe-atunci?), îmi întorceau spatele. Dacă nu ostili, toţi erau bănuitori şi era cu totul inutil să spui unei jumătăţi dintre ei că un refugiat nu e un spion al poliţiei, iar celeilalte jumătăţi că regimurile comuniste nu foloseau refugiaţii ca spioni, pentru simplul motiv că puteau folosi personalul ambasadelor, care se bucura de imunitate. Am fost foarte afectat în sinea mea, căci mi-am dat seama că, înconjurat de toată acea suspiciune, nu puteam duce o viaţă normală, aşa cum îmi doream. La urma urmei, îmi părăsisem ţara tocmai fiindcă acolo era imposibil să duci o viaţă normală şi m-am pomenit într-o situaţie ce avea multe în comun cu cea de care încercasem din toate puterile mele să scap.

(Acum văd lucrurile cu totul altfel. Totuşi, încerc să le înfăţişez aşa cum erau atunci.)

Mă aflam într-o stare de adâncă deprimare când am făcut formalităţile pentru o bursă în alt oraş. Rezultatul concursului, expediat prin poştă urgent cu patru zile înainte, a făcut – destul de ciudat – cinci zile ca să ajungă la mine. Într-o dimineaţă, cineva a telefonat la institutul la care lucram ca să mă anunţe că trebuia să mă prezint în faţa comisiei până la prânz. Totuşi, comisia era în mod excepţional dispusă să se întrunească din nou până la ora 6. „Cum aş putea să ajung acolo până la ora 6?“ – am întrebat-o pe cea care telefonase (era secretara departamentului). „Una peste alta, sunteţi la şapte sute de kilometri de aici.“ Mi-a spus să iau avionul, ceea ce – fapt cu adevărat extraordinar – puteam face imediat, fiindcă pusesem deoparte o sumă de bani destul de mare din salariul meu ca să-mi cumpăr o carte. Până la prânz eram acolo. Mi s-a spus să revin la ora 6 dinaintea comisiei. Între timp, am pornit să mă preumblu până când am ajuns la un castel mare, ale cărui ziduri împrejmuiau două curţi. După cea de-a doua curte urma un parc, cu un arc de triumf monumental în capăt. Primul lucru pe care l-am văzut în parc au fost trei litere formate din flori la picioarele mele. După toate probabilităţile, trebuiau să fie trei cercuri, dar, în chip destul de straniu, toate trei erau incomplete în partea stângă. Arătau precum trei c-uri reflectate într-o oglindă sau precum trei d-uri arabe. Când m-am apropiat, am văzut că florile ce alcătuiau părţile stângi ale cercurilor erau de aceeaşi culoare ca florile ce înconjurau cercurile, acest lucru dând imaginea literelor pe care le văzusem de la distanţă.

Neavând nici o diplomă cu mine, eram aproape sigur că n-aveam cum să câştig concursul. M-am aşezat pe o bancă şi m-am uitat la copiii care se jucau peste tot. Ceva – poate culoarea ierbii – mi-a adus o alinare. Voiam să pot rămâne acolo, să văd din nou parcul. În pofida oricărei evidenţe, eram din ce în ce mai convins că voi sta acolo.

A fost ultima oară când am mai văzut cele trei d-uri arabe, al căror înţeles e departe de a-mi fi limpede. În ce priveşte munţii, nu i-am mai văzut de-atunci, dar am senzaţia că-i urc tot timpul. Nu putem vedea forma lucrurilor care ne stau prea aproape.

Traducere din limba engleză de DAN PETRESCU

Citeste si despre: Chicago, istoria religiilor, fenomenologie, crima, Iugoslavia.