Inteligența sufletului

Pentru practicanții râvnitori în epuizante pelerinaje, sfințenia este cureaua de transmisie către Dumnezeu. Fără ea, legătura poate slăbi, în spațiu sau timp. Și reciproca. Ajutat de minuni, omul se în-credințează mereu și străpunge plafonul de nori al limitărilor. Important este ca discernământul (cultivat de Biserică!) să-l ferească de gregaritate, de kitsch estetic și moral.

În ziua de 21 mai, moaștele deshumate ale Sfântului voievod martir Constantin Brân­coveanu au fost purtate în procesiune pe un traseu simbolic din inima Bu­cu­reș­tiu­lui, de pe Dealul Mitropoliei, înapoi la Bi­serica Sf. Gheorghe Nou, unde vor sta de acum încolo într-o raclă, mai aproape de credincioși. Numeroasele imagini pa­no­ra­mi­ce au surprins amploarea fluviului uman care inunda liniștit-anacronic, în acea frumoasă după-amiază de primăvară, ar­terele Capitalei, îmblânzind chiar și ner­vozitatea traficului. Din interior, șuvoiul viu impresiona, în schimb, prin ar­mo­ni­zarea spontană a participanților de toate condițiile, solidarizați ad-hoc în ordine tă­cută, pentru a simți duhul prețioaselor ră­mășițe. Mii de oameni, convinși de pro­xi­mitatea sfințeniei. Tricentenarul Mar­ti­riu­lui familial brâncovenesc, suprapus cu Praz­nicul Adormirii Maicii Domnului de la 15 august, a generat în toată țara un con­centrat sporit de evlavie, semnificativ deo­potrivă pentru laici și religioși. Și fiind­că în octombrie urmează două me­ga­pe­le­rinaje, de Hramul Sfintei Cuvioase Pa­ras­cheva și al Sfântului Dimitrie Basarabov (afla­te anual în obiectivul neiertător al scep­ticilor), merită să ne întrebăm încă o dată: ce adună cu atâta consecvență atâția semeni laolaltă, în râvna comuniunii cu cele nevăzute? Dacă însă ne vom mulțumi a pune asemenea ample manifestări co­lec­tive doar pe seama propagandei bi­se­ri­cești, a mimetismului irațional, a sărăciei sau a disperării, nu vom reuși decât să ob­nubilăm o realitate (fie și nonmaterială) care oricum se va perpetua, indiferent de gălăgia calificărilor sumare. Realitatea tai­nicei lucrări divine.

Sigur că, în plină eră tehnologică secularistă, pare neverosimil ca mulțimi de zeci, sute de mii de oameni să reitereze împreună, an de an, zile în șir, traseele sa­cre ale credinței - aparent sărăcăcioase (o biserică, o peșteră, un izvor, o icoană, o ra­clă). Iar din acest punct de vedere, me­rită subliniat că fervoarea poporului nu se limitează nicidecum la spațiul ortodox (eti­mologic atașat tradiției). Dimpotrivă. Lumea catolică excelează prin destinații majore de pelerinaj, constant frecventate de credincioși de pe toate continentele. O succintă enumerare alătură dintr-un foc: San Pietro, Fatima, Lourdes, Santiago de Compostela, Lisieux, San Giovanni Ro­tondo, Padova, Assisi etc. În plin Occident contemporan, acestea sunt locuri unde ma­nifestarea colectivă a nădejdii în pro­vidență este încă ceva curent. Așa cum, la intersecția tuturor ramurilor creștine, în Țara Sfântă, devoțiunea neîncetată trece tă­vălugul peste diviziunile lumești. Odată acceptat faptul că evlavia (cu tot cu de­rapajele ei inevitabile) nu are granițe, pu­tem prelua deosebirile „stilistice“ ale „me­tafizicilor latente“, între Orient și Occi­dent, surprinse poetico-filosofic de Lucian Blaga în capitolul Spațiul mioritic din Tri­logia culturii, unde observă: „Omul gotic, spiritualizându-se de jos în sus, are în ca­tedralele sale sentimentul unei pier­deri în obscuritatea transcendentă“, în vre­me ce „omul bizantin, așteptând în bi­sericile sale revelația de sus în jos, se pierde în viziunea unei lumi întețite“. Ase­menea caracteristici, precum și alte particularități de ordin istorico-religios fac, bunăoară, ca lumea ortodoxă să do­rească proximitatea fizică a moaștelor sau a icoanelor făcătoare de minuni, în vre­me ce lumea catolică, dezvoltată pe alt tip de cultură socială, să prefere în­căr­că­tura locului sacru, lăsând cumva pe plan secund relicvele sau osemintele, care ade­seori stau bine închise sub cheie. Un re­cent exemplu este revelator, mai ales că se leagă de un centru sacru universal care este mormântul Sf. Petru, de la Vatican. De­și osemintele primului Episcop al Ro­mei au fost descoperite în 1940 și au­ten­tificate încă din anii ’70, ele sunt pentru întâia dată expuse spre venerare, abia în... toamna lui 2013! Deosebirea in­ter­con­fe­sională menționată nu schimbă însă cu ni­mic datele problemei, atât timp cât cre­din­ța în sfinți, minuni sau locuri mân­tuitoare este încă actuală în ambii „plă­mâni ai creștinismului“, așa cum numea Ioan Paul al II-lea ortodoxia și cato­li­cis­mul.

Sfințenia este o realitate cu multe fațete, pe care nimic nu o poate strivi și care stimulează constant nevoința duhovnicească a omu­lui, dându-i putere în slăbiciunile sale. Între Lourdes și Dealul Mitropoliei, Ierusalim, Eghina și Bari, Prislop și Lisieux există un curent diafan imposibil de cuan­tificat și implicit de reificat, care dă mă­sura setei de transcendent, a bucuriei de a dialoga cu Cel ce și cu ceea ce se află din­colo de puținul deșertăciunilor telurice. Indiferent pe ce nivel de cultură sau edu­cație se stabilește acest dialog, creștinul-răbdând–zile-și-nopți-în-cozile-la-moaș­te, în prelungite privegheri sau procesiuni, nu-și concepe viața fără jertfă, ca mi­ni­mală recunoștință față de Adevărul În­trupat. Atât cât îl percepe, îl înțelege sau îl bănuiește. Poate fi devoțiunea populară astfel exprimată de-a lungul veacurilor, pe toate meridianele o iluzie? Să fie „ca­riera“ multicentenară a sfinților o im­pos­tură, iar cei care li se închină niște nea­jutorați? Sau mai degrabă trebuie să ad­mitem că proba infailibilă a Timpului con­firmă și potențează forța comuniunii? Una dintre cele mai limpezi dovezi că rea­li­tatea spiritului nu e vorbă goală o re­pre­zintă numeroasele situații când intuiția credincioșilor receptează lucrarea harului, fără avizul ierarhiei religioase. Astfel, dacă în secolul XIII Sfântul Anton de Padova era canonizat la mai puțin de un an după moar­te, faptul (singular, de altfel) se da­tora „presiunii“ fără drept de apel a celor binecuvântați de minunile și predicile sale. În secolul XX, o situație inversă făcea ca Padre Pio din Pietrelcina, purtătorul de stigmate, să fie considerat de oameni un sfânt, încă din timpul vieții, iar locul său de veci de la San Giovanni Rotondo să fie, cu peste 40 de ani înaintea ca­no­nizării din 2002, una dintre cele mai solicitate des­tinații de pelerinaj ale catolicismului. În­tr-o ordine similară, noi asistăm, practic, în ultimele două decenii, pe de o parte, la intrarea lui Arsenie Boca în rândul sfin­ților „necanonizați“, prin frecventarea tot mai spornică în mărturisire a mor­mân­tu­lui său de la Prislop, iar pe de alta, la in­tensificarea evlaviei față de martirii ne­știuți sau nerecunoscuți de la Aiud, care transformă treptat fostul infern al re­pre­siunii în loc sfânt. Oricât am fi de pre­ca­uți, e greu să punem asemenea trăiri sau des­coperiri lăuntrice pe seama unor sim­ple abateri de la calea „dreaptă“ a ra­țiu­nii.

În sprijinul unei viziuni mai bi­ne­voi­toare asupra fenomenului religios co­lectiv în ecuația mileniului III (și care nu implică doar creștinismul), cer­cetarea interdisciplinară de înalt nivel academic a ultimelor decenii aduce un ar­gument solid, prin identificarea și des­cri­e­rea conceptului de „inteligență spi­ritua­lă“, spiritual intelligence (SQ) - com­ple­mentară inteligenței de tip calculator (IQ) și celei emoționale (EQ). Cu alte cuvinte, o zonă a identității noastre psihice, ana­lizată cu mijloacele reunite ale psihologiei, neuroștiințelor, teologiei, fizicii și fi­lo­so­fiei, care dovedește disponibilitatea struc­turală (doar) a omului de a transcende re­țeaua vizibilă a existenței, către un sens superior. Unul dintre numele pres­ti­gioase implicate în acest demers trans­dis­ciplinar, americanul Robert A. Emmons, pro­pune în studiul Este spiritualitatea o in­te­li­gență?, publicat în The International Jour­nal for the Psychology of Religion, cinci componenete definitorii ale SQ-ului: 1) capacitatea de a transcende planul fizic și material, 2) capacitatea de a ex­pe­ri­menta stări sporite de conștiință, 3) ca­pacitatea de a „sfinți“ experiența de zi cu zi, 4) ca­pacitatea de a utiliza resurse spi­rituale pen­tru a rezolva problemele, 5) ca­pa­ci­tatea de a fi virtuos. În mod ne­sur­prin­zător, această listă de criterii (com­ple­tate sau reformulate de alți adepți ai nou­lui concept) coincid în mare măsură cu pre­misele omului duhovnicesc.

Închizând paranteza neoștiințifică, putem reveni liniștiți la vechile temelii ale in­te­li­genței creștine, sintetizate de Fericitul Au­gustin, în Concluzia tratatului său Despre credință și Crez (EIBMO, 2010): „Aceasta este credința dată celor care au devenit creș­tini, în puținele cuvinte care alcă­tu­iesc Crezul și sunt cunoscute de cre­din­cioși, pentru ca, având credință, să se su­­pună lui Dumnezeu; supunându-se Lui, să ducă o viață fericită; ducând o via­ță fericită, să-și curețe inima și cu inima curată să înțeleagă ceea ce cred“. Pentru practicanții râvnitori în epuizante pe­le­ri­naje, sfințenia este cureaua de trans­misie către Dumnezeu. Fără ea, legătura poate slăbi, în spațiu sau timp. Și re­ci­pro­ca. Aju­tat de minuni, omul se în-cre­din­țea­­ză me­reu și străpunge plafonul de nori al li­mi­tă­rilor. Important este ca di­scer­nă­mântul (cul­tivat de Biserică!) să-l ferească de gre­garitate, de kitsch estetic și moral. //