28 decembrie 1940

Am ajuns mai departe decât ne temeam. Generalul Antonescu este copleşit de legionari. El credea că linguşindu-i şi concedându-le toate onorurile, până a declara statul român de stat legionar, până a-şi dezbrăca uniforma de general luptător la în­tregirea României Mari şi a pune cămaşa verde în ziua de 6 sep­tembrie, până a admite la ceremonii svastica şi drapelele verzi, până a declara monument istoric puşcăria de la Râmnicu Sărat, unde au fost închişi legionarii, până a duce la serbarea legionară de la Iaşi (proclamat oraş legionar) pe rege şi regina Elena, ca şi cum ar fi fost încorporaţi în acest partid de asasini, până a profana Alba Iulia cu serbare legionară, până a le pune la dispoziţie trenuri speciale, până a subscrie din tezaurul statului 30 de milioane la Ajutorul legionar, care nu are de dat socoteli la nimeni, până, în fine, a tolera asasinarea fără judecată a 62 de inculpaţi în onorurile legionarilor din 1939 şi, mai presus de toate, până a nu urmări pe asasinii lui Iorga şi Madgearu, făcându-se astfel complice cu ei faţă de ţară şi străinătate (radio englez). Unde e generalul Antonescu de altădată? Ce decepţie! ce tristeţe, ce durere să priveşti sfârşitul lui pe abisul unde se prăvăleşte, şi poate cu noi totul.

Dar să o luăm de la început. În primele zile ale lui octombrie, am cerut să-l văd pentru a-i cere autorizarea să facem la Universitatea Liberă conferinţele de toamnă. Mi-a fixat ora 2 1/2. L-am găsit la masă cu d. Mihai Antonescu şi d-na Antonescu. S-a sculat şi a trecut în salonul de alături. „Nu-ţi întrerupe dejunul, generale, vom vorbi la sfârşit.“ „Nu am vreme şi, de altfel, eu aşa mănânc, plimbându-mă între fiecare fel, este singurul exerciţiu ce fac în 24 de ore.“ Era nervos, agitat. Nu mi-a plăcut. Vorbindu-i de program: „Contribuţia la Unirea tuturor românilor“, a sărit în sus. „Desigur, nu permit un asemenea ciclu când eu sunt în Axă, să-mi preaslăviţi pe francezi şi englezi?“ „Dar sunt lucruri trecute în istorie, nu putem să nu vorbim de Michelet, Quinet, Gladstone, Manin, Mazzini şi de alţii.“ „Nu se poate, nu se poate.“ Se agita din ce în ce mai mult. Mă uitai lung la el. „Tocmai ca sub regele Carol!“ Sări în sus: „Mă insulţi, mă insulţi, vii la mine ca să mă insulţi!“ „Nu e vorba de insultă, dar e adevărul. Aceeaşi cenzură.“ „Cum eu care voiam să suprim cenzura!“ „N-aş bănui-o!“

De aici o discuţie straşnică. El alergând prin casă, eu nemişcată pe scaun. „Tot astfel, d‑le General, când luăm un ziar întoarcem paginile pline de isprăvile legionarilor, de portretele lor, fără a le citi, când deschidem radio[‑ul] îl şi închidem, auzindu-le laudele şi discursurile. Legionarii au înlocuit pe regele Carol II şi d-ta eşti şeful lor. Şeful unui partid de asasini. Ei au deschis în România era asasinatelor, necunoscută la noi.“ „Nu ei, Duca.“ „Cum Duca! Numai fire de asasin nu avea Duca şi, de ar fi fost aşa, nu erai prieten cu el până a murit şi nu ai fi rămas bine cu d-na Duca după moartea lui.“ Se înfierbânta din ce în ce. „Şi Ion Brătianu a spus într-un discurs: «am tolerat asasinate…».“ „Acum acuzi pe tată-meu de asasinate? El a spus că a tolerat, adică nu a urmărit pe cei care au voit să-l asasineze pe dânsul, fiindcă descoperise ca instigatori pe unii şefi din opoziţie, şi anume pe Alex. Catargi, care lucra pe faţă cu Hitrowo, ministrul rus. Nu era oportun să se dea pe faţă această complicitate.“ A tăcut şi s-a uitat lung la mine. Eu urmai: „Ştii că eu îţi sunt prietenă din zile grele şi că îţi voiesc binele, cum poţi aluneca aşa departe? Dai cu piciorul Angliei şi Franţei, nu vezi că Anglia iese biruitoare? Ce faci în ziua când Germania va fi învinsă?“ „Ce făcea Ionel Brătianu dacă Germania era victorioasă.“ „Ionel Brătianu a spus-o: îşi trăgea un glonţ de s-ar fi nenorocit ţara, dar Ionel Brătianu ştia că nu se va întâmpla, căci Anglia nu a fost niciodată învinsă. Era un om politic care cântărise situaţia.“ „Fără mine nu făcea România Mare“! „D-ta în timpul războiului ca militar ai avut un rol important, căci conduceai de fapt statul-major sub aripa lui Prezan, dar în politică să nu-mi spui mie că ai condus pe Ionel.“

Ajunsesem la un paroxism, înfuriat, se repezi pe scară şi dispăru în etajul de sus, fără a mai saluta. De atunci nu l-am mai văzut. D-na Antonescu, care asistase dintr-un colţ la această altercaţie, veni spre mine: „Nu te supăra, d-na Cantacuzino, este aşa de obosit şi surmenat, doarme 3 ore pe noapte, nici la masă nu se astâmpără, scrie şi lucrează toată ziua şi toată noaptea.“ „Nu mă supăr, doamnă, dar sunt îngrijorată şi mâhnită văzând în ce stare este, şi mă doare, căci pe dânsul credeam că ne putem asigura viitorul ţării. Potoliţi-l, căci va ajunge să fie doborât. Nu credeam că gl Antonescu, chiar furios, ar putea fi atât de nepoliticos. E un semn rău. Trebuie îngrijit.“ Şi am plecat, într-adevăr, foarte îngrijorată.

Îi vorbisem şi de arătarea pe bani a caselor Lupeascăi. „Avem nevoie de bani“, îmi spuse. „Dar nu strânşi în demoralizarea populaţiei, răspunsei, am văzut pe trotuarul ei sute de fete, femei, studente şi studenţi, liceene, care făceau coadă pentru a privi pa­tul, baia, cămaşa de noapte, parfumul Lupeascăi, fără a vorbi de rest. Una zise alteia: «Ştii, dragă, n-a fost proastă Lupeasca. Aşa trăi 10 ani de zile, şi acum într-un castel cu regele!» Iată con­cluzia populară a acestei exhibiţii. Bună e? Educaţie pentru viitoarele cocote şi îndemn. Iar o bucătăreasă: «Ce să mă duc să dau 20 lei ca să văz palatul Lupeascăi; apoi, doar nu era regele să-şi ţie ţii­toarea într-o cocioabă la mahala».“

Peste câteva zile, într-adevăr, s-au închis casele Lupeascăi şi s-a dat ordin la propagandă să mai domolească pe a legionarilor. Două zile s-a potolit, dar pe urmă au luat-o ei înainte şi scandalul a mers crescând, cu dezgroparea oaselor lui Codreanu şi înmormântarea ridicolă şi ruşinoasă ce i se făcu, cu guvernul în cap, ge­neralul Antonescu în cămaşă verde, legaţiile germană, italiană, japoneză, steaguri verzi, tricolorul pe coşciugul lui, însă măzgălit cu svastica şi grătarul puşcăriei. Pe parcursul cortegiului, circulaţia în­treruptă şi statuile lui I.C. Brătianu, Take Ionescu acoperite cu schele îmbrăcate în verde şi împodobite cu portretul lui Codreanu. Cineva indignat îmi vorbea de acest lucru tolerat de guvern. „Bine au făcut, am răspuns, un simţimânt de pudoare i-a făcut să evite vederea celui care a făcut această Românie.“

Două zile mai înainte, Partidul Liberal făcuse un parastas în memoria lui Ionel la Biserica Amzei şi un pelerinagiu la sta­tuia lui, unde o mulţime aleasă a ascultat discursul doctorului C. Angelescu şi al tânărului Trancu, care au vorbit de Partidul Liberal şi de şefii lui, înfăptuitorii României Mari şi viitorii reclăditori ai ei. Când începu dr. Angelescu să-şi citească discursul, un comisar de poliţie veni să-l oprească, [dar] publicul protestă: „Unde este generalul care a părăsit postul de la Chişinău pentru a asista la inaugurare? Citeşte! citeşte! Suntem la noi acasă.“ George Brătianu se duse la prefectul poliţiei, care sta în retragere. La sfâr­şit, prefectul spuse lui Dinu: „Am fost foarte îngăduitori să vă lă­săm“. Iar Dinu „a dat din umeri şi nu i-a răspuns“.

Abia trecură şi aceste incidente şi aflarăm [de] măcelul de la Jilava în noaptea din 26/27 noiembrie. Jumătate penitenciarul era păzit de armată, jumătatea unde erau cei 52 inculpaţi cu moar­tea legionarilor de [către] elita legionarilor. Printre ei erau genera­lul Argeşanu, generalul Gavrilă Marinescu, Bengliu, încă alţi ge­nerali; Radu Pascu³⁸¹, membru la Curtea de Casaţie (procurorul care instruise, la porunca regelui Carol II, pe toţi legionarii şi cei suspecţi), Victor Iamandi, Păcuraru […], Moruzov, M. Ştefănescu, maior Popescu, Ralet etc., procurori, plutonieri, jandarmi. Alţi legionari, şefi de cuib, dezgropau osemintele lui Codreanu şi ale celor 13 omorâţi în Jilava în primăvara 1939 sub Armand Călinescu. De acolo au trecut la puşcărie şi, împreună cu păzitorii, intrară în fiecare celulă cu revolvere, lopeţi, topoare, şi măcelăriră pe cei 52 închişi. În ultima celulă, sătui de sânge, traseră mai multe focuri într-un plutonier, îl lăsară drept mort şi, nemaiavând ce păzi, plecară cu toţii în oraş. Peste câtva timp, soldaţii de pază auziră gemete şi ţipete în partea închisorii păzite de legionari. Legionarii nu mai erau, dar, conduşi de vaiete, găsiră pe plutonierul zăcând în sânge. Îl luară cu ei şi, inspectând restul închisorii, găsiră cadavrele groaznic mutilate ale celor 52. Înştiinţară poliţia, care, sosind, luară cadavrele şi raportară cele petrecute.

A doua zi, 27 noiembrie, mai mulţi legionari armaţi se prezentară la Madgearu şi îl poftiră să facă o depoziţie la poliţie. Le ceru actele justificative. Nu aveau, dar îşi deteră cuvântul de onoare că nu i se va întâmpla nimic. „Cuvântul de onoare de legionari?“ – îi întrebă. Întinseră mâna: „Cuvânt de onoare de legionar.“ „Atunci vă cred, căci ştiu că ţineţi la cinstea legiunii.“ Soţia lui se opuse şi îl rugă să nu-i urmeze. El totuşi porni cu încredere. În stradă făcură semn unei automobile (a lui Boeru), se urcară cu el, îl omorâră cu revolverul, îl tăiară cu cuţitele şi, ajunşi la Snagov, îi legau pietre de picioare ca să-l arunce în lac, când apăru pădurarul. „Ce faceţi?“ „N-ai să ştii, suntem legionari.“ „Eu sunt răspunzător aici.“ Ameninţat cu revolverele, întinse puşca. La această vedenie, o luară la fugă. Cadavrul fu adus la morgă.

Într-acestea, alţii sau tot aceiaşi legionari, cu automobilă lăsată în vale, urcară la vila unde locuia Nicolae Iorga. În bucătărie găsiră pe d-na Iorga, care se opuse la urcarea lor sus. Fără multe formalităţi, o deteră la o parte şi suiră la camera unde Iorga scria un memoriu asupra Basarabiei. Îl poftiră să dea câteva lămuriri la Ploieşti. Încrezător, se sculă, se îmbrăcă şi întrebă: „Cu ce mergem?“ „Automobilul n-a putut urca, ne coborâm pe jos.“ D‑na Iorga şi fiica lui voiau să-l însoţească. Nu le lăsară (probabil ca să nu constate numărul auto-ului). În drum, după ce-l chinuiră în diferite chipuri, îi smulseră barba, îi tăiară gâtul… îl omorâră şi îl aruncară pe marginea şoselei, apoi telefonară doamnei Iorga: „Vino de ridică la kilometrul… hoitul lui Iorga.“ Şi acesta fu dus la morgă.

Generalul Antonescu fu prevenit, arătă cea mai vie surprindere şi publică un comunicat dezaprobând cele două omoruri şi afirmând că autorii vor fi pedepsiţi cu moartea în 20 de zile. Ei circulau şi azi (29 decembrie) liberi şi nesupăraţi, iar lui Dinu, care se duse să exprime indignarea generală, [Antonescu] îi spuse: „De îi împuşcam aveam revoluţie legionară.“ „Vasăzică ne pot omorî pe toţi şi sunt garantaţi de imunitate.“ „Puteţi circula în linişte, nu se mai întâmplă nimic.“ „Ce garanţii, de ne vorbeşti de revoluţie?“ Nu mai zise nimic. Vorbe goale, ca ale regelui Carol II.

În aceeaşi zi, guvernul ridică pe Argetoianu, Ralea, Ghelme­geanu, general Marinescu, Tătărescu şi îi duse la poliţie în aşteptare. Acolo, după intervenţia lui Rioşanu şi o altercaţie între armată şi legionari, fură mutaţi la Preşedinţia Consiliului şi de acolo la Ministerul de Război, cu pază militară, unde rămaseră mai multe zile până ce se întoarseră acasă cu o gardă de 30 soldaţi şi sub ordinele unui ofiţer. Cum sunt şi azi. La Ilasievici, când veniră legionarii, fiica lui alergă la dr. Fessler, amic intim cu generalul Antonescu. Fără a pierde vreme, [doctorul] sări în automobil, pătrunse cu zorul la Antonescu, de asemenea amic cu Ilasievici, îi povesti cele petrecute şi cele de care se temea. Antonescu luă imediat măsurile voite. Generalul Ilasievici fu eliberat îndată şi lăsat în pace. Când voieşte, poate.

Multe case evreieşti au fost rechiziţionate de legionari, care trăiesc în ele ca nişte sălbatici, prădând tot. Printre ele, şi a lui Titulescu la Şoseaua Kiseleff. Acolo, găsind 10 căţei foxterrieri irlandezi, i-au împuşcat pe toţi, pentru că făceau zgomot. Generalul, aflând lucrul, i-a dat afară şi a închis casa. Când vrea, poate.

Dar să revenim la asasinarea lui Iorga şi Madgearu. Guvernul, care regreta această faptă, nu a permis ziarelor să le facă un necrolog, în anunţul mortuar să pună ora ceremoniei, şi nu numai nimeni din guvern nu a asistat la înmormântare, cum se cuvenea, dar nu s-au îngăduit discursuri. Maniu, neţinând seama de această interzicere, a rostit elogiul lui Madgearu. Ceremonia funebră a lui Iorga a urmat pe aceasta. Cu toate odioasele măsuri de îngrădire ale guvernului, era o mulţime enormă şi emoţionată, de la ultimul lucrător până la cel mai de seamă intelectual, cu Academia Română în frunte. Ca să-i ascundă rănile de pe obraz [lui Iorga], îi pusese familia un strat de pudră groasă care îi făcea o mască sinistră.

Din familia noastră: Lia, George Brătianu, Pia Fărcăşanu, eu; profesorii universitari cei mai de seamă.

A fost un curent de groază şi indignare în toată ţara, de la ultimul ţăran până la cei mai de sus cetăţeni. Nimic nu putea face un sfârşit de viaţă mai înălţător lui Iorga decât crima săvârşită asupra lui. În toată Europa şi America a avut un răsunet general. Radio Londra a vorbit două zile de înalta lui situaţie politică şi intelectuală, de lucrările lui, de titlurile lui la universităţile mondiale, de patriotismul lui, de talentul lui oratoric. Noi toţi i-am uitat defectele şi nu i-am mai regretat decât calităţile. Sfârşitul vieţii i-ar fi fost trist, persecutat cum ar fi fost şi scos din activitatea care îl îmbărbăta. Cu toată oroarea ce inspira, s-a dus într-o apoteoză.

Am văzut pe d-na Iorga care, foarte demnă în marea ei durere, se gândea şi la nenorocirea care bântuie ţara şi îmi spunea că şi Iorga n-avea speranţă decât în victoria engleză.

A doua zi, cu cântece, surle, mii de vagabonzi îmbrăcaţi în cămăşi verzi, conduşi de întregul guvern şi de diplomaţii Axei, cutreierau oraşul cu coşciugul lui Codreanu et Co, ca să-l înmormânteze după discursuri şi ridicole apostrofe la Casa Verde. Nici un înalt prelat nu a voit să oficieze, simţind, probabil, că în ziua scadenţei, care fatal va urma, ar face parte din cei cari vor plăti cu capul lor aceste nenorocite ceremonii şi asasinate. Precum nici la Iaşi, la serbarea legionară, numai Gurie, ruşinea prelaţilor basarabeni, a oficiat slujba.

La Radio Londra concluziunea era: „Ces assasinats avec la connivence du gouvernement qui n’a pas arrété les assasins“.