Satul şi statul

Viitorul ţăranului român se joacă în următorii 10-20 de ani, iar soluţiile posibile nu sunt decât modernizarea sau dispariţia. Mediul rural trebuie să devină un loc de viaţă, nu doar unul de producţie intensivă şi agonie lentă. Atunci când nu vor mai exista ţărani, oare cine va mai asigura gestiunea naturii?

Recenta „criză a zăpezii“ a scos la iveală problema satului românesc. Dincolo de crime, bătrâne violate sau „fete de la ţară“ cu potenţial în reality show-uri, satul a apărut altfel în lumina reflectoarelor în aceste ultime zile cu vifor. În rândurile care urmează, vom încerca să identificăm câteva probleme ale ruralului românesc, în speranţa unei mai bune înţelegeri a situaţiei actuale şi a viitorului.

Ce mai înseamnă astăzi un „ţăran“

Colectivizarea nu a reuşit să industrializeze agricultura aşa cum şi-ar fi dorit regimul totalitar. Oare câţi dintre noi ne-am gândit la faptul că masa de ţărani ne-a ajutat să supravieţuim alimentar în comunism, dar a şi contribuit, indirect, la căderea acestuia prin pasivitatea de care a dat dovadă în faţa elanului de „modernizare“ a agriculturii? La 22 de ani după Ceauşescu, ţărănimea a dispărut, dar agricultura a rămas. Nu ne mai aducem aminte de ea decât în caz de catastrofe majore, abil exploatate emoţional sau ca neaşteptată sursă de venit naţional (PIB-ul), ca şi cum am fi uitat de potenţialul agrar al ţării, menită chipurile să depindă doar de o inexistentă „înaltă tehnologie“ (vezi şi recentul caz Nokia de la Jucu).

Cum am ajuns aici? Sistemul de autarhie economică a familiei ţărăneşti, demografia deficitară şi imposibilitatea perpetuării culturii tradiţionale devin incompatibile cu cerinţele societăţii noastre. Cultura zisă „de masă“ (intrată în casă cu antena satelit şi oceanul său de dejecţii media) a reuşit să nimicească până şi ultimele resturi ale culturii ţărăneşti, dând naştere unor forme monstruoase de precaritate. Colectivităţile locale (obştile) nu mai sunt funcţionale, s-au evaporat şi ultimele resturi ale culturii întrajutorării ţărăneşti.

În trecut, satul românesc supravieţuia unor ierni dificile ca aceasta prin autoconsum, un sistem pus la punct timp de generaţii, în care exista o corespondenţă strânsă între ceea ce era produs şi ceea ce era consumat, între sistemul agrar şi sistemul alimentar. Destinul face ca cel ce scrie aceste rânduri să fie originar din Bărăgan, din inima regiunii atacate de viscol, unde se paraşutează spectaculos, într-o dramatizare ieftină, reporterii televiziunilor. Am amintiri foarte timpurii despre gospodăria ţărănească a bunicilor mei. Iarna nu le producea spaimă. Aveau cămara plină cu provizii, baza proteică era asigurată (porc, cârnaţi, şuncă), iar cuptorul de pâine era construit în interiorul casei. Varză, fasole, morcovi în nisip, mere, gutui. Nu are rost să mai continui, dar sunt convins că aţi înţeles situaţia. Acum autoconsumul rural este muribund, ţăranul este dependent de pâinea adusă cu duba la magazinul din colţ şi de batonul de salam industrial. Ţăranul nu a fost niciodată nici un adevărat capitalist, nici pe deplin salariat al altcuiva. Capitalismul nostru românesc, un amestec de marmeladă cu liberalism sălbatic-mafiot, a dus la o situaţie paradoxală: fie ţăranul se erijează în mic antreprenor (ferme de legume, mici asociaţii, îşi taie pădurea etc.), fie este condamnat să trăiască într-o economie de subzistenţă, foarte slab monetizată. Cu puţinii bani pe care-i are (ajutoare sociale, pensie) este dependent de bunurile livrate de alţii, pentru că, repetăm, autoconsumul este muribund. Atunci când au loc catastrofe naturale, acest fir fragil de funcţionare este rupt, iar ruralul, în loc să fie cel mai bine înarmat pentru a rezista, cedează primul.

Dacă logica privatizărilor cu orice preţ îşi va urma cursul (şi, personal, nu văd cum el s-ar „raţionaliza“, ideea câştigului cu orice preţ fiind predominantă), vă rog să vă gândiţi un moment şi la ruralul românesc. Privatizarea sănătăţii, privatizarea serviciilor poştale vor face din ţărani nişte victime sigure şi inocente ale schimbărilor.

Urbanizarea şi exodul rural

Marea problemă a ruralului românesc în acest moment este dezmembrarea familiei ţărăneşti prin îmbătrânire şi migraţie. Până în 1990, mulţi ţărani făceau naveta în oraşele apropiate, industriale, dar continuau munca de agricultor la domiciliu (part time farming). Exodul rural definitiv spre Franţa, Italia, Spania şi alte destinaţii europene a privat satele de acest tip de transmisie a unui „savoir faire“ agricol. Fără să mai vorbim de faptul că au plecat cei mai activi, apţi de muncă şi au rămas doar bătrâni neputincioşi şi copii depresivi din cauza dorului de părinţi. Au plecat şi „meseriaşii“ satului, cei care erau depozitarii tradiţiilor. Dincolo de aspectul anecdotic, am întâlnit în Elveţia ciobani originari din România care fabricau celebra brânză „emmental“, iar hiperexigenţii patroni helveţi erau foarte mulţumiţi de anduranţa, seriozitatea şi cunoştinţele lor. Niciodată absenţa lor nu va mai putea fi înlocuită cu altceva.

Exodul rural, depopularea satelor, fragilitatea ruralului este una dintre problemele cele mai complexe pentru politica unei naţiuni. Oare „modernizarea“ unei ţări se face doar cu preţul dispariţiei ţăranilor? După cum remarca Henri Mendras, unul dintre marii teoreticieni ai sociologiei rurale europene, „în faţa unei biserici care se goleşte, a unei clientele care se răreşte sau a unor votanţi care dispar este natural ca un preot, un notar sau un om politic să resimtă o oarecare tristeţe“.

În toată lumea ţăranii au plătit, prin suferinţele lor, preţul pentru incapacitatea factorilor politici de a găsi o soluţie pentru interesele agricole ale societăţii. Actuala criză a arătat încă o dată rolul decisiv pe care-l joacă în lumea satului factorii de decizie locali (preotul, primarul, profesorul, poliţaiul satului) în buna funcţionare şi gestionare a resurselor, în lipsa unei politici coerente venite din centrele de judeţ sau naţionale. Elitele locale sunt şi ele în pericol, deoarece învăţământul rural este prăbuşit. Satul unde se închide şcoala şi grădiniţa în numele „rentabilităţii“, iar copiii sunt nevoiţi să facă naveta cu un microbuz hârbuit este un sat condamnat pe termen mediu. O altă discuţie, poate vom reveni.

O lume fără ţărani?

O întrebare foarte serioasă: cum va arăta o Românie fără sate şi fără ţărani, undeva la orizontul anilor 2040-2050? Probabil ca o vastă întindere agricolă, cu insule formate din ferme agricole mecanizate, un spaţiu pe care vor fluiera vesel din claxoane tractoare puternice aparţinând multinaţionalelor ocupate cu biodieselul şi plante modificate genetic, de înaltă productivitate.

Pentru ca acest lucru să nu se întâmple, pentru a nu ne aminti de sat doar în timpul iernilor grele, trebuie introdusă o anumită idee de „reactivitate“ la provocările lumii moderne. Ţăranii vârstnici ar trebui ajutaţi să aibă o bătrâneţe decentă, iar cei mai tineri să aibă parte de o educaţie populară (stagii, cursuri, călătorii de studii, ferme „la cheie“) pentru a reinventa o agricultură artizanală de calitate.

Mi se pare o enormă ipocrizie ca marile întreprinderi de hrană industrială să abuzeze mincinos de imaginea gastronomiei ţărăneşti şi a „prea bunului, ca la ţară“, dar să nu facă nimic altceva decât profit de pe urma Tradiţiei reprezentate de o pătură subţire de agricultori în derivă. Ei trebuie ajutaţi la bază să continue să existe şi să producă.

Ar fi multe de spus. Viitorul ţăranului român se joacă în următorii 10-20 de ani, iar soluţiile posibile nu sunt decât modernizarea sau dispariţia. Mediul rural trebuie să devină un loc de viaţă, nu doar unul de producţie intensivă şi agonie lentă. Atunci când nu vor mai exista ţărani, oare cine va mai asigura gestiunea naturii?

O Românie fără ţărani va fi o ţară fără suflet şi fără memorie. Un loc trist, bătut de viscol. //