Pe aceeași temă
Renunţând la dogma marxistă, liderul chinez Deng Xiaoping, în 1979, a liberalizat economia ţării, a introdus măsuri „capitaliste“ pentru stimularea productivităţii şi a facilitat participarea întreprinderilor chineze la activitatea economică internaţională.
Consecinţele au fost spectaculoase. În ultimii 30 de ani, economia chineză s-a dezvoltat exaltant, cu o creştere anuală de peste 10%. Tranziţia de la comunism la capitalism dominat de stat s-a făcut fără ca Partidul Comunist Chinez să renunţe la monopolul puterii politice. Încercările unora de a forma structuri independente de partidul stat au fost sancţionate prompt, brutal şi fără ezitare de către organele de securitate.
Ascensiunea vertiginoasă a transformat China într-o putere economică globală, a modificat raportul de forţe în lume şi, prin expansiunea şi modernizarea fără precedent a forţelor militare, a timorat ţările din vecinătate. În 2010, China a depăşit Japonia şi a devenit, după SUA, a doua putere economico-financiară a lumii. Numai în luna iunie 2010, surplusul Chinei în tranzacţiile comerciale cu restul lumii a fost de 20 de miliarde de dolari. Rezervele de valută convertibilă acumulate de China au ajuns la o valoare uimitoare, de 2.500 miliarde de dolari.
Modelul de dezvoltare economică al Chinei, bazat pe producţie pentru export, mână de lucru ieftină şi subevaluarea monedei naţionale a permis Chinei să inunde pieţele americane, europene şi mondiale cu produse ieftine, subminând capacitatea de export a occidentalilor. Succesul modelului chinez, implicând un capitalism controlat de stat şi încorsetarea politică a populaţiei, reprezintă o tentaţie majoră şi o justificare ideologică dubioasă pentru lideri cu ambiţii autoritare din alte ţări.
În ultimii 15 ani, China şi-a mărit puterea militară într-un ritm accelerat. Guvernanţii de la Beijing nu publică date despre fondurile cheltuite pentru dotarea forţelor armate, pentru avansarea tehnologiei militare şi pentru modernizarea capacităţii militare. Din cauza lipsei de transparenţă, semnificaţia strategică a înarmării intense a Chinei este oarecum nebuloasă.
Incontestabil, China a depăşit cu mult nivelul forţelor armate necesare pentru apărarea ţării. Se ştie că flota chineză a achiziţionat un număr impresionant de fregate, distrugătoare şi submarine. Forţele aeriene au fost dotate cu sute de avioane moderne. Beijingul a planificat să construiască cel puţin două portavioane. Investind masiv, China şi-a perfecţionat tehnologia rachetelor balistice şi de croazieră. China a continuat să-şi modernizeze arsenalul nuclear strategic, a investit masiv în sisteme antisatelit, în instalaţii antirachetă şi capacităţi cibernetice agresive. China a lansat sateliţi proprii, a construit instalaţii de radar cu rază mare de acţiune, reţele de sonar pe fundul mării şi aparatură de bruiaj electronic. Având un litoral de peste 12.000 de km, într-o regiune cu climă temperată, cu multe locuri ideale pentru instalaţii portuare, China a devenit o putere navală redutabilă. Portavioanele americane, considerate indestructibile în trecut, au devenit vulnerabile. Este clar că Beijingul intenţionează să domine zonele maritime din jurul Asiei de Sud-Est, să forţeze reunificarea cu Taiwanul şi, în timp, să contracareze superioritatea navală a Statelor Unite în vestul Oceanului Pacific.
Alarmate de expansiunea militară şi de pretenţiile teritoriale ale Chinei, celelalte puteri din regiune, precum Japonia, India şi Coreea de Sud, au decis să-şi amplifice şi să-şi modernizeze forţele navale proprii. Pentru securitate, aceste state, ca şi celelalte ţări mai mici din regiune, şi-au exprimat clar interesul ca SUA să-şi menţină o prezenţă militară considerabilă în Asia.
Preşedintele chinez Hu Jintao a încercat în mod repetat să asigure comunitatea internaţională că ascendenţa Chinei, fiind eminamente paşnică, nu ameninţă pe nimeni. Alte declaraţii oficiale, comentarii şi publicaţii chineze sugerează că cei de la Beijing intenţionează să-şi extindă influenţa în Asia Centrală, în regiunile puţin populate din Mongolia şi din Rusia de Est, în Indochina şi în oceanele Indian şi Pacific. Marea densitate a populaţiei chineze din provinciile din nord a stimulat migrarea progresivă a multor chinezi în Mongolia şi în teritoriile vaste din Rusia de Est. Această „colonizare discretă“ a Rusiei de Est ar putea crea conflicte majore între cei doi giganţi asiatici foşti comunişti şi ar putea forţa Rusia să formeze un nou parteneriat strategic cu SUA, ca să neutralizeze tendinţele expansioniste ale Chinei.
Statele din Indochina nu au capacitatea de a rezista dominaţiei Chinei. Înfricoşate că ar putea deveni vasali ai Chinei, Vietnam, Singapore, Thailanda, Malaezia, Laos şi Indonezia au încercat să stabilească relaţii de colaborare cu Statele Unite ca să prevină recrearea „Imperiului Chinez“. Beijingul are pretenţii teritoriale asupra unor insule şi regiuni maritime cu rezerve de hidrocarburi în Mările Chinei de Est şi de Sud în dispute cu Japonia, Filipine şi Vietnam.
În anii 90 şi 2000, Beijingul a făcut eforturi majore ca să-i atragă pe investitorii străini. Acum, autorităţile au creat reguli noi, care îngrădesc considerabil activitatea firmelor străine în China. Ele nu pot participa la programele de procurare ale guvernului şi sunt obligate să transfere în China numai tehnologiile cele mai avansate. În China, capacităţile ştiinţifice şi tehnologice au progresat vertiginos. Numărul de ingineri absolvenţi în China a ajuns la 900.000 anual. Prin comparaţie, India produce 350.000 şi SUA numai 70.000. Neavând restricţii „bioetice“ sau „de mediu“, cercetătorii chinezi sunt capabili să depăşească Occidentul în domenii de mare potenţial, precum genetica moleculară, celulele stem şi nanotehnologia. Deşi programul spaţial al Chinei este secret, se ştie că Beijingul plănuieşte să trimită astronauţi pe lună în 2013.
Din motive istorice, conflicte teritoriale şi diferenţe culturale, China şi India au fost şi, probabil, vor rămâne rivali. Cele două ţări, cu populaţii uriaşe, aflate în creştere economică viguroasă, se află în competiţie pentru obţinerea accesului la resurse naturale din străinătate. În 1962, într-o regiune de frontieră, armata chineză a atacat India şi a ocupat teritorii vaste, contestate de ambele ţări. Înfrântă şi umilită, India nu a uitat războiul respectiv şi nu a acceptat „ocupaţia“ chineză a teritoriilor în dispută. Deocamdată, ambii giganţi, înarmaţi cu arme nucleare, au evitat o nouă confruntare militară şi au restabilit relaţii diplomatice în 1976. Ca să menţină India preocupată cu alte rivalităţi în Asia de Sud, China a ajutat Pakistanul să obţină armament nuclear, i-a furnizat armament modern şi îi construieşte reactoare nucleare. În schimb, în ultimii zece ani, India a găzduit guvernul tibetan al lui Dalai Lama.
În Asia de Sud-Est se desfăşoară o mare cursă a înarmărilor. Regiunea nu are instituţii regionale de securitate care să prevină escaladarea primejdioasă a ambiţiilor, rivalităţilor şi disputelor dintre protagoniştii principali. Ţările respective se implică intens în manevre politice şi diplomatice, alianţe bazate pe interese reale sau percepţii echivoce şi realinieri surprinzătoare. India şi China au o graniţă comună de 4.000 km. În mare parte, frontiera lor este nerecunoscută de ambele state. Influenţe naţionaliste pot agrava disputele teritoriale şi pot precipita conflagraţii militare extrem de dăunătoare. Expansiunea militară a Chinei poate reinflama rivalitatea istorică a ţării cu Japonia. Peninsula coreeană, divizată şi tensionată, poate exploda oricând.
Statele Unite, având o prezenţă militară considerabilă în regiune, continuă să garanteze securitatea Taiwanului. Cu toate acestea, reunificarea Taiwanului cu China pare inevitabilă. Extinderea suveranităţii sale asupra Taiwanului ar conferi Chinei avantaje strategice enorme: i-ar permite să-şi extindă influenţa spre vestul Oceanului Pacific şi ar consacra „China Mare“ ca o putere dominantă, cu pretenţii globale. //
* * *
Revizionism diplomatic?
Beijingul a refuzat să condamne Coreea de Nord pentru torpilarea şi scufundarea unui vapor militar sud-coreean în martie 2010. În aprilie 2010, elicoptere militare au survolat ameninţător câteva distrugătoare japoneze. China pretinde să fie recunoscută ca mare putere globală, să i se accepte dominaţia în vecinătate, să redefinească instituţiile internaţionale şi regulile care guvernează comerţul dintre ţări.
Reunificare inevitabilă?
Deşi SUA, continuă să ofere garanţii de securitate Taipeiului, proiecţiile specialiştilor sugerează că, din punct de vedere militar, după 2020, America nu va mai putea apăra insula. Presiunile economice, sociale şi militare ale Beijingului pot deveni irezistibile pentru Taiwan. Deja o treime din exporturile taiwaneze merg în China. Două treimi dintre companiile taiwaneze au investiţii în China. Politic, Taiwanul încă nu acceptă o simplă reintegrare în China.
Taguri:
