Discursul regional în lumea postcomunistă

Victor Neumann 19.01.2016

De același autor

Abstracta idee a etnonațiunii și a națiunii și falsele piste privind federalizarea Europei au generat o criză identitară similară debutului de ev modern.

 

Statul-națiune centralist format în Europa Centrală și Est-Centrală după primul răz­boi mondial a negat ideea de autonomie locală sau regională, a neglijat rolul re­giu­nii, substituind diversitatea administrativ-teritorială, culturală, religioasă cu uni­tatea și unicitatea et­no­na­țiunii și a statului-națiune. Regiunile au fost subor­do­na­te politicii centrului, li s-au impus ideologiile aces­tuia și li s-au limitat po­si­bi­litățile de gestionare eco­no­mică, socială, comunitar-religioasă. Orașe mo­der­ni­zate în perioada monarhiei austro-ungare și care au evoluat în funcție de realitățile multi- și interculturale ale Europei Cen­tra­le, precum Novi-Sad (Újvidék/Neu­satz), Subotica (Szabatka), Timișoara (Temes­war/­Temesvár/Temisvaru), Arad, Cernăuți (Cernowitz) au intrat în componența sta­telor constituite după primul război mon­dial, în Iugoslavia, respectiv Serbia, în România și în URSS, respectiv Ucraina. A fost vorba despre o schimbare pa­ra­dig­ma­tică, de impunerea unui alt set de valori, de un mod de a gândi și de o cultură com­portamentală relativ diferite. Politicile na­ționaliste și centraliste au eliminat par­ti­dele locale de pe scena publică, au tratat uniform diversitățile culturală și regională, au uitat istoria și cultura regionale. Au inventat o politică identitară a mi­no­ri­tă­ți­lor, opunând-o majorității. Teoria potrivit căreia locuitorii se împart, în funcție de nu­mărul lor, în majoritari și minoritari, ce­tățeni de rangul I și cetățeni de rangul II, III ș.a.m.d. a atras după sine segregări. Alteori, un handicap cultural și politic în relațiile interpersonale și intercomunitare.

 

O Europă exotică?

 

Marginalizând ori ignorând ceea ce era di­ferit, instituțiile oficiale și-au propus să re­prezinte în primul rând etnonațiunea ma­joritară, aceea pe care au echivalat-o cu ideea de națiune. Astfel, ele socotiseră că vor reprezenta conștiința națională și vor apăra integritatea statală. Profilul mul­ti­cultural și multiconfesional era dificil de în­țeles în culturile în care influența et­no­națiunii germane, dar și aceea turco-ori­en­tală jucaseră un rol important și în care in­dividul era asociat satului, mahalalei, co­munității religioase, ulterior aceleia cul­tu­ral-lingvistice din care provenea. Orașul – cu sensurile atribuite lui de Europa Renaș­terii și Reformei, de Europa luminilor - jucase un rol minor în regiunile din Estul și Sud-Estul continentului. Este adevărat că ideea abstractă de etnonațiune do­mi­nantă a avut urmări în consolidarea noilor elite. Nu și în emanciparea masei, în for­marea clasei de mijloc, în civism și plu­ra­lism. În pofida schimbărilor de suprafață, o anume continuitate între vechea și noua structură administrativă avea să-și spună cuvântul. Dincolo de neajunsuri, în de­ce­niile interbelice a fost posibilă rezistența unor culturi regionale față de politicile ne­democratice, față de ideologiile mo­no­cul­tu­rale și de abuzurile centraliste. Chiar și re­prezentanții comunităților majoritare din regiunile nou integrate statelor na­țio­nale au criticat politicile constrângătoare. Ade­se­ori, opoziția a fost una tăcută, vizibilă doar în organizarea și or­donarea activităților so­ci­al-economice; în con­ti­nua­rea folosirii mai multor limbi sau a mai multor dialecte locale; în cultivarea tra­di­țiilor ce particularizau re­giunea; în existența clu­bu­rilor și asociațiilor civice și sportive; în funcționarea unor instituții de protecție a dreptului la diversitate so­cială, lingvistică, religioasă etc.

 

Regimurile fascist și comunist au profitat de pe urma centralismului, modificând struc­tura populației regionale, impunând nu numai limba și cultura noului stat etno­național, dar și ideologia discriminatoare. Naționalitatea a fost centralitatea de­mer­su­lui politico-identitar. Tendința a revenit în prim-plan în perioada postbelică, atunci când liderii statelor est-europene redes­co­periseră ideea comunitară a națiunii (ide­ea de neam), căutând așa-numita in­de­pen­dență față de Moscova și URSS. Noua-ve­che ideologie a amalgamat orientările, pro­mo­vând naționalismul comunist. În fapt, se reinventa teoria identitară propagată nu doar de extrema dreaptă interbelică, ci și de intelighenția pretins democratică. Așa se explică migrația ori diminuarea, ori dis­pa­riția unor comunități cultural-ling­­vis­tice și religioase din statele zonei. În po­fida adversităților amintite, în de­ce­niile post­comuniste au supraviețuit câteva dintre vechile trăsături multiculturale, frag­­mente din memoria colectivă comună. Există un segment social pentru care lim­bile regionale continuă să joace un rol în activitățile profesionale, în viața cultural-educațională, în economie și, mai cu sea­mă, în relațiile interpersonale.

 

Există valori comportamentale ce provin din cultura central-europeană și de care as­tăzi profită noile firme industriale, ser­viciile publice, parteneriatele interne și in­ternaționale. Există medii sociale care acor­dă interes relației dintre cuvânt și fap­tă, pentru care esențial este respectul față de celălalt, politicile recunoașterii di­ver­si­tății. Nu întotdeauna acestea sunt însușite și practicate de noii locuitori ai orașelor cen­tral-europene de altădată. Așa au re­zul­tat valorile comportamentale ori civi­li­zaționale contradictorii. În pofida schim­bă­rilor demografice petrecute în ultimii 26 de ani, culturile identitare locale și re­gio­nale n-au fost complet distruse. La fel, aspirațiile, dorința descentralizării și ideea de autonomie. Moștenirile Europei Cen­tra­le, dar mai ales melting-pot-ul cultural și religios central-sud-est european conferă încă un exotism inconfundabil. În fine, ide­ea de liminaritate, de interval, de lume ce include și Estul și Vestul, invocată ade­sea în studiile lui Mihai Spăriosu și Marcel Pop-Corniș, indică mai degrabă o armonie interculturală, un potențial uman încă insuficient explorat din punct de vedere economic și mai ales politic. Probabil, așa se explică o anumită mândrie în cazurile re­giunilor Banat, Bucovina, Galiția, Voivo­dina etc.

 

Conceptul de regiune și crizele identitare

 

Trăim un moment al redefinirii iden­ti­tă­ților colective în funcție de familie, loc de naștere, comunitate, tradiție. Abstracta idee a etnonațiunii și a națiunii, pe de-o parte, și falsele piste privind federalizarea Europei, pe de altă parte, au generat o cri­ză identitară similară debutului de ev mo­dern. Economia nu este politică, nu ge­ne­rează particularități identitare, prin ur­ma­re, piața unică a continentului nu pare a fi o soluție pentru asumarea unui sensus communis, pentru o autentică identitate eu­ropeană. Dimpotrivă, culturile indus­tri­a­le și comerciale uniformizează viața. Or, aspirația omului este aceea de a se in­di­vi­dualiza, de a-și descoperi și a-și valorifica trăsăturile proprii, de a se raporta la tra­di­țiile locale moștenite și de a-și cultiva par­ticularitățile. Pe de altă parte, a asuma con­diția unui om european/homo europaeus pretinde cunoașterea mai multor limbi, des­chidere spre cultura celuilalt, co­mu­ni­ca­re pe orizontală. În acest context, tre­buie să înțelegem de ce depășirea crizei iden­titare a țărilor din Europa Centrală și de Est trece prin promovarea conceptului de regiune, caz în care semnificațiile lui din trecut pretind a fi resemantizate.

 

Sunt regiuni și orașe a căror istorie, evo­luție cultural-juridică și structură ad­mi­nis­trativă nu se suprapune nici cu aceea a cen­trului și nici cu a periferiei, delimitarea lor fiind arbitrară.

 

Poziționarea unora în zonele de tranzit face ca ambivalențele să fie fecunde din punctul de vedere al conștiinței colective și al creațiilor culturale. Iată de ce o con­cep­tualizare a lumii contemporane poate a fi văzută și în funcție de geografia lo­cu­lui, respectiv, în funcție de rezultatele co­abitării a două sau mai multe comunități lingvistice și religioase. Nu este vorba de speculații, ci de importanța con­cep­tuali­ză­rii fenomenelor politice în funcție de re­pe­rele sociale, culturale și comportamentale existente. Nu inventarea unei teorii este în discuție, ci teoretizarea realităților în te­me­iul cărora se poate gândi și acționa în po­litică. Dintr-un dat premodern, mul­ti­culturalitatea spațiilor Europei Centrale și de Est devine un argument cheie în con­cep­tualizarea modernității. Regândirea și valorificarea dintr-o nouă perspectivă a unora dintre moștenirile istorice este utilă deîndată ce aspirațiile noastre tind spre integrare în sistemul de valori al Europei. În cazul regiunilor Europei Centrale și de Est, configurația multiculturală și iden­ti­tă­țile hibride reprezintă și astăzi o realitate de care nu trebuie să facă abstracție ad­mi­nis­trațiile. Există argumente care mă fac să cred că tradiția culturilor regionale poa­te contribui la depășirea crizei identitare. Aceasta, în cazul în care primează accep­ta­rea tacită a diferențelor, recunoașterea ce­luilalt, coabitarea interregională, și nu exa­gerarea particularităților ori interesul ex­ce­siv pentru identitățile etno-lingvistică și religioasă, respectiv, pentru asocierea unei religii cu ideea de națiune.

 

Intelectualii și tradițiile regionale

 

Subțiată ca număr comparativ cu acelea pre­cedente, tânăra generație de inte­lec­tuali pare dezinhibată, dornică să producă schimbări în privința reperelor identitare și a modului de viață. Nu este însă sigur ce fel de schimbări va produce, respectiv, spre ce fel de idei va fi atrasă în viitor. Es­te posibil să se lase cucerită de ideea cul­turii regionale ori de ideologia noului et­no­naționalism. Depinde de școală, de in­flu­en­ța media și de audiența dezbaterilor in­te­lectuale. Forurile contemporane de gân­di­re intelectuală există. Ele evidențiază ten­dințe convergente cu privire la iden­ti­tatea și politicile regionale, dar și con­tra­dicții ori examinări critice legate de so­cie­tate și politicile locale, naționale și inter­na­ționale. Dincolo de aspirații sau temeri justificate, există și astăzi o miză similară ace­leia de la începuturile modernității: co­abitarea pașnică a diversității grupurilor cul­turale și religioase.

 

Nu regiunile în sens separatist trebuie să intereseze, ci păstrarea și raportarea la ceea ce a fost și este bun în tradiția re­gio­na­lă: resursele economice, habitatul, rela­țiile sociale, profesiile ce particularizează lo­cul, limbile și dialectele, cultura mân­că­rii e­tc. Intelectualii regiunii fie au o nos­tal­gie față de trecut, fie sunt dispuși să con­tribuie la reinventarea culturii colective în chip creativ. Statalitatea poate și este de do­rit să fie apropiată de ideea de diver­si­ta­te a culturilor regionale, caz în care ad­mi­nis­trația, legislația și viziunea integratoare a factorului politic vor da consistență în­tre­gului. Îmi place să cred că instituțiile fi­nanciar-bancare, industriale și comerciale din România se vor lăsa seduse de o ase­me­nea idee, apropiindu-se de aspirațiile fi­rești ale omului, nu doar de problemele capitalului. În orice caz, vedem că na­țiu­nea – prin vocile societății civile - re­ven­di­că o schimbare paradigmatică, una în ca­re centralismul moștenit de la ge­ne­ra­ții­le precedente trebuie abandonat. Cu atât mai mult, cu cât acesta este unul dintre ma­rii producători de corupție.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2018 Revista 22