Străini printre noi

Într-una dintre ediţiile recente ale cotidianului bucureştean Adevărul, ambasadorul italian în România, Mario Caspito, şi ambasadorul român în Italia, Răzvan Rusu, îi asigură pe cititori că situaţia tensionată a muncitorilor români şi a noilor emigranţi de origine româ­nă şi romă din Italia s-a îmbunătăţit, în cele din urmă, iar momentele în care „temperamentul latin al celor două popoare iese la suprafaţă“ sunt de domeniul trecutului.

Aflăm de la ambasadorul italian că minoritatea română este cea mai reprezentativă din Italia – 1.200.000 de români răspândiţi în toate provinciile italiene –, că în jur de 25-30.000 de italieni vin în România zilnic şi că, săptămânal, există 426 de zboruri directe între 28 de oraşe italiene şi 23 de aeroporturi româneşti.

Imaginea este, într-adevăr, impresionantă, vorbind despre o legătură foarte dinamică între cele două ţări şi popoare. Chiar dacă un fenomen de asemenea amploare nu se poate produce fără incidente neplăcute, sentimentul general transmis de cei doi diplomaţi este, cu siguranţă, încurajator şi stimulativ.

Cu toate acestea, este util să ne amintim câteva dintre conflictele destul de dure, din ultimii ani, şi să fim conştienţi de faptul că, dincolo de aparenţele paşnice şi, uneori, productive, ar putea exista, încă, conflicte şi explozii latente, gata să izbucnească în orice moment. Ele reprezintă parte din fenomenul accelerat al migraţiei în contextul actual al globalizării, nu doar în spaţiul lărgit al Uniunii Europene, dar şi în multe alte locuri, cu potenţiale beneficii şi numeroase provocări noi.

Volumul Bucarest – Roma. Capire la Romania e i rumeni in Italia (Bucureşti – Roma. A înţelege România şi pe românii din Italia), scris de observatori români şi italieni, oferă o oportunitate excelentă pentru a înţelege mai bine un astfel de fenomen social-politic-economic, cu repercusiuni adânci asupra modului în care interacţionăm unii cu alţii, într-o lume în care această interacţiune este omniprezentă şi urgentă.

Fie că motivele sunt de natură politică, economică, etnică, religioasă sau ecologică, migraţia spre ţările prospere reprezintă o realitate izbitoare. Iar aceasta este însoţită de tensiuni şi chiar pericole. Conflictul dintre vechi şi nou, dintre tradiţii şi culturi, dintre popoarele sedentare şi cele nomade, dintre ritualurile asiatice şi africane şi stilul de viaţă european nu trebuie ignorate. Reticenţa nativilor de a primi străini şi, uneori, dorinţa acestora din urmă de a-şi impune propriile reguli asupra „gazdelor“ poate crea – şi chiar creează – o potenţială premisă pentru neînţelegere, furie şi ură.

Undeva, înăuntrul nostru, astfel de întâmplări nefericite frecvente ne duc cu gândul la vechea şi noua problemă a „străinului“.

Se pare că, deşi este învăţat să-şi iubească aproapele, omul nu reuşeşte nici să-şi iubească aproapele ca pe propria persoană şi nici să iubească un străin ca pe aproapele său. Străinul a fost perceput dintotdeauna ca fiind diferit, adesea ca o provocare sau chiar ca o ameninţare evidentă care pune în pericol tot ceea ce tradiţia a structurat sub forma unei convenţii comune, unificatoare, a unei embleme naţionale. Însăşi premisa existenţei străinului presupune o reevaluare şi o potenţială competiţie.

Din cele mai vechi timpuri, cu această realitate tulburătoare s-au confruntat în special emigranţii, dar a devenit tot mai vizibilă în epoca modernă. Nici măcar în Lumea Nouă a exilaţilor, Statele Unite ale Americii, nou veniţilor nu le era uşor să se adapteze; de asemenea, erau nevoiţi să întâmpine prejudecăţi şi să se confrunte cu nevoia frivolă de a transfera o parte dintre fărădelegile comise de către un individ întregii comunităţi din care acesta făcea parte. Şi au trebuit să se adapteze, desigur, nu numai legilor din noua ţară, ci şi legilor nescrise ale locului.

Totuşi, migraţia evreilor şi a italienilor în Statele Unite a pus, pas cu pas, bazele unei minorităţi semnificative, de valoare, ca parte a unui efort susţinut de creare a modului de viaţă cosmopolit, comun. Este şi cazul recent al emigranţilor chinezi, indieni, japonezi, africani şi mexicani.

Astfel de situaţii tensionate, care se repetă la intervale regulate, nu reprezintă o noutate: s-a întâmplat în cazul populaţiei hinduse – a ţiganilor – care au venit în Europa în secolul XVI şi care au fost nevoiţi, din cauza aspectului şi a tradiţiilor aparte, să rătăcească vreme de şapte ani, ca penitenţă pentru lepădarea de propria credinţă; s-a întâmplat cu evreii, aproape oriunde şi în orice perioadă; cu italienii care au ajuns în America şi Australia în căutarea unui trai mai bun; iar acum se întâmplă cu românii şi est-europenii (inclusiv minoritatea romă) care se îndreaptă, după căderea comunismului, spre o Europă mai mare, mai deschisă şi mai unită.

Astăzi, ne aflăm într-o lume în care până şi conceptele de cetăţean şi cetăţenie migrează dincolo de frontierele dobândite la naştere, într-o realitate globală. Cred cu tărie că acela care are un comportament urât faţă de străini nu poate avea un comportament admirabil faţă de propriul popor, indiferent de aparenţe.

Oglinda prin care privim străinul este, în acelaşi timp, cea care ni-l arată pe străinul din noi şi dintre noi; în relaţiile cu „barbarii“ de la porţile noastre, dintr-o dată, ies la iveală barbarii din noi înşine, precum şi faţa ascunsă, nu foarte plăcută, a conaţionalilor noştri.

Străinul nici măcar nu este întotdeauna pe de-a întregul străin. Acest aspect se adevereşte cu precădere în cazul româ­nilor, latinii Estului, şi al verilor lor, italienii. Există, la bine şi la rău, multe trăsături comune – pozitive sau mai puţin pozitive – pe care le întâlnim la ambele naţiuni, şi nu din întâmplare. „Gena“ artistică a ambelor popoare se află mereu într-un contrast izbitor cu viaţa politică burlescă şi adesea coruptă din cele două ţări. În ambele cazuri, prezentul confirmă trecutul.

Columna împăratului Traian de la Roma ne aminteşte că poporul român s-a născut din romani şi nativii din Dacia, o provincie îndepărtată care a fost cucerită de Imperiul Roman şi unde acesta l-a exilat pe poetul Ovidiu, la malul Mării Negre. Rădăcinile limbii latine vechi au supravieţuit vreme de secole în limba şi cultura română, iar România a supravieţuit ca o insulă de latinitate în lumea slavă a Estului. Presupun că faptul că spiritul românesc este divizat între originile sale latine şi credinţa creştin-ortodoxă nu este lipsit de interes pentru italieni, care pot astfel contempla o altă variantă a propriei identităţi în eşecurile unui context istoric diferit.

Toate aceste consideraţii evidente reprezintă un omagiu pentru puntea pe care această carte încearcă să o stabilească sau să o extindă, între două ţări, două culturi şi două naţiuni. Este un efort lăudabil de a-l înţelege mai bine pe „celălalt“, ca modalitate de înţelegere a sinelui.

Sunt bucuros să-mi exprim gratitudinea faţă de toţi autorii cărţii şi să aduc un omagiu editorilor italieni care au adus-o la viaţă. Putem doar spera că ea va îmbunătăţi dialogul pe care ni-l dorim cu ardoare, de care avem atâta nevoie şi de care ne bucurăm în toată această lume tulbure.

Bard College, New York, martie 2010

Textul publicat reprezintă prefaţa volumului Bucarest – Roma. Capire la Romania e i rumeni in Italia (editori: Bajani Andrea, Perrotta Mimmo, Edizioni dell’Asino, Roma, 2010), încredinţată revistei de autor.

Traducere de Cristina Spătărelu