De același autor
Reuniți în jurul bradului de Crăciun din acest an putem ofta nostalgic, aducându-ni-l aminte pe cel din 2021, când ieșeam împreună din pandemie, sperând într-o reașezare cât mai grabnică a normalității pierdute și recapitulând, de bine, de rău, învățămintele la care ne obligase criza sanitară globală. Ce bine era atunci, când făceam pregătirile de sărbătoare fără restricții, când ne puteam întruni din nou, la liber, practic oriunde, dar mai ales când redobândiserăm dreptul să ne strângem în brațe sau să ne pupăm pe obraji, să bem o bere fără distanțare, față către față, sporovăind după placul inimii... Eram convinși că greul trecuse, COVID-19 fiind „războiul” generațiilor care nu cunoscuseră pe pielea lor acest tip de experiență, bun de arhivat într-un cotlon al memoriei. Nostalgia pomenită vine din faptul că luna decembrie 2022 se deosebește fundamental de cea de acum un an fiindcă, între timp, istoria a dat buzna, la propriu, cu bocancii peste noi, furându-ne bunul comun cel mai de preț al ultimelor decenii: pacea. Metafora aplicată pandemiei se dovedește azi naivă, câtă vreme realitatea războiului și-a descoperit brusc mutra hidoasă, așa cum nimeni nu-și imagina că ar mai fi posibil. În acest context nu strică să rememorăm, sub blânda Lumină a Nașterii Domnului, cavalcada ultimelor 10-11 luni, meditând matur asupra păcii – ca temelie a aspirațiilor și a făptuirilor omenești.
O simplă comparație bine plasată deschide ochii. Îmbogățește mintea. O eliberează de clișee. Ne scoate din obișnuințe mediocre. Într-un fel, punerea în oglindă amintită aici se dovedește mai adâncă decât pare, dacă luăm cu de-amănuntul unele aspecte nebăgate în seamă înaintea izbucnirii dezastrului care acum își revelează amploarea. Abia după invadarea Ucrainei am reevaluat (prin contrast cu ceea ce îndură vecinii noștri) binefacerea de a te trezi dimineața sub un cer liber, în casa ta, de a te pregăti nestingherit pentru ziua care începe, de a putea plănui ceva realizabil în decurs de o săptămână sau o lună, fără angoasa unui bombardament aleatoriu asupra blocului unde locuiești, a străzii pe care circuli sau a grădiniței unde îți duci copiii. Întâlnindu-i pe refugiații ucraineni, avem ocazia concretă de a prețui, din nou, binecuvântarea unui cămin pe care nu suntem obligați să-l părăsim, pe durată nedeterminată. A unei familii care nu se vede ruptă între front și refugiu. Ca mamă, fericirea de a nu fi nevoită să te camuflezi, fie și printre oameni ospitalieri, ținându-ți de mână copilul care se zbate să înțeleagă, pe „limba” lui, ceea ce, atât de absurd, i se întâmplă. Comparația bine strunită sprijină efortul implicării personale în realitatea multiformă.
Modul cum folosim termenul de comparație este esențial. Ce anume, cu ce, când și de ce comparăm? Cu atât mai mult cu cât războiul actual nu este „al nostru”, nu ne afectează direct, grija de a interpreta adecvat elementele alăturate contează mai mult decât orice. Cum analizăm teatrul de luptă, privit prin grila mediatică? Ce reținem din ceea ce vedem sau auzim despre suferințele victimelor? Cum utilizăm informația respectivă? A face dintr-o asemenea bază de date fundamentul mulțumirii egoiste că suntem (deocamdată) scutiți de „acel” cumplit flagel reduce oportunitatea de a reacționa cu altruism, în comuniune. Nenorocirile altora vs norocul nostru de a nu le experimenta constituie, de fapt, premisa unei alegeri. Punem în acțiune capriciul unui confort „voyeurist” sau criteriul empatiei înțelepte – care ne va ajuta, cu siguranță, să devenim ceva mai buni decât eram înainte? Aici ar fi un test posibil al fiecăruia, în consonanță cu timpul Crăciunului. Constatând că Istoria ia virajele tot mai strâns, nimic nu exclude, în viitor, întâlnirea frontală cu o situație pe care acum riscăm să o privim cu răceală.
Dincolo de barbaria războiului și de felul cum optăm să-l abordăm (angrenați în destinul semenilor sau doar mimând compasiunea față de ei) suntem pretutindeni și oricând pândiți de… reflexul comparației. Pe timp de pace, culmea, în absența unei „alarme” care să ne mai scuture, cât de cât, din previzibilul anostelor ambiții, acest reflex își întinde tentaculele până în zone unde nu ar avea ce căuta. Accesul generalizat la tot și la toate stârnește un apetit neostoit pentru comparații, ca aport cotidian. Lumea extrovertită, fără odihnă, de pe rețelele sociale, trăiește pe seama unui „comparatism” mult deviat de la înaltele sale țeluri inițiale – culturale, intelectuale, științifice. Fenomenul, steril și infantil deopotrivă, a ajuns o obsesie „la vedere”. De care nimeni nu se mai jenează. Performanța „negativă”, din acest punct de vedere, o constituie expunerea în vitrină a progeniturilor, care mai de care, a fiilor și a fiicelor, ca un soi de protecție gratuită acordată vanității parentale și ca un atu suplimentar în competiția publică. În locul drămuirii lăuntrice, al dialogului cu sine însuși, al echivalărilor intime, dar tămăduitoare, se preferă adeseori compararea a ceea ce, în fond, nu este comparabil. Adică a vieților private, care nu pot fi scoase la mezat și nici cântărite în fața vreunui „consumator” avid. Părintele Rafail Noica sugerează discret următoarea reflecție, fondată pe murmurul analogic tăinuit în noi: Dez-amăgire… interesant cuvânt și de luat în serios! Când suntem dez-amăgiți, să ne uităm unde eram amăgiți, iar atunci durerea dez-amăgirii va deveni un moment al mântuirii noastre. Deci, o putință de a ne lumina. (Cultura duhului, p. 114) Ce imbold minunat pentru cercetarea interioară, căci, la urma urmei, comparația „de aur” este între cel care suntem, cel care am fost și cel care vrem să devenim. Nimic nu e mai rodnic decât curajul confruntării critice cu sine însuși, epurând acumulările nesăbuite care dăunează vederii de ansamblu.
Cu cât „ștacheta” umanității unei persoane se ridică mai sus, gradele de comparație ale adjectivelor nu își mai află rostul. Iar superlativul absolut își pierde sensul, fiind pe deplin integrat. Cum să califici, la superlativ, un sfânt? Sau un geniu? Sau un erou? Sau un martir? Sau un descoperitor? Și, mai ales, de ce să îi compari… între ei? Cum să-i ierarhizezi, când ei se alătură fratern pe culmile majestuos atinse? Orice formulare căutată cu tot dinadinsul va fi redundantă, dacă nu ridicolă. Comparația nu mai încape, acolo unde menirea omului se desăvârșește în chip firesc. Dar calea e lungă... Într-una dintre meditațiile asupra proverbialei sale insomnii, Emil Cioran contrariază cumva, prin sintaxa comparativă la care ajunge: Insomnia este o revelație extraordinară fiindcă suprimă inconștiența. Adică petreci 24 de ore pe zi fiind lucid. Ceea ce omul e prea slab ca să suporte. Și atunci este un fel de act de eroism. Fiecare zi este o luptă pe care o pierzi de la început. Fiindcă viața nu e posibilă decât prin uitare. Asta face ca iluzia să fie posibilă. Însă insomnia te obligă să faci experiența conștiinței, a lucidității fără întrerupere. Ești în conflict cu toată lumea. Cu toată lumea care doarme. Și nu poți să te mai consideri ca un om, fiindcă ceilalți trăiesc în inconștiență. Și prima reacție este un orgoliu dement. Orgoliul catastrofei. Este singurul lucru care-ți dă curaj. Adică îți spui: eu nu am destinul celorlalți. Iar sentimentul extraordinar este că nu mai faci parte din umanitate. Ești flatat și pedepsit, în același timp. Asta face, după părerea mea, din experiența insomniei o experiență capitală (…) Când sufeream de insomnie disprețuiam pe absolut toată lumea. Toți erau niște „animale”. Era și invidie, și dispreț. (Exercițiu de admirație – YouTube, Istoria adevărată) Consolarea supremă de „a nu avea destinul celorlalți” se bazează însă pe o omisiune, căci filosoful nu menționează vasta comunitate a insomniacilor din care, vrând-nevrând, face parte. Nedorind să-și asocieze vreun termen de comparație, el se mulțumește cu… o părelnică disociere. În oglinda căreia se înfățișează, perfect simetric, sfatul paterical: Decât să priveghem cu mândrie, spre pierderea noastră și spre îngâmfarea asupra celorlalți, care dorm, mai bine să dormim și noi, rugându-ne la vremea zilei. Avem aici un eventual punct de plecare pentru o reflecție viitoare. //
