De același autor
29 noiembrie 1989. București. Alan Clark tocmai și-a încheiat mandatul de consilier al ambasadei britanice în România. El și soția sa s-au urcat în mașină și au plecat spre acasă. A început să ningă. Drumurile erau proaste și nu au putut ajunge la Budapesta. S-au oprit în Arad și s-au dus la un hotel unde mai fuseseră cazați. De data aceasta veneau însă neanunțați. Nu exista electricitate. Nu era mâncare. Nu era încălzire. A trebuit să bâjbâie prin întuneric până la camera lor, la etajul al doilea. Au dormit cu paltoanele pe ei. Nu era nimic pentru micul dejun, doar cafea neagră de la o tejghea din apropiere. Au traversat Ungaria în diagonală și au ajuns la Viena imediat după ce s-a lăsat noaptea. S-au oprit la un hotel bun și nu le-a venit să creadă ce era în meniul pentru cină. Când au spus că veneau din România, au primit vin din partea casei, a rememorat Clark, 30 de ani mai târziu, vremurile grele din estul Europei.
„S-ar putea să supraviețuiască a încă nouă ambasadori britanici”, a scris Hugh Arbuthnott, reprezentantul Regatului Unit în România, în ultima sa telegramă de la București din aprilie 1989. Ceaușescu avea atunci 71 de ani, dar nouă ambasadori britanici veniseră și plecaseră, de când se afla la putere. Dacă va reuși să supraviețuiască altor nouă, viitorii diplomați ai Majestății Sale ar putea găsi utilă o radiografie la jumătatea drumului despre „viața și caracterul” dictatorului, a concluzionat Arbuthnott. Ambasadorul, despre care am scris în urmă cu câteva săptămâni în aceste pagini, a mai remarcat că exista posibilitatea ca dictatorul să dispară mult mai devreme, din cauza unei boli, sau chiar să moară. Sau ar putea fi înlăturat de la putere. Totuși, această ultimă posibilitate era cel mai puțin probabilă, deși avea un pic mai multe șanse să se întâmple decât atunci când Arbuthnott venise la București, cu câțiva ani mai devreme.
Această evaluare sumbră se baza pe o serie de observații. Ceaușescu era un manipulator iscusit și creativ. Era, de asemenea, extraordinar de necruțător și dezvoltase o obsesie pentru putere, credea Arbuthnott. Dar aceste trăsături nu erau imediat evidente pentru cei care întâlneau dictatorul. Era mic de statură, destul de subțire, cu obrajii trași și cu părul ușor grizonant și fin – nimic care să aducă cu fotografiile care împodobeau aproape toți pereții din clădirile dărăpănate ale României. La început, Ceaușescu lăsa impresia de ezitare, chiar de timiditate, parțial cauzate de bâlbâială. Dar odată trecut peste dificultățile inițiale, dictatorul se transforma și devenea sigur pe sine – iar pentru cei care îl vedeau pentru prima dată, părea chiar convingător. Cu toate acestea, cei care îl mai auziseră recunoșteau, de obicei, că cea mai mare parte a ceea ce spunea provenea fie din discursuri anterioare, fie de la oficiali lingușitori din eșaloanele inferioare, a transmis ambasadorul britanic.
Era clar că Nicolae Ceaușescu era nesofisticat și neinformat, dar părea să fie sincer convins că el era singurul capabil să-și conducă țara. „Mintea lui a fost închisă atât de mult timp, încât acum era imposibil să și-o deschidă măcar un pic”, a transmis ambasadorul la Londra. Ceaușescu avea tot felul de „idei copilărești” despre economie și, în ultimă instanță, despre orice altceva. Vorbea despre noi modele de gândire sau despre nevoia ca știința și tehnologia să joace un rol mai mare în cadrul societății, dar era destul de evident că nu avea nici cea mai mică idee despre nevoile unei economii moderne. Credința sa politică se fundamenta pe doi piloni. Primul era naționalismul, un sentiment larg răspândit printre cetățenii României. A doua dimensiune era o credință puternică în versiunea stalinistă a comunismului – o viziune pe care o plasa dincolo de orice îndoială, chiar într-o perioadă în care reformele cuprindeau mai tot blocul estic.
Principala caracteristică a regimului Ceaușescu rămânea, totuși, cultul personalității. Dictatorul trăia într-o adulare fără margini. Toate politicile și fiecare inovație erau concepute de el. Din nefericire, singura modalitate de a potrivi faptele cu această imagine era de a le ignora. Funcționarii erau nevoiți să măsluiască aproape toate statisticile țării. Astfel, declarațiile guvernului erau „fantasme”, a menționat Arbuthnott. Întregul guvern și societatea din România trăiau în minciună. Era Ceaușescu conștient de acest lucru? Era greu de spus. Dar restul lumii știa. Tipul de comunism promovat de Ceaușescu întărea predispoziția societății spre duplicitate și disimulare. Pentru majoritatea oamenilor, minciunile erau „fundamentul vieții politice, sociale și economice”, a declarat ambasadorul britanic în ultima sa telegramă.
O scrisoare către Doina Cornea
Ceaușescu era cel mai vocal disident față de perestroika secretarului general al PCUS, Mihail Gorbaciov, scrisese Arbuthnott la Ministerul de Externe cu câteva luni mai devreme, la începutul lui 1989. Țara suferea mult, dar exista o logică pentru epoca de aur dorită de dictator. Mulțumită Securității, celor din jurul lui Ceaușescu și datorită pasivității populației, orice amenințare care ar fi putut exista împotriva puterii regimului, după grevele de la Brașov din noiembrie 1987, părea să se fi evaporat. În plus, majoritatea disidenților activi ai României fuseseră reduși la tăcere.
În schimb, presiunea din exterior părea să aibă un oarecare efect. Totodată, relațiile României cu partenerii săi din Pactul de la Varșovia nu se îmbunătățiseră, iar relațiile cu țările occidentale se deterioraseră și mai mult. Dar astfel de evoluții păreau departe de a fi fatale. Astfel, Ceaușescu nu avea niciun interes să meargă pe calea alunecoasă a reformei, un drum ce nu putea duce decât la pierderea puterii pentru el, pentru familia și pentru clanul său, a concluzionat ambasada britanică. Prin urmare, Londra nu putea face mare lucru pentru a schimba această nefericită realitate. „Megalomania, dar și adulația oficială care o hrănea s-au amplificat”, a relatat Arbuthnott. Surse românești spuneau diplomaților britanici că Ceaușescu era „destul de nebun”. Cu toate acestea, nimic nu părea să-l împiedice să rămână „pe deplin la comandă”, a evaluat ambasadorul. Muncea mult, călătorea mult și insista să decidă în toate aspectele. Cu toate acestea, zvonurile legate de deteriorarea sănătății sale continuau, iar Elena Ceaușescu juca un rol din ce în ce mai important în cadrul regimului, sugerând că era pregătită să preia puterea, la nevoie .
Interesele Marii Britanii în România au devenit astfel foarte înguste, limitându-se aproape în exclusivitate la încercarea de a-l determina pe Ceaușescu să-și schimbe politicile privind drepturile omului și să inverseze, pe cât posibil, declinul exporturilor britanice. Era foarte tentant pentru guvernul britanic să ignore România, însă Arbuthnott pleda ca Londra să încerce să rămână implicată.
La sfârșitul lunii ianuarie, diplomații britanici au avut de înfruntat regimul când au încercat să o contacteze pe disidenta Doina Cornea din Cluj. Fiind una dintre cele mai importante voci ale disidenței, profesoara de literatură franceză fusese timp de câteva luni izolată de lumea exterioară. Diplomatul britanic Alper Mehmet, despre care am mai scris, a încercat într-o dimineață să-i transmită o scrisoare de la Arbuthnott. Demersul său a fost oprit, iar scrisoarea, confiscată. Oficialii au refuzat să răspundă apelurilor ambasadorului. Drept urmare, Arbuthnott, soția sa și Mehmet s-au dus la casa Doinei Cornea. Aceasta și-a făcut apariția și a dat de înțeles că vrea să le vorbească.
„O îmbrânceală s-a iscat între grupul ambasadorului și miliție și o altă scrisoare pentru doamna Cornea a fost confiscată”, a raportat ambasada la Londra. Cu toate acestea, Arbuthnott a insistat ca milițienii să solicite instrucțiuni superiorilor lor, ceea ce a permis ca scrisoarea să-i fie returnată. Dar o discuție între Arbuthnott și Cornea tot a fost împiedicată. Când au cerut lămuriri la MAE la București, oficialii ambasadei au fost pur și simplu duși cu vorba.
Până în martie, ambasada raporta că regimul suferise o serie de lovituri suplimentare și că încerca acum să descurajeze disidența - în special interacțiunile românilor cu străinii. Diplomații britanici interpretau dezvăluirile cu privire la noile deficiențe financiare și economice, dar și înlăturarea mai multor miniștri ca semne suplimentare că economia avea probleme. Reacția lui Ceaușescu a fost aceea de a intensifica și mai mult controlul asupra populației și, în special, de a pedepsi orice fel de acte de disidență. De exemplu, dintre cei 80 de invitați din lumea literară câți fuseseră chemați să participe la o recepție oferită de ambasadă, doar șapte au venit. Securitatea transmisese că invitația trebuia să fie ignorată și mulți s-au găsit în imposibilitatea de a veni fără această permisiune. Și totuși, multe dintre contactele ambasadei credeau că aceste lovituri nu puteau decât să zdruncine încrederea unora dintre birocrații de nivel înalt și mediu. Trebuiau să fie îngrijorați de izolarea internațională a României. Prin urmare, ambasadorul a recomandat propriului guvern continuarea presiunii. În aprilie, România a reușit să-și restituie datoria externă, iar diplomații britanici sperau că Nicolae Ceaușescu va căuta acum să-și refacă relația cu Occidentul. S-ar putea să existe o ofertă comercială mai bună pentru populație. Ar putea exista mai multă clemență față de disidenți. Și s-ar putea ca importurile din Occident să crească. Arbuthnott a fost surprins că ambasada sa a reușit să o contacteze pe Doina Cornea. Francezii și belgienii au reușit și ei. Americanii tocmai discutaseră cu Silviu Brucan, fost diplomat și actual disident, la București. Și totuși, semnele erau greu de interpretat, a informat trimisul britanic acasă. Dacă Nicolae Ceaușescu și-ar fi dorit cu adevărat o relaxare a relațiilor, guvernul britanic era bine plasat pentru a-l încuraja în această direcție. Dar dictatorul era imprevizibil. Concluziile definitive trebuiau evitate, au conchis diplomații britanici.
Istoria nu mai are răbdare și toți știu asta
Cu toate acestea, evoluțiile internaționale l-au lăsat repede în urmă pe Ceaușescu, cu ideile sale retrograde. Pe măsură ce economia sovietică se prăbușea, Gorbaciov încerca să-și reformeze țara. Pentru a câștiga spațiu de manevră, el căuta detensionarea relațiilor cu Occidentul. Comportamentul Moscovei ar putea reduce tensiunile și ar putea pune capăt Războiului Rece, au conchis mulți dintre planificatorii din cancelariile occidentale. Cu toate acestea, totul se putea încheia cu un dezastru. Vulnerabilitatea sovietică îi împingea pe mulți să testeze disponibilitatea Kremlinului de a accepta independența lor.
Forțează prea puțin și orice oportunitate ar putea fi ratată, credeau unii. Forțează prea mult și tancurile sovietice ar putea din nou intra într-o capitală a Europei de Est, replicând astfel abordarea sângeroasă a Beijingului din piața Tiananmen. Și totuși, după decenii de opresiune, cetățenii din întregul bloc estic - în special cei din Ungaria și Polonia - erau nerăbdători, împingându-i pe liderii mai vechi și mai noi spre testarea limitelor lui Gorbaciov.
În iulie, liderii Pactului de la Varșovia s-au întâlnit la București. Ceaușescu i-a primit pe fiecare dintre tovarăși cu sărutul tradițional. Cu excepția celui din Ungaria, Miklós Németh, căruia i-a întins mâna și i-a spus domnule. Ungaria „distrugea socialismul”, a denunțat cu furie Ceaușescu în cadrul întâlnirii. „Experimentele sale periculoase” vor duce la căderea întregului bloc sovietic. „Unitatea țărilor socialiste” era o „necesitate istorică”, a afirmat el, cerând neutralizarea contrarevoluției înainte să fie prea târziu.
Erich Honecker, liderul Germaniei de Est, era de acord. „Forțele imperialismului” încercau să „destabilizeze socialismul”, a argumentat Honecker, enervat că Ungaria nu mai era dispusă să-și păzească granița cu Austria, demolând astfel imensa închisoare care era de fapt Pactul de la Varșovia. Liderii polonezi și cehoslovaci au încercat să atenueze loviturile, dar Gorbaciov era cel care începuse totul, iar alegerea sa fusese crucială.
Câteva zile mai târziu, într-o seară ploioasă, un diplomat american aștepta sub lumina slabă a unui stâlp din București. Larry Napper sosise la București cu o lună mai devreme. Când contactul său de la ambasada Ungariei a ajuns, cei doi au pornit la plimbare pe bulevardele orașului, mereu în mișcare, pentru a complica viața colaboratorilor de la Securitate. „Au încercat să-l convingă pe Gorbaciov”, i-a spus ungurul lui Napper. Atât „Ceaușescu, dar și Honecker au vorbit în favoarea unei intervenții sovietice. Ei voiau ca tancurile să ruleze, la fel ca în ‘56 și ‘68”. Dictatorul român era „absolut hotărât” să nu renunțe niciodată la putere sau să „devină o victimă” a furiei populare.
Cu toate acestea, Gorbaciov fusese de partea reformatorilor regiunii, i-a spus diplomatul maghiar lui Napper. El a rostit un discurs lung despre necesitatea schimbării. Ulterior, a petrecut o oră cu delegația maghiară într-o ședință privată, în timp ce Ceaușescu se plimba în sus și în jos, de unul singur. Dinozaurii din estul Europei știau acum că Moscova nu va accepta folosirea forței. Erau pe proprie răspundere dacă ar fi impus o soluție chineză. Gorbaciov îl ura pe cel pe care deja îl numise „Führerul român”. Ceaușescu era „într-o categorie proprie”, când venea vorba despre vanitate și hybris, „întotdeauna zâmbitor, tratându-i pe alții cu aparent dispreț”, și-a amintit ulterior liderul sovietic. Dar problemele sale interne, precum și relațiile cu Washington și Bonn au fost motivele principale pentru care Gorbaciov a ales să-l lase pe Ceaușescu să moară.
Toamna patriarhului
Toamna nu i-a adus nicio alinare lui Ceaușescu. Până la sfârșitul verii, comuniștii polonezi acceptaseră să împartă cu opoziția puterea politică. Ungaria și-a deschis granițele către Austria, iar est-germanii au fugit în Vest. Chiar și Erich Honecker a pierdut puterea. Singurii prieteni adevărați ai lui Ceaușescu se aflau la Praga, Peking și Phenian, nota, în octombrie 1989, Michael Atkinson, noul ambasador britanic la București. Singura speranță a lui Ceaușescu era ca valul din străinătate în favoarea glasnostului, perestroikăi și a reformelor să fie cumva întors. Dictatorul se afla în fruntea unui aparat represiv cu resurse imense și cointeresat să păstreze puterea. Prin urmare, protestul spontan era, în ciuda fatalismului prevalent, mai ușor de prevăzut decât o lovitură de palat.
„Deși nu aș paria pe cămașa mea, acum se putea crede că regimul Ceaușescu e la fel de probabil să se încheie în câteva luni sau în câțiva ani”, a scris Atkinson acasă. Planificatorii FCO erau de acord cu el: regimul lui Ceaușescu avea zilele numărate (trăia pe „timp împrumutat”). Moscova nu putuse sau nu voia să controleze ceea ce se întâmpla în Europa de Est, permițând unor scântei locale să declanșeze veritabile incendii.
Totodată, diplomații britanici juniori au decis să parieze pe șase sticle de vin că Ceaușescu va fi debarcat în curând. Mehmet ajunsese deja să creadă, la sfârșitul anului 1987, că revoluția avea să vină. Când a părăsit România în primăvara anului 1989, pentru noul său post din Islanda, a făcut un pariu cu un coleg de la ambasada de la București că Ceaușescu va cădea înainte de sfârșitul anului. Mai târziu, a primit o felicitare de Crăciun de la prietenul său. Mai rămăseseră doar 19 zile pentru a câștiga pariul său, a remarcat colegul lui. Deci, pe 12 decembrie 1989, nu părea să existe niciun semn despre ceea ce urma să vină, și-a amintit mai târziu Mehmet. „Oprimarea și austeritatea atinseseră cote insuportabile, așa că era o imensă presiune în vulcan”, și-a amintit Michael Atkinson 30 de ani mai târziu. „Dar, de aproape, nu am putut să vedem acest lucru.”
Totuși, câteva zile mai târziu, scânteile din Timișoara au aprins focul. Rapoarte despre moarte și distrugere au ajuns în biroul premierului britanic pe 21 decembrie. Secretarul personal pentru afaceri externe al lui Margaret Thatcher, influentul Charles Powell, a fost întrebat de un diplomat de la ambasada sovietică dacă britanicii aveau vreo indicație precum că Nicolae Ceaușescu ar putea inventa o amenințare externă din Ungaria pentru a distrage atenția de la dificultățile interne. Nu aveau, dar credeau că Ceaușescu va face orice pentru a-și salva pielea, a replicat britanicul. Sovieticul a menționat că Moscova credea că Ceaușescu nu putea neapărat conta pe loialitatea forțelor armate. Thatcher i-a scris lui Gorbaciov. Spera că Moscova își va putea folosi influența pentru a încerca să prevină mai multă vărsare de sânge.
Noua gardă veche preia puterea
„A fost un masacru”, a transmis Atkinson acasă. Transportoarele blindate au intrat în mulțimea din Piața Romană din București la câteva ore după miezul nopții, a raportat pe 22 decembrie 1989. Până dimineața, personalul ambasadei a observat o mare operațiune de curățare în curs, străzile fiind spălate, iar sloganuri antiguvernamentale șterse. Mașina ambasadei, care s-a aflat într-o misiune de recunoaștere prin capitală, s-a întors cu sânge pe roți după ce a vizitat zona. Petele de sânge erau încă vizibile pe trotuare, au scris britanicii acasă, deși nu știau câți oameni muriseră. Protestele fuseseră reluate în București și în multe orașe din provincie, a raportat Atkinson mai departe. Exista „riscul evident al unei vărsări de sânge mult mai extinse, care ar putea chiar să se apropie de proporțiile unui război civil”.
Și totuși, câteva zile mai târziu totul se terminase. Dictatorul și soția sa erau morți. Situația s-a calmat, a raportat Powell către Thatcher. Ambasadorul britanic la București a fost primul care s-a întâlnit cu noul ministru de externe, Sergiu Celac. Drumurile către România erau blocate de convoaiele care transportau echipamente și asistență. Francezii leau spus britanicilor că între o mie și două mii de oameni au fost uciși. Dar era încă prea devreme și prea dificil pentru a obține o imagine clară, a remarcat Powell. În schimb, după moartea lui Ceaușescu exista o mare teamă la Moscova că ar putea avea loc ceva similar și în Uniunea Sovietică, și-a amintit Rodric Braithwaite, ambasadorul Londrei la Kremlin la acea vreme. „Oamenii - prietenii mei, dar și autoritățile - se temeau cu adevărat de vărsarea de sânge și de războiul civil”, și-a amintit el. El crede și astăzi că această teamă este cea care i-a împiedicat pe conspiratorii loviturii de stat de la Moscova din 1991 să ia măsurile de forță care însoțesc de obicei un puci și, astfel, a salvat Rusia de la o baie de sânge. La sfârșitul lui decembrie 1989, ambasadorul Atkinson a trimis acasă note biografice despre noua conducere de la București. Profilele scurte subliniau rolurile avute în trecut în cadrul regimului lui Ceaușescu, trăsăturile personale și, cel mai important, legăturile fiecăruia cu ceilalți membri ai guvernului. Erau menționați Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Nicolae Militaru și Sergiu Celac. Ambasadorul a relatat cu vizibilă surprindere că atunci când Mariana Celac, sora noului ministru de externe, spusese cu un an înainte unei angajate a ambasadei britanice că un grup format din tehnocrați de rang mediu, educați la Moscova și care în mare parte erau nepătați prin asocierea cu Ceaușescu, erau cei mai probabili pretendenți pentru o eventuală succesiune, „ea era mult mai aproape de adevăr decât știam noi la vremea respectivă”.
România va avea nevoie de mult timp pentru a înlocui moștenirea lăsată de Ceaușescu, concluzionase Arbuthnott în primăvară, în ultima sa corespondență. Reprezentantul diplomatic s-a întrebat chiar ce consecințe ar putea avea plecarea lui Ceaușescu. Chiar dacă familia lui nu ar fi preluat puterea, erau atât de mulți oameni în ierarhia sistemului care trăiseră atât de mult cu metodele lui Ceaușescu, încât le-ar fi imposibil să renunțe la ele. În schimb, erau o mulțime de tineri deștepți și muncitori, care ar putea implementa politici sensibile, dacă ar avea șansa.
Dar sistemul centralizat al lui Ceaușescu preluase toată inițiativa. Nu exista o tradiție democratică sau a unei administrații solide. Totul funcționa pe corupție și conexiuni. Erau puține motive de optimism și, mai mult, existau o mulțime de oameni care detestau posibilitatea de a-și pierde privilegiile vechiului regim, a avertizat Arbuthnott înainte de a se întoarce acasă. Mai puțin de un an mai târziu, noul guvern de la București condus de Ion Iliescu și format din foști aparatchiki comuniști, inspirați de Gorbaciov, avea acum ocazia de a testa predicțiile sumbre ale lui Arbuthnott. //
