Ioan Paul al II-lea - un papă și un om excepțional

Numele lui Ioan Paul al II-lea este cunoscut în întreaga lume. Nicio altă personalitate de la sfârşitul sec. XX şi începutul sec. XXI nu a înfluenţat atât de mult istoria lumii şi nu a afectat atât de mult milioane de oameni de pe toate continentele. În timpul pontificatului său (1978-2005), Papa nu a înfăptuit alte lucruri în afară de rugăciuni, numeroase pelerinaje şi gânduri adresate oamenilor din întreaga lume. Şi doar prin atitudinea şi exemplul său a câştigat recunoaşterea, admiraţia şi respectul tuturor acelora pe care i-a întâlnit. Comemorând anul acesta 10 ani de la moartea lui Ioan Paul al II-lea (2 aprilie 2005), este o ocazie de a ne reaminti imaginea sa, dar şi de a ne întoarce cu gândul la pelerinajul său din România, din 1999.

Despre Papa Ioan Paul al II-lea s-au scris multe cărţi și s-au realizat multe filme. Mul­te pieţe, străzi, şcoli şi instituţii din în­treaga lume au primit numele lui, nu­me­roase monumente au fost ridicate în cin­s­tea lui, iar imaginea sa se regăseşte chiar şi pe monede, bancnote și timbre poştale. Este un mod minunat de a exprima res­pectul față de memoria acestui om ex­tra­ordinar. Chiar şi în România putem găsi multe locuri care-l comemorează. De­si­gur, cea mai impresionantă amintire este păs­trată în Catedrala Sf. Iosif din Bu­cu­reşti. Este vorba despre o relicvă dăruită per­sonal de către fostul secretar al papei, ac­tualul Mitropolit de Cracovia, Cardinalul Stanisław Dziwisz. Relicva, care conţine câ­­teva picături de sânge al papei, nu o da­tă a adunat o mulţime de credincioşi care l-au comemorat pe Ioan Paul al II-lea în­tr-o pro­cesiune solemnă pe străzile Bu­cu­reş­tiu­lui. Oricum, România are dreptul de a-l co­memora în mod special pe acest pa­pă. Deşi a fost polonez, rădăcinile sale se trag cel mai probabil din Valahia, lucru con­fir­mat chiar de numele Wojtyła, pre­cum şi de locul de origine al strămoşilor săi, care locuiau în satul fondat de co­lo­niştii valahi. Poate de aceea, la începutul vi­zitei sale în România, Ioan Paul al II-lea a spus: „Cu mare bucurie sosesc, astăzi, în România, na­ţiune mult dragă mie şi pe care de mul­tă vreme doream să o vi­zi­tez“.

De la Karol Wojtyła la Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea

Înainte de a deveni papă, ca preot, Karol Woj­tyła a avut mai multe funcţii în Bi­serică şi la universităţi din Cracovia şi din al­te oraşe din Polonia. S-a născut pe 18 mai 1920, la Wadowice, oraş care se află în apro­piere de Cracovia. S-a mutat la Cra­covia cu tatăl său, după mai mulţi ani de la moartea mamei sale, în apartamentul fa­miliei acesteia. Aici se afla când a izbucnit cel de-al doilea război mondial. În timpul războiului a început, în secret, în 1942, stu­diile teologice. A fost hirotonit preot în no­iembrie 1946, iar prima liturghie a ce­le­brat-o în cripta Catedralei Wawel din Cra­co­via. Karol Wojtyła a avut multe talente, a fost poet, actor, dramaturg, pedagog, fi­losof în istorie, profesor de etică. Cu toate acestea, ca preot, s-a dedicat muncii spi­ri­tuale şi academice, având dorinţa de a-i aju­ta în primul rând pe toţi cei care aveau nevoie. După 12 ani, în anul 1958, a de­ve­nit episcop auxiliar de Cracovia, iar nouă ani mai târziu, în 1967, a fost ales cardinal de către Papa Paul al VI-lea. Datorită ca­ris­mei sale, mulţi studenţi cracovieni se adu­nau în jurul lui şi participau cu drag la în­tâlnirile religioase, filosofice, istorice sau te­ologice. Aşa a fost, atât ca tânăr pre­ot, dar şi mai târziu, când era episcop şi car­dinal. Mergea cu studenţii în excursii pe munţi, la lacuri şi în pelerinaje la sanc­tuarele ma­ria­ne, iar această formă de ac­ti­vi­tate a sa a fost numită „apostolat de excursie“.

Timp de 20 de ani a fost episcop la Cra­covia. În acea perioadă, Karol Wojtyła a ară­tat o poziţie curajoasă în apărarea cre­dinţei împotriva autorităţilor de atunci din Polonia. Desacralizarea planificată, cons­truirea unui stat socialist fără Dum­ne­zeu, oraşe şi sate fără biserici, represiunea împotriva poporului pentru manifestarea ataşamentului faţă de religie, toate acestea nu au rămas fără o reacţie puternică din partea episcopului de Cracovia. Sunt cu­noscute acţiunile sale în apărarea crucii în­tr-unul dintre cartierele din Cracovia, un­de locuitorii au vrut să construiască o bi­se­rică. În ciuda intimidării locuitorilor, ares­tărilor şi problemelor create de autorităţi, grație angajamentului lui Karol Wojtyła, a fost construită acolo o biserică, mai apoi şi altele. Autorităţile nu au putut găsi o mo­dalitate de a răspunde la argumentele prin care episcopul de Cracovia a solicitat libertatea religioasă a cetăţenilor. O altă dovadă de curaj în activitatea sa epis­co­pa­lă a fost participarea la celebra, în Polonia, scrisoare adresată episcopilor germani la 20 de ani după cel de-al doilea război mon­dial, în care episcopii polonezi au scris: „întindem vouă mâinile noastre, ier­tân­du-vă şi cerându-vă iertare“. A fost un fapt şocant atunci şi poate greu de înţeles, pentru unii, chiar şi acum. Acest exemplu de iertare evanghelică a fost folosit ime­di­at de guvernul comunist din Polonia îm­potriva Bisericii, care a fost acuzată de lip­să de patriotism. Dintre episcopii po­lo­nezi, cel mai mult a fost atacat Arhi­e­pis­copul Karol Wojtyła, care spus într-o pre­dică la Cracovia: „Nu vor fi ei cei care să ne înveţe ce înseamnă patriotismul“.

Această atitudine a episcopului i-a adus un mare renume în societatea poloneză, ca­re, cu toate că a fost supus unei re­pre­siuni severe, a încercat să se opună au­to­rităţilor comuniste împotriva politicii an­ti­re­ligioase. Au avut loc şi proteste sociale şi greve, care izbucneau o dată la câţiva ani în Polonia, și care au găsit, de ase­me­nea, înţelegere din partea Bisericii po­lo­neze, inclusiv a lui Karol Wojtyła.

Aşa treceau anii episcopiei, până când a sosit anul 1978, când, în timpul vacanţei, Karol Wojtyła, fiind împreună cu studenţii în excursie, a aflat la radio despre moartea Papei Paul al VI-lea. Acest lucru însemna ne­cesitatea de a reveni urgent la Cracovia şi apoi de a pleca la Roma pentru con­clave, adică alegerea unui nou papă. Cine ar fi crezut că aceeaşi situaţie se va repeta de două ori în acel an? Moartea subită şi a lui Ioan Paul I a făcut necesară convocarea conclavului şi alegerea următorului papă. Astfel, anul 1978 a fost numit „anul celor trei papi“. După moartea neaşteptată lui Ioan Paul I, la liturghia funebră din Cra­covia, Karol Wojtyła a zis în timpul pre­dicii: „Toată Biserica se întreabă: De ce? Nu ştim ce semnifică aceasta pentru Sca­unul lui Petru? Nu ştim ce vrea să spună Hristos prin aceasta Bisericii şi lumii?“. Două săptămâni mai târziu, Karol Wojtyla a fost ales papă şi toata activitatea sa până la moarte a fost răspunsul la întrebarea de atunci. În timpul păstoriei sale a căzut sis­temul comunist din Europa, multe po­poare au ieşit de sub dominaţia sovietică. Papa a efectuat 102 pelerinaje in­ter­na­ţio­nale, a ținut peste 3.000 de predici, a scris peste 50 de documente de învăţătură teologică catolică. A fost un papă şi om excepţional. La 13 mai 1981 un turc a co­mis un atentat asupra sa în Piaţa Sf. Petru la Roma. Din fericire, gloanţele au ocolit doar cu câţiva milimetri un punct vital ca­re ar fi putut fi atins, provocându-i moar­tea. Toată lumea aştepta în suspans să afle dacă papa mai trăieşte. După un timp, cu toţii au putut vedea imagini emoţionante când Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu omul care a vrut să-l ucidă, îmbrăţişându-l şi iertându-l. Din perioada pontificării lui au rămas multe amintiri şi, de asemenea, sunt citate multe dintre afirmațiile lui. Una dintre ele provine din pelerinajul din România din mai 1999, iar acest gând de aur este: „Am căutat unitatea din toate puterile mele şi voi continua să fac acest lu­cru până la capăt“.

Ioan Paul al II-lea în România

Acesta a fost cel de-al 86-lea pelerinaj în străinătate al papei, dar este prima vizită într-o ţară în care majoritatea populației este ortodoxă. A fost chiar prima vizită de la Marea Schismă, din anul 1054, a unui papă într-o ţară ortodoxă, la invitaţia pa­triarhului ortodox. Anul 1999 a fost foarte important în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea. El s-a pregătit foarte atent pen­tru a celebra anul 2000, numit Anul de Jubileu, iar unul dintre cele mai im­por­tante elemente a fost de a continua dia­lo­gul ecumenic. Se aştepta chiar la vizita în Rusia, aceasta fiind şi o dorinţă mare a sa. Între timp, primăvara anului 1999 a fost plină de multe alte evenimente istorice. Vi­zita în România, între 7-9 mai 1999, a fost urmărită cu mare atenţie de întreaga lume, în mod special de ţările Bisericilor Orientale. Mai înainte, avuseseră loc deja întâlniri între papă şi patriarhii ortodocși, de exemplu la Vatican, dar o vizită într-o ţară ortodoxă nu se petrecuse încă.

A fost foarte greu de depăşit diferite ob­stacole, dar până la urmă a fost posibilă această vizită, datorită eforturilor sta­tor­nice nu numai ale lui Ioan Paul al II-lea, dar şi ale Patriarhului Teoctist şi ale pre­şedintelui României de atunci, Emil Cons­tantinescu. A fost ceva deosebit, cu o sem­nificaţie istorică, care merită cu siguranţă atenție. Merită amintite eforturile depuse de preşedintele Emil Constantinescu, care l-a invitat de mai multe ori pe Ioan Paul al II-lea în România. Aşa cum a subliniat chiar el, şi-a dorit această vizită a papei în România, care în mod semnificativ a dus la schimbarea paşnică şi democratică în această parte a Europei.

Vizita a avut un caracter religios, în pri­mul rând. La toate întâlnirile şi saluturile, atât din partea papei, cât şi din partea gazdelor, s-a putut simţi nevoia de uni­tate, dialog, consolidarea relaţiilor reci­proce. Le-am putea numi cuvinte cheie ale acestei vizite, la care ar trebui să adău­găm omagiul adus poporului român şi ră­dă­cinilor sale creştine. În discursurile sale şi prin locurile vizitate de Ioan Paul al II-lea, au putut fi remarcate multe referinţe sim­bolice legate de perioada recent încheiată, de persecutarea diferitelor Biserici din Ro­mânia, în deceniile lungi ale regimului co­munist. Nu a lipsit vizita la mormintele dem­nitarilor bisericeşti – victime ale per­se­cuţiilor comuniste, precum şi omagiul adus victimelor din decembrie 1989, ucise în tim­pul răsturnării de la putere a lui Ceauşescu.

Papa Ioan Paul al II-lea în timpul pelerinajului din România (1999), alături de preşedintele Emil Constantinescu şi de Patriarhul Teoctist

Cele trei zile de vizită însuflețite de cu­vintele elocvente ale papei au trezit, ca pes­te tot în lume, respectul tuturor celor cu care s-a întâlnit. În mod special a fost vizibilă atmosfera de cordialitate faţă de Pa­triarhul Ortodox şi de Sfântul Sinod. Participarea la liturghiile ortodoxe şi da­rurile înmânate Bisericii Ortodoxe Ro­mâ­ne demonstrează în mod clar punerea în practică a îndemnurilor papei despre do­rinţa de unitate. În timpul Sfântei Liturghii celebrate în ziua de duminică, 9 mai, în Piaţa Unirii din Bucureşti de către Pa­triar­hul Teoctist şi de toţi membrii Sfântului Sinod al Biserici Ortodoxe Române, papa şi patriarhul au dat mai multe semne clare de unitate. Printre acestea, merită ami­n­tită dăruirea reciprocă de potire, iar pa­tri­arhul i-a pus personal la gât papei un ca­dou unic: Crucea Patriarhală. Semnul de pace din timpului liturghiei a stârnit aplau­ze spontane din partea a aproape o su­tă de mii de credincioşi care au par­ti­cipat la această Sfântă Liturghie.

De asemenea, Patriarhul Teoctist a arătat un mare respect faţă de papă şi cre­din­cioşii de alte rituri creştine, când, în ace­eaşi zi, a participat în Parcul Izvor la Li­turghia Euharistică celebrată de papa pen­tru două sute de mii de credincioşi ca­to­lici, care au venit la Bucureşti din toată Ro­mânia şi din străinătate. Şi aici, de ase­menea, au fost primite cu aplauze semnele simbolice ale unităţii manifestate de papă şi de patriarh.

Această vizită nu s-a asemănat cu alte vi­zi­te precedente făcute de Ioan Paul al II-lea. S-a evidenţiat prin situaţia re­li­gi­oasă com­plexă din această ţară şi prin efec­tele încă vizibile ale distrugerii religiei în so­cietate, care a avut loc în perioada comunistă.

În afară de caracterul religios, vizibil în timpul vizitei a fost, de asemenea, și un context politic. Papa s-a întâlnit cu pre­şe­dintele României, cu prim-ministrul ţării, cu oficialii guvernamentali şi corpul di­plo­matic. Semnificativă a fost şi semnarea, de către Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist, a unei declaraţii privind pacea în Balcani, unde în acea perioadă aveau loc con­flicte tragice şi sângeroase. Foarte cons­tructive pentru România au fost chiar primele cuvinte ale papei, spuse imediat după sosirea în Bucureşti: a făcut referinţă la procesul de construire a unui stat de­mocratic care respectă libertatea cetă­ţe­nilor, inclusiv libertatea de religie, și a în­demnat ca la aceste schimbări să nu lip­sească sprijinul Uniunii Europene, din ca­re, a spus el, „România face parte da­to­rită istoriei şi culturii sale“. Ştia totuși că integrarea europeană trebuie să fie tra­tată cu responsabilitate, de aceea, la fi­na­lul vizitei sale, Ioan Paul al II-lea a trans­mis un alt mesaj important şi universal: „Aţi fost eliberaţi din lanţurile co­mu­nis­mului, nu vă lăsaţi înşelaţi de iluziile de­șarte şi periculoase ale consumismului“.

Merită adăugat faptul că următorul pe­lerinaj al papei, după vizita în România, a fost în Polonia, în iunie 1999, în timpul că­ruia au fost şi evenimente legate de re­la­țiile polono-române. Astfel, atunci a avut loc canonizarea ducesei Kinga, care pro­venea din Maramureş, o regiune situată în partea de nord-vest a României. După vi­zita în Polonia, Ioan Paul al II-lea a pla­ni­ficat un pelerinaj la Armenia. În această ţară, la fel ca în România, unde 87% sunt or­todocși, același procent îl reprezintă cre­dincioșii ritului de Est. Din păcate, vizita a fost anulată din cauza decesului lui Ko­rekitin I Sarkissian, Patriarhul Bisericii Apos­tolice Armene. Ar fi fost a doua vi­zi­tă în acea perioadă într-o ţară cu ritul de Est, care a confirmat cuvintele lui Ioan Pa­ul al II-lea – „unitatea din toate puterile“ – rostite în timpul vizitei în România.

Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul Teoctist

Un capitol separat merită acordat relaţiilor speciale care au existat între Papa Ioan Paul al II-lea şi Patriarhul român Teoctist. Atunci când comemorăm moartea lui Ioan Paul al II-lea şi ne referim la vizita sa is­torică în România, să nu uităm că este, de asemenea, anul comemorativ al Pa­triar­hului Teoctist, la invitaţia căruia papa a venit în această ţară.

În luna februarie a acestui an au fost co­me­morați 100 de ani de la naş­te­rea acestui pa­triarh important al Bisericii Ortodoxe Ro­mâne. S-a născut lângă Bo­to­şani, în re­giunile nordice ale Moldovei. Ca ado­les­cent, a plecat la una dintre mă­năs­ti­ri­le din apropiere, pentru a deveni că­lu­găr. A fost primit la Mănăstirea Vo­ro­na şi pri­me­le sale responsabilităţi arătau că vii­torul patriarh a înţeles nevoia de ecu­me­nism: i-a fost încredinţată îngrijirea de al­bi­ne şi stupi. Nu este oare un simbol fru­mos cel al lucrului împreună şi o res­pon­sabilitate comună pentru roadele muncii? Al­bi­nă­ri­tul necesită multă îngrijire şi răb­dare, pre­cum şi o mare dăruire din partea api­cul­torului. Atitudinea lui Ioan Paul al II-lea şi a Patriarhului Teoctist pot fi com­parate tocmai cu activitatea unor api­cul­tori. Vi­zi­ta papei în România nu ar fi pu­tut avea loc fără aspiraţia plină de răbdare spre dia­logul ecumenic, lucru împărtășit, de ase­menea, şi de patriarh. Amândoi au fost mar­tori la numeroase persecuţii din par­tea au­torităţilor comuniste din ţările lor din cau­za credinţei lor. Iar Mănăstirea Vo­ro­na, unde a trăit Teoctist, a fost în pe­ri­oada co­mu­nistă mai întâi demolată, iar în cele din urmă ruinată, până în anul 1959, pentru ca, du­pă multe decenii, să fie re­construită prin rugăciune şi credinţă. Ex­perienţe similare au avut Teoctist şi car­dinalul de Cracovia, viitorul papă. Amân­doi au luptat cu re­glementările și inter­dicţiile autorităţilor le­gate de problemele religioase, cultul re­li­gi­os, protecţia mo­nu­mentelor sacre.

Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bi­sericii Ortodoxe Române, s-a întâlnit pen­tru prima dată cu Papa Ioan Paul al II-lea în ianuarie 1989, la Roma. După vizita pa­pei în România, Patriarhul Teoctist a vi­zi­tat pentru a doua oară Vaticanul şi s-a întâlnit cu Papa Ioan Paul al II-lea în oc­tombrie 2002. La fel ca papa, şi patriarhul a fost deschis la dialogul cu Bisericile Creştine, a subliniat necesitatea de a ne numi fraţi şi surori. Principalele mesaje du­pă vizita papei în România au fost des­pre unitate, apropiere şi cooperare. Este testamentul ambelor mari personalităţi - Ioan Paul al II-lea şi Teoctist, un papă şi un patriarh.

„Santo Subbito“

Ioan Paul al II-lea a trecut la cele veşnice pe 2 aprilie 2005. În mod special au fost reţinute ultimele zile din viaţa sa. Boala gravă, o mulţime de oameni adunaţi per­manent în Piaţa Sf. Petru la Roma, ultima privire, cuvintele pe care nu le mai putea rosti, ultima binecuvântare. Aceste mo­mente au pătruns adânc în inimile oa­menilor, care după moartea lui l-au numit „Santo Subbito“.

Pe data de 1 mai 2011, Ioan Paul al II-lea a fost beatificat de Papa Benedict al XVI-lea, iar pe 27 aprilie 2014 Papa Francisc l-a de­clarat sfânt.

Ioan Paul al II-lea a trăit aşa cum, astăzi, pen­tru mulţi, este greu de înţeles: a ac­ceptat persoane de alte religii şi culturi, nu a avut niciun fel de prejudecăţi îm­potriva evreilor, mahomedanilor, a în­dem­nat la pace între naţiuni, l-a iertat pe cel care a vrut să-l omoare, i-a apărat pe cei slabi şi pe cei care suferau, a sprijinit drep­turile sociale ale persoanelor în vârstă, ale familiilor şi ale copiilor, a acceptat bă­trâ­neţea, boala şi suferinţa, a încurajat atitu­di­nile morale adecvate, pe primul rând l-a pus pe om, apoi familia, precum şi liber­ta­tea religioasă. În zilele noastre, multe din­tre aceste atitudini se încearca a fi di­mi­nua­te şi chiar ridiculizate. Ioan Paul al II-lea a arătat lumii că se poate trăi conform va­lorilor cu care au crescut de-a lungul se­colelor cultura şi civilizaţia noastră.